Puncte de vedere

Dileme sau trileme?

  Dilemele știți probabil cu toții ce sînt, dar poate că unii nu știu ce sînt trilemele. Haideți să vă […]

 

Dilemele știți probabil cu toții ce sînt, dar poate că unii nu știu ce sînt trilemele. Haideți să vă dau trei exemple (fiindcă de aceea vorbim de trileme).

Oare în vara asta să plec în insulele Seychelles? Sau în insulele Cayman? Sau în Hawaii? – asta este o trilemă.

Oare să plec cu o blondă, cu o brunetă, sau cu o roșcată? – iată altă trilemă.

Trebuie să îmi schimba mașina de bază – să îmi iau un Masserati? Un Lamborghini? Un Porsche? Iată un al treilea exemplu de trilemă.

În ce mă privește, treburile sînt mult mai simple, eu nu am trileme ci doar o singură dilemă.

Mă întorc în urmă cu 20 de ani cînd sub înțeleptul lider zonal Emil Constantinescu, în România s-a înregistrat primul deces oficial de foame și de frig, al unei tinere din Banat care strîngea de undea găsea resturi de mîncare pentru a-și hrăni fiica, fără să mai ajungă și pentru ea.

Tatăl meu a murit și el de foame (și de frig). Nu, nu din sărăcie. A avut cancer la stomac, un cancer care cuprinsese întregul stomac, astfel încît a fost nevoie de rezecție totală. Cînd a venit primăvara l-am dus la munte, în casa batrînească în care se născuse, în aer curat, verdeață, liniște, mîncare curată, proaspătă, naturală, gustoasă. Dar nu mai putea mînca – mai exact, nu putea înghiți. Cînd l-am readus la București pentru control, l-am rugat pe medic să îl supună unui examen radiologic cu bariu – mi-a arătat radiografia, bariul se scurgea liniștit, nu exista nimic să împiedice înghițirea. Cînd s-a lăsat frigul, ne-am întors în București. Se mai ținea în viață doar cu zeamă de supă, cu sucuri naturale, cu pastile efervescente energizante și alte paliative. La un moment dat a început să mă întrebe cînd se dă drumul la cădură. Îi tot spuneam, dar în fiecare zi mă întreba din nou. Și într-o bună zi am putut să îl anunț că a doua zi va fi căldură în casă. Într-adevăr, a doua zi, cînd m-am trezit era cald. M-am dus la 5 dimineața în dormitorul lui. Murise peste noapte.

Mi se întîmplă acum și mie cam la fel. Nu se pune problema că nu pot înghiți, problema este că nu mai pot mînca pietre  (o veche vorbă spune „cînd ți-e foame mănînci și pietre”) și nu din cauză că mi-am pierdut dantura, ci doar findcă nu mai pot mînca decît ceea ce îmi place (fără să fiu pretențios, fără să pretind icre negre, poftesc la mîncărurile tradiționale românești).

Acum, s-a lăsat brusc frigul. L-am simțit la început de octombrie, așa cum nu l-am simțit pînă acum. Am scos „flocata”. Știu, habar nu aveți ce înseamnă asta. Trăind în munți ierni foarte grele, aromânii au creat aceste „flocate”, niște pături confecționate din lînă, prin urzeală trecîndu-se dintr-o parte într-alta firele de lînă lungi cam cu 10 cm. în fiecare parte. Apoi, cînd se culcă, firele dau cea mai groasă și mai călduroasă pătură din cite am cunoscut. Flocata mea (adusă de bunici din Macedonia) cred că are o vechime de un secol, dar vopsită fiind cu culori naturale, inatacabile de molii, pare a fi confecționată ieri.

Poate că trebuie să explic dilema mea. Păi una din două ca să trec peste această iarna în care nu mai am nici un ajutor.

Prima, ar fi să găsesc o femeie care să aibe virtuți de martiră, fiindcă viața alături de mine nu este ușoară, ci plină de spini, Înainte de 1989 am cunoscut cîteva astfel de femei. Am lăsat să treacă pe lîngă mine. După 1989 oare ele ar fi rămas la fel?

A doua variantă ar fi să mă duc liniștit să-mi petrec iarna într-un azil de batrîni. Dar apoi, am constatat neajunsurile.

                                                                                                                      Dan Cristian IONESCU

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *