Distrugerea României, trădători de ieri și de azi (III)

 

              Distrugerea României – pas cu pas

Poporul român este fericit, se bucură, comentează cu prietenii sau chiar cu necunoscuții, privește la TV, consumă în continuare tradiționalele produse din porc, ciocnește fiecare pahare cu ce are  (țuică de prună, mere sau corcodușe, molan sau zaibăr).

În acest timp, în fostul sediu al CC al PCR, trădătorii care puseseră mîna pe putere se organizează tot mai bine, aduc lîngă ei alți trădători.

Tentativa studenților dați afară din CC de a aduce la cunoștință românilor deturnarea revoluției a fost anihilată. Dar trebuie luate măsuri de a împiedica altele de acest fel.

Și se întîmplă ceva unic în lume. Îmi pare rău că nu mai țin minte să prezint exact, dar într-o zi (se poate să fi fost 26 dec.) la radio și TV este prezintat un comunicat despre decretul-lege emis de CFSN și adresat „terorișilor” cărora li se cere să predea armele. Mi se pare că s-a fixat pentru aceasta un termen de trei zile. Cu această ocazie este dată și o amplă definiție a teroriștilor, în care erau incluși și cei care împrăștiau știri defetiste. Cu alte cuvinte, dacă cineva ar fi susținut că cei care au pus mina pe putere sînt niște trădători, că teroriștii sînt oamenii lor, etc., putea fi arestat ca terorist! Decretul-lege nu a fost publicat niciodată în Monitorul Oficial (fostul Buletin oficial). La expirarea termenului, sîntem anunțați că toți teroriștii s-au predat – românii răsuflă ușurați!

Anunțul despre decretul-lege a fost făcut la radio-TV de prietenul meu Oliviu Tocaciu, care îmi era și vecin. Oliviu era vicepreședinte al comisiei juridice  de la CFSN iar ulterior, în urma demisiei lui Dumitru Mazilu, a devenit președinte. Sun la el și spun familiei să mă anunțe cînd vine acasă. Într-o seară mă sună, venise acasă să facă un duș și să se schimbe. Mă duc la el. Mi-a spus că vrea să mergem la prietenul lui, judecătorul Ion Ionescu. Așa cum suni să vină taxiul, a sunat și el la CFSN și a cerut o mașină. Și a venit „mașina” (nu mai țin minte dacă era tanc, tanchetă, TAB, ABI) și am mers la Piața Rosetti. Am stat acolo cîteva ore, aveam multe de întrebat, dar cine putea să îl oprească pe Oliviu din povestit! Ne-am întors cu același mijloc de transport cu care ne dusesem.

Cu timpul, lucrurile s-au liniștit, dar eu nu m-am grăbit cu întrebările. Apoi, așa cum este viața, drumurile noastre s-au despărțit. Ultima dată cred că ne-am întîlnit în 1993, cînd mi-a dat cartea „Mein Kampf” tipărită la editura lui, „Pacifica” (și pentru care Moses Rosen ceruse trimiterea lui în judecată). S-a pensionat, s-a dus în Ardealul lui natal. Am dat de el pe Skype, am păstrat legătura un timp, dar acum vreo 10 ani, cînd am schimbat PC-ul cu leptopul, am rămas fără Skype. În toamna trecută a murit, fără să apuc să îi pun multe întrebări (mulți prieteni au murit fără să apuc să îi întreb ce trebuia – de unde concluzia să nu lași pe mîine ce poți face azi).

La moartea lui, am publicat un articol în care menționam: „Făcea parte dintr-o galerie de avocați despre care am mai scris, cum sper să mai fie și astăzi, deși nu prea cred: un jurist excelent, un om de mare cultură generală, un orator desăvîrșit, un profesionist conștiincios și corect, un partener de discuții spumoase și un mare patriot.”

Cînd am dat de firul trădării din decembrie, m-a bîntuit un gînd rău, dar m-am interesat și m-am liniștit, Oliviu nu era agentul nimănui, nu toți din CFSN erau complotiști. De altfel, el s-a rupt repede de FSN și a înființat Partidul Reconstrucției Naționale cu care a participat la alegerile din 20 mai 1990.

Un ultim aspect legat de teroriști. Ani de zile m-am străduit să aflu ce s-a întîmplat cu aceștia – dar nu am reușit. Cam prin anul 2000 mă întîlnesc cu gen. Mircea Chelaru (la revoluție lucra în domeniul informațiilor). Îl întreb ce s-a întîmplat cu teroriștii, cei capturați de armată, capturați de revoluționari și predați armatei sau cei care s-au predat singuri în urma decretului-lege. Îmi spune că armata i-a predat colonelului Marin Bărbulescu (șeful miliției capitalei) dar acesta nu mai poate fi întrebat întrucît a murit. Marin Bărbulescu nu murise, însă nimeni nu vroia să se afle adevărul!

Pas cu pas, agenții KGB (dar și GRU) pun mîna pe domeniile cheie, inclusiv presa, inclusiv serviciile secrete.

Agentul KGB Petre Mihai Băcanu (proaspăt eliberat cu ocazia revoluției din executarea unei pedepse de drept comun) privatizează (ilegal) ziarul „România Liberă”, care se erijează în vîrful de lance al opoziției.

Mai tîrziu, agentul KGB Dumitru Tinu preia conducerea ziarului „Adevărul” (fost „Scînteia”), numit crucișetorul presei române.

Alți ziariști, colaboratori notorii ai securității, au înființat după 1990 ziarele proprii – dar nu mă voi referi la ei, tema mea de azi sînt trădătorii.

Generalul trădător Victor Atanasie Stănculescu, omul KGB-ului, cel care pe 25 dec. 1989 a dat ordinul de executare a cuplului Ceaușescu, este numit la data de 28 dec. 1989 ministrul economiei naționale (minister nou înființat). Întrucît în armată începuseră (în special din partea tinerilor ofițeri) proteste împotriva numirii unui trădător în fruntea ministerului apărării, pe 16 febr. 1990 Ion Iliescu îl numește în locul lui Nicolae Militaru pe V. A. Stănculescu (rămas pe post pînă la 29 aprilie 1991). Un agent sovietic a luat locul altui agent sovietic!

În martie 1990 este înființat Serviciul Român de Informații, în fruntea căruia Ion Iliescu îl numește pe agentul KGB Virgil Măgureanu (ns. Imre Asztalos), rămas pe post timp de peste 7 ani.

Dintre isprăvile lui Măgureanu, mă refer pe scurt doar la cîteva.

A desființat principiul muncii pe (de) obiectiv. Înainte de 1989, toate marile unității economice din țară aveau securiștii lor, pregătiți în respectivul domeniu al unității de care răspundeau. Ei nu făceau poliție politică, ei preveneau sau combăteau spionajul, sabotajele, delapidările, etc. Prin desființarea acestui principiu s-a creat posibilitatea devalizării și distrugerii economiei țării.

Au existat în securitate și lucrători care apărau nu interesele României, ci dictatura. Dar aceștia nu erau mulți. Majoritatea erau specialiști, și mai erau și patrioți. Măgureanu a trecut în rezervă gradele superioare, cei care aveau cea mai multă experiență. S-a creat haos. A încercat să îi înlocuiască cu lucrători DIA, dar aceștia nu erau suficienți, așa că a fost nevoit să încadreze ofițeri care nu aveau nici o experiență în domeniul informațiilor (rachetiști, tanchiști).

În iunie 1990 a făcut lista cu cei care, în urma diversiunii din 13 iunie, trebuiau arestați pentru „liniștea” lui Ion Iliescu – printre aceștia, și eu. O coadă de topor de la poliție, care mă cunoștea (și în acest caz m-am zbătut să aflu cine a fost, dar nu am reușit), l-a „convins” pe un arestat să declare că eu am fost printre cei care i-au organizat să atace instituțiile statului. Ca declarația să fie mai convingătoare, din exces de zel, nărodul îi face și o descriere a mea. Nu mă mai văzuse însă de mult, așa că nu știa că între timp, încă înainte de revoluție, eu îmi lăsasem barbă completă.

Ce Doamne iartă-mă, indiferent de orînduire, toată lumea vroia să mă vadă arestat?

Virgil Măgureanu a făcut mult rău României, economiei naționale, serviciului de informații.

Acum înțelegeți de ce de trei decenii țara merge tot mai rău? Într-un timp foarte scurt, în fruntea României, armatei, serviciului de informații, presei, au ajuns agenți KGB. Iar aceștia au educat și adus pe lîngă ei cadre de viitor pe măsură, tot trădători (care însă între timp au schimbat barca).

Gata, pentru azi ajunge.

                                                                                                            Dan Cristian IONESCU

Citiți și episoadele anterioare:

 Distrugerea României, trădători de ieri și de azi (I)

Distrugerea României, trădători de ieri și de azi (II)