Cap limpede

Don Quijote și românii

  Informația, pentru mine cea mai prețioasă despre moldoveni, despre români așadar, am primit-o cu ani buni în urmă de […]

 

Informația, pentru mine cea mai prețioasă despre moldoveni, despre români așadar, am primit-o cu ani buni în urmă de la prințul Dimitrie Cantemir, care în Descriptio Moldaviae consemnează următoarele:

„Moldovenii trag foarte bine cu săgeata, ştiu să arunce chiar şi suliţa – scria Cantemir despre moldovenii săi – dar treabă mai bună au făcut totdeauna cu sabia; de puşcă nu se folosesc decât vânătorii, căci socotesc că nu este lucru de cinste să întrebuinţeze împotriva duşmanului (s. n.) o armă la a cărei folosire nu se cere nici un fel de îndemânare şi nici o vitejie.”

Acest citat ar merita să nu lipsească din niciun manual de istorie a românilor!… Trebuie să facem un mic efort de imaginație și să ne gândim la marea cotitură care s-a produs prin apariția armelor de foc, a revolverului. A fost un veritabil cutremur mental în lumea cavalerilor, a luptătorilor, a voinicilor. A eroilor!

Iată comentariul făcut la apariția armelor de foc de însuși Don Quijote, prototipul cavalerismului și al virtuților ostășești. Îl citez așadar pe Cervantes, care ne grăiește prin nemuritorul său Don Quijote:

„Binecuvîntate veacuri acelea care erau lipsite de înfricoșătoarea furie a acestor drăcești unelte ale artileriei, al căror născocitor socot și sper că-și va fi găsit în fundul iadului răsplata satanicei invenții prin care a dat prilej oricărui braț laș ori mișel să ia viața unui cavaler vrednic, care, fără să știe nici cum, nici de unde, în toiul avântului și al ardorii care-i înflăcărează și-i însuflețește pe cei cu inima vitează, se pomenește cu o ghiulea rătăcită și ghiuleaua curmă și pune capăt într-o clipită gândurilor și vieții celui care merita să se bucure de ea. Și așa, când mă gândesc la asta, mai că-mi vine a zice că mă doare sufletul că m-am făcut cavaler rătăcitor, îmbrățișând această slujbă în vremuri atât de ticăloase ca acelea în care trăim, fiindcă, oricât aș fi eu de nepăsător față de orice primejdie, nu-mi vine totuși deloc la socoteală gândul că un dram de praf de pușcă și de plumb îmi poate răpi prilejul de a ajunge vestit și cunoscut de o lume întreagă pentru vrednicia brațului meu și ascuțișul spadei.”

Nu este prea lung citatul și e musai să-l ținem minte și să-l raportăm la textul lui Cantemir, ai cărui moldoveni „treabă mai bună au făcut întotdeauna cu sabia”, conform idealului lui Don Quijote: „vrednicia brațului și ascuțișul spadei”! Și momentul de maxim românism consemnat de prințul moldav: „de puşcă nu se folosesc decât vânătorii, căci moldovenii socotesc că nu este lucru de cinste să întrebuinţeze împotriva duşmanului (s. n.) o armă la a cărei folosire nu se cere nici un fel de îndemânare şi nici o vitejie.” La aproape două sute de ani distanță, la celălalt capăt al continentului, sufletul lui Don Quijote era încă viu, la un popor întreg. Și mă întreb dacă nu cumva apariția armelor de foc a scăzut mult din ardoarea și eficiența românilor pe câmpul de luptă, unde n-a mai contat în primul rând vrednicia brațului și ascuțișul sabiei!

Așadar, pe românește, după mintea și sufletul românului, „nu este lucru de cinste să întrebuințezi împotriva dușmanului o armă la a cărei folosire nu se cere nici un fel de îndemânare și nici o vitejie”! Cum spuneam undeva, într-un text în care comentam minunata poveste a lui Dromichete, precum și povestea despre cum s-au purtat românii, în general, cu prizonierii de război, respectul pentru adversar este un semn de maximă noblețe, de aristocrație sufletească. Vorba nu știu a cui: les grands esprits toujours se rencontres: Cervantes și Cantemir, Don Quijote și moldovenii, noi românii! Același dispreț pentru armele care suplinesc și anulează adevărata voinicie.

Odată deschis acest subiect, băgăm de seamă că el poate fi dezvoltat dintr-o perspectivă și mai înaltă, sugerându-ne un comentariu neașteptat la un fragment biblic clasic: confruntarea dintre Goliath și tinerelul numit David. Subiect care a inspirat multe minți luminate ale lumii noastre, inclusiv multă artă plastică, în frunte cu sculptura și cu Michelangelo! Urma să se încingă între cei doi o luptă dreaptă, voinicească, drept care Goliath s-a prezentat în ring „fără par, fără pistoale, numai cu palmele goale”, mirându-se foarte când îl vede pe David urcând în ring cu o praștie în mână: „Ce cauți cu praștia la tine? Vrei să tragi în mine cu praștia? Ce-s eu? Câine?!” (Vezi Cartea regilor, 1,17.)

Cu alte cuvinte, Goliath gândea ca un moldovean: „de puşcă nu se folosesc decât vânătorii, căci socotesc că nu este lucru de cinste să întrebuinţeze împotriva duşmanului (s. n.) o armă la a cărei folosire nu se cere nici un fel de îndemânare şi nici o vitejie.” La fel și Goliath, știa bine cum se folosește o praștie și la ce e bună: să vânezi, să tragi după sălbăticiuni, nu în oameni! Dar a considerat că asta o știe și David. Sigur că o știa și David, drept care David știa și că Goliath nu va avea asupra lui vreo praștie! Adică David, privit din acest punct de vedere, nu mai este ce s-a tot spus despre el, că întruchipează spiritul superior, inteligența inovativă etc., etc. Din punctul de vedere cavaleresc, bărbătesc, David este corigent, nu are comun nimic cu Don Quijote! (A se vedea și în ce termeni injurioși s-au pronunțat unii parlamentari evrei în Knesset la adresa regelui David…)

Este ca și cum se aranjează un meci, o luptă între doi sportivi pentru a se tranșa care este mai bun, la trântă sau la box. Mai bun luptător. Iar pe ring unul dintre luptători vine cu un revolver, de care se folosește fără scrupule pentru a-și răpune adversarul. Cam asta se pare că face marele erou David… Avem voie să facem această simplificare?!

Arma de foc permite oricărui nevolnic, oricărei stârpituri să răpună un voinic adevărat, să surclaseze un adversar mult mai bine înzestrat cu atributele eroului, ale vitejiei, ale demnității, ale cavalerului, pe scurt! Glonțul ucigaș, glonțul laș, anulează superioritatea voinicului, a eroului! Iar glonțul laș și ucigaș ajunge la îndemâna oricui prin invenția armelor de foc. Praștia antică era o armă din aceeași categorie, a premers arma de foc, revolverul. Când arma de foc ajunge arma unui duel între doi gentlemani, va fi de neimaginat un duel în care numai unul dintre combatanți să aibă revolver și să de folosească de el! Or, la o analiză lucidă cam asta este poziția pe care se situează David al nostru!

Al nostru?! Parcă nu mă mai recunosc în biblicul personaj, a cărui abjecție pare acum dovedită! Îi găsim o singură scuză, o singură circumstanță atenuantă: prin mișelia sa a evitat o catastrofă pentru poporul său, care ar fi căzut în robia filistenilor dacă Goliath ar fi ieșit învingător!

Așadar, noi, ca români, ne tragem din Don Quijote, nicicum din David!

Mai rămâne o problemă: regele David chiar a existat? Dintr-un film documentar făcut la Ierusalim am reținut afirmația unui savant israelit: „Nu există nici o atestare arheologică a existenței regelui David…” Așa o fi?!

                                                                                                       Ion COJA

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *