Observator

După douăzeci de ani, adevărul își cere dreptul

  Timp de câteva decenii am aplicat prezumția că ceea ce vedem sau auzim este real. Trăiam însă deja în […]

 

Timp de câteva decenii am aplicat prezumția că ceea ce vedem sau auzim este real. Trăiam însă deja în epoca post-adevărului.

De aceea acum, când încep să apară mărturiile participanților la evenimentele anilor postcomuniști, aflăm că realitatea nu a fost chiar ceea ce părea a fi.

Alfred Moses alături de fostul președinte Emil Constantinescu.

      MANEVRE LA BUCUREȘTI ÎNAINTEA SUMMITULUI NATO DE LA MADRID

Anul trecut au apărut sub titlul „Jurnal de București. Drumul României de la întuneric la lumină”, memoriile fostului ambasador al SUA în România din perioada 1994-1997 Alfred H. Moses. Nu vom face aici recenzia cărții. Ne-a atras atenția, în mod special, pe lângă multe alte paragrafe de mare interes, un subcapitol în care este descrisă activitatea febrilă a diplomatului american, desfășurată la București, în zilele premergătoare Summitului NATO de la Madrid din iulie 1997.

Reamintim că la acea reuniune urma să fie luată decizia istorică de extindere spre est a Alianței, oarecum cu încălcarea promisiunilor făcute de Președintele George H. W. Bush Președintelui URSS, Mihail Gorbaciov, la Malta, în 1989.Bottom of Form

Potrivit unei alte importante opere memorialistice apărute câțiva ani mai devreme, cartea „Opening NATO’s Door: How the Alliance Remade Itself for a New Era” („Deschizând porțile NATO: cum s-a reconstruit alianța pentru o nouă eră” – n.n.), avându-l ca autor pe Ronald Asmus, fost asistent al Secretarului de Stat, Madeleine Albright – „pentru administrația Clinton, extinderea NATO a devenit piesa centrală a unei agende mai largi privind modernizarea parteneriatului strategic dintre SUA și Europa, în perspectiva viitorului”. Acea strategie, precizează recenzorii cărții, prefațate de însuși lordul Robertson, secretatul general al NATO, „reflecta angajamentul american privind răspândirea democrației și valorilor occidentale, importanța acordată modernizării alianțelor-cheie ale Washingtonului în întâmpinarea unei lumi din ce în ce mai globalizate, precum și faptul că administrația Clinton privea Europa ca fiind partenerul natural al Americii în abordarea sfidărilor secolului al XXI-lea.” Succesul politicii americane la Summitul de la Madrid era esențial și de aceea evenimentul respectiv era foarte important pentru Casa Albă.

Coperta cărții „Deschizând porțile NATO cum s-a reconstruit alianța pentru noua eră”

Se pare, însă, că insistențele diplomației române de a da un anumit format și, prin aceasta, o anumită semnificație extinderii de la Madrid, ajunseseră să sperie Washingtonul, punându-i succesul scontat sub semnul întrebării și, pe cale de consecință, creând panică la Departamentul de Stat. Căci iată ce ne spune Alfred H. Moses, sub titlul mai mult decât sugestiv „Manevre de ultim minut înaintea Summitului de la Madrid”: „Pe 7 iulie (1997 – n.n.), cu o zi înaintea celei de 8 iulie în care Summitul NATO fusese convocat, am primit un telefon de la John Kornblum, asistentul secretarului nostru de stat pentru afaceri europene și canadiene. Mă suna din partea Secretarului Albright și al Consilierului pentru Securitate Națională Berger, cerându-mi să mă întâlnesc cu Președintele Constantinescu, pentru a-i solicita să dea publicității o declarație prin care să spună limpede că România nu insistă în a accede (la NATO – n.n.) în prima rundă (de extindere – n.n.), dacă aceasta ar sabota extinderea.” John Kornblum adăuga că „francezii încă mai jucau cartea românească, amenințând cu blocarea procesului și creând dificultăți SUA.”

În realitate, nu numai francezii ajunseseră să fie în favoarea românilor, ci toți ceilalți (cu excepția accidentală a Islandei), memoriile ambasadorului Moses înseși, incluzând pe lista „prietenilor României” de la Madrid, și Germania, devenită, spre maxima surprindere a Washingtonului, din opozantă, susținătoare a Bucureștiului, după câteva întâlniri ale vicecancelarului și ministrului de externe german Klaus Kinkel, cu omologul său român, Adrian Severin, la Bonn, București și Sintra (Portugalia).

Prin urmare, pentru a nu-și vedea strategia „sabotată”, America avea nevoie de o desistare venită din partea României. Altfel extinderea NATO ar fi fost în pericol. Aflăm, prin urmare, cât de importantă, puternică și influentă era diplomația românească în 1997. Vârfurile diplomației americane se mobilizaseră pentru a obține, prin „manevre de ultim minut” (ca să folosim expresia ambasadorului Moses), îngăduința Bucureștiului.

Una care, să nu omitem aspectul, implica abandonarea, lăsarea în afara jocului, ca să nu spunem trădarea celor care îi susținuseră aspirațiile. La acest aspect vom reveni.

Deocamdată să încercăm a lămuri de ce atâta teamă la Washington? O teamă respectuoasă în total contrast cu disprețul arogant arătat astăzi României de Departamentul de Stat și ambasadorii americani.

           ROMÂNIA SFIDEAZĂ PREEMINENȚA SUA ÎN NATO

Toate mărturiile și opiniile converg asupra împrejurării că în decembrie 1996, dată la care Președinte al României a devenit profesorul Emil Constantinescu, iar în fruntea diplomației române a venit profesorul Adrian Severin, România nu avea nicio șansă de a fi admisă în NATO la Summitul la care urmau să fie luate decizii în acest sens, programat peste numai șase luni. Însuși ministrul de Externe din perioada anterioară (1992-1996), Teodor Meleșcanu, răspunzând unei întrebări a presei, la începutul anului 1997, afirma că probabilitatea ca România să primească un răspuns pozitiv la Madrid nu depășea 50%. Ceea ce era, de fapt, consemnarea unui eșec anunțat.

Pe de altă parte, dacă astăzi unii mai formulează dubii, în 1996 nu exista practic nicio voce românească împotriva aspirației României de a deveni membru NATO. Până și reprezentantul partidului naționalist România Mare, Corneliu Vadim Tudor, uimise interlocutorii și presa străină, fie că acestea îi erau sau nu favorabile, fie că îi împărtășeau sau nu ideile, cu declarația că susține intrarea României în NATO.

Cred că statutul de membru al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord reprezintă o garanție de securitate importantă pentru România, inclusiv în perspectiva unei posibile înțelegeri strategice între SUA și Rusia. Independent de aceasta, însă, este clar că mandatul diplomației române în 1997 era acela de a deschide porțile NATO. La acest mandat trebuie raportate performanțele ei și, ulterior, acestea trebuie comparate cu rezultatele diplomației românești actuale.

În lucrarea sa „România în perioada administrației Emil Constantinescu”, apărută la finele anului 2019, istoricul Alex Mihai Stoenescu documentează și prezintă un episod aproape șocant din istoria campaniei pentru NATO, dusă de diplomația română în 1997, episod consumat cu ocazia reuniunii miniștrilor de externe din țările membre NATO și cele candidate, la Sintra (Portugalia), cu mai puțin de două luni înaintea Summitului de la Madrid. Este vorba despre micul dejun la care, înaintea deschiderii lucrărilor, Secretarul de stat american, Madeleine Albright, îi invitase pe miniștrii de Externe ai statelor candidate pentru a le comunica fără drept de apel criteriile pe care SUA urmau să le aplice, în vederea luării unei decizii finale referitoare la extindere.

Recenzând pasajul respectiv, jurnalistul Marius Ghilezan apreciază, perfect justificat, că „momentul Sintra din mai 1997 rămâne legendar în istoria diplomației românești. Madeleine Albright a venit la reuniunea miniștrilor de Externe cu lecția documentului proaspăt semnat de NATO cu cu Federaţia Rusă a lui  lui Elțin, ca act fundamental. Dacă în speech-ul ei făcea referire la cele patru principii după care vor fi evaluate statele candidate la intrarea în NATO, Adrian Severin, care știa deja că nu vom face parte din primul val, a încercat să îi forțeze mâna lui Albright cu mănușa de blană de berbec, introducând pe ordinea de zi un principiu suplimentar, numit principiul România. A spus că țara lui îndeplinește toate criteriile și așteaptă ca partea americană să o respecte. În caz contrar, principiile, foarte bune, nu se aplică.” Astfel, practic, „la Sintra s-a născut speranța intrării noastre în NATO.”

Plecând super iritată de sfidarea ministrului de externe român, de la micul dejun la care tentativa de a închide gura „refuzaților” eșuase, Albright avea să nimerească în „ambuscada” colegilor săi din Consiliul Nord-Atlantic. Nu numai ministrul de Externe francez Hervé de Charette, ci chiar ministrul german Klaus Kinkel și noul șef al diplomației britanice, Robin Cook, ba până și ministrul de externe canadian, Lloyd Axworthy, la care Washingtonul nu se aștepta deloc, alături de ministrul grec, Theodoros Pangalos, și cel turc, Ismail Cem, (Turcia și Grecia pe aceeași poziție!), precum și italianul Lamberto Dini și reprezentantul țării-gazdă, portughezul Jaime Gama, susțineau la unison primirea României. În numai câteva luni diplomația românească izolase SUA, liderul necontestat al NATO, fiind pe punctul de a o forța să își schimbe strategia convenită cu Moscova.

Potrivit acestei strategii, susținută și de Senatul american, competent să aprobe decizia administrației, extinderea NATO nu putea depăși o linie roșie care pornea din Golful Finic, trecea pe linia Carpaților Orientali și ajungea la Marea Adriatică, lăsând în afară, deci, țările baltice, România, Bulgaria și Balcanii de Vest (sau cea mai mare parte a lor). O linie trasată încă din 1989 și teoretizată apoi pe considerente culturale de Samuel Huntington în celebra sa doctrină a ciocnirii civilizațiilor – linie de care unii lideri politici români, printre care și ministrul de externe Severin, aveau cunoștință. În fond, despre asta era vorba.

Ziariștii români prezenți la Sintra aveau să relateze surpriza generală produsă de vederea miniștrilor Severin și Kinkel, plimbându-se pentru aproape jumătate de oră prin curtea palatului unde avea loc reuniunea și conferind cu aerul unor oameni care pun la punct un plan de luptă comun. Nu se auzea ce își spun, dar limbajul trupului era edificator.

Marius Ghilezan sintetizează printr-o metaforă excelentă istoria scursă de la Sintra și până azi spunând: „Adrian Severin a știut cum să folosească mănușa de blană primită de la ciobanii din munți care nu vedeau Europa din cauza pădurilor prea dese. Acum nu mai e cazul. Europa e mai aproape. Și alții ne-au tăiat copacii, ca să nu mai vedem pădurea.”

Povestea nu se încheie aici. Peste doar două săptămâni, la Bruxelles, aveau să se întâlnească într-un format similar miniștrii Apărării din statele membre NATO. Pentru a evita repetarea situației în care fusese pus Secretarul de Stat Albright la Sintra, ministrul american al Apărării, William Cohen, va face o declarație „finală” înainte de a se urca în avionul ce îl ducea în Europa, precizând că SUA a decis ca extinderea să aibă loc cu numai trei state (Polonia, Ungaria și Cehia), decizia fiind nenegociabilă. Punct și de la capăt.

În timp ce peste lumea euroatlantică se lăsa tăcerea, la numai câteva ore după ce declarația amintită fusese transmisă de principalele agenții internaționale de presă, ministrul român de Externe i-a convocat la minister pe ambasadorii statelor membre NATO, cu excepția celui american, spre a le comunica poziția României în noul context.

Întâlnirea este consemnată în documentele MAE, dar ea a fost relatată cu diverse ocazii și în diferite cercuri de câțiva eminenți diplomați români aflați atunci în preajma ministrului Severin, printre care Sorin Ducaru și regretatul Mihnea Constantinescu.

Ambasadorilor prezenți, care, în măsura îngăduită de uimirea față de ceea ce auzeau, notau cu febrilitate în agendele lor cuvintele gazdei, ministrul român le-a ținut aproximativ următorul discurs: „România a luat act de poziția americană. Aceasta, ca și o eventuală hotărâre nefavorabilă nouă, luată la Madrid, nu ne vor abate de la hotărârea noastră de a deveni membri NATO. Refuzul va dezamăgi poporul român și va crea probleme actualului guvern, dar nu va produce un șoc de natură a ne face să schimbăm politica de alianțe. Mesajul administrației americane nu este, de fapt, adresat României, ci aliaților SUA din NATO. Pe noi gestul și tonul nu ne destabilizează, întrucât suntem obișnuiți cu asemenea atitudini de pe vremea când eram membri ai Pactului de la Varșovia și trebuia să ținem piept abordărilor similare ale URSS. Ceea ce așteptăm să vedem este reacția țărilor dvs. Dacă guvernele dvs. vor accepta această decizie luată fără consultarea lor, vom avea surpriza să constatăm că NATO nu este o organizație mai democratică decât Pactul de la Varșovia. În orice caz, noi ne vom susține cauza până în ultimul moment și chiar după aceea.”

Nu știm cum au raportat această întâlnire ambasadorii respectivi în capitalele lor. Până acum nu cunoaștem ca vreunul să își fi publicat memoriile. Înțelegem însă de ce, așa cum rezultă din memoriile ambasadorului american Alfred H. Moses, ca și ale asistentului secretarului de stat Ronald Asmus, la Washington se aprinseseră toate beculețele de alarmă și de ce John Kornblum suna la București, pentru a solicita înțelegere, cu doar o zi înainte de începerea Summitului de la Madrid. Ne putem oare imagina o scenă similară în 2020?

            TRĂDAREA STĂ CU AMBASADORII LA MASĂ

Să revenim la memoriile ambasadorului Moses. I se indicase, așadar, de la Washington, în mod expres, să contacteze ceea ce acolo se percepea a fi „veriga slabă” din lanțul acțiunii externe românești: Președintele Constantinescu. Deși acesta declarase public de mai multe ori că avea relații personale excelente cu personalități europene precum președintele francez Jacques Chirac, cancelarul german Helmuth Kohl sau președintele turc Suleiman Demirel, acum i se cerea să se lepede de aceștia și să refuze, practic, sprijinul lor, cerându-le implicit să nu mai susțină poziția României, ci pe cea a SUA.

Cum a răspuns Emil Constantinescu demersului? Iată ce își amintește Alfred Moses: „Președintele Constantinescu a fost de acord și o oră mai târziu mi-a citit declarația pe care intenționa să o facă drept răspuns la o întrebare pusă de un reporter Rompres. (Aceasta era maniera uzuală în care un șef de stat dădea drumul unei scurte declarații. Presa întreabă, președintele răspunde. Președintele Carter făcea asta.) Răspunsul era textul pe care i-l sugerasem, spunând practic că România susține începerea imediată a extinderii și că va respecta decizia consensuală, care, în orice caz, spera să fie favorabilă României. Nu se făcea nicio referire la vreo dată viitoare la care România ar urma să se alăture Alianței (ministrul de externe român, ca și cel sloven, insista, în acest sens, ca soluție subsidiară – n.n.), și nici măcar nu se sugera că acel consens ar trebui să includă România în prima rundă. Problemă rezolvată.”

Q Magazine l-a contactat pe ministrul Adrian Severin cu solicitarea de a comenta memoriile citate aici. Acesta a răspuns că nu își amintește dacă Președintele Emil Constantinescu a formulat o asemenea declarație prin intermediul Rompres, dar, cu certitudine, poate spune că președinția nu l-a informat în legătură cu demersul ambasadorului american.

Adrian Severin, fost ministru de Externe în perioada 12 decembrie 1996-29 decembrie 1997

Chiar dacă respectiva declarație a fost făcută, efectul ei a fost minim. Ministerul Afacerilor Externe transmisese instrucțiuni misiunilor diplomatice ale României de a continua presiunile până la capăt. Chiar și Vaticanul a fost rugat să dea o mână de ajutor, Adrian Severin solicitând în acest sens intervenția Papei Ioan Paul al II-lea încă de la întâlnirea avută cu acesta câteva luni mai devreme. Guvernul chinez a precizat că, deși nu salută o eventuală extindere a NATO, înțelege și respectă dorința României de a deveni membru. La Madrid, potrivit descrierii făcute, câțiva ani mai târziu, de Antonio Guteress, pe atunci prim ministru al Portugaliei, „Summitul s-a transformat într-o bătălie dusă în jurul admiterii României.”

În cele din urmă, România nu a fost invitată atunci să devină membru al NATO, dar în Declarația finală a Summitului i s-a dedicat un paragraf distinct, în care a fost recunoscută oficial eligibilitatea sa și s-a sugerat că invitarea va avea loc la proximul Summit, programat să aibă loc la Washington peste doi ani (promisiune nerespectată). Chiar dacă Președintele Constantinescu a acceptat să răspundă favorabil solicitării americane (ceea ce nu am putut afla), declarația sa făcută prin intermediul unui ziarist, mai ales în condițiile în care România era cunoscută ca republică parlamentară, nu a putut anula demersurile oficiale ale diplomației românești, căreia, de altfel, nici nu i-a solicitat să renunțe la persuasiune.

Ambasadorul Moses își mai amintește însă că în ziua în care l-a abordat pe Emil Constantinescu, în contextul „manevrelor de ultim minut”, a luat prânzul și cu omologul său român, ambasadorul Mircea Geoană, aflat la București pentru a participa la pregătirea întâlnirilor la vârf care aveau să urmeze între liderii români și cei americani. Cu acest prilej, pe când toată lumea era cu gândul la Summitul de la Madrid, Geoană avea să abordeze două teme: pe de o parte, temerile legate de iminenta sa rechemare de la post, și pe de altă parte, pretinsele planuri ale ministrului Severin de a penaliza SUA pentru comportamentul său față de România – de fapt, o intrigă menită a-i crește cota de simpatie în fața americanilor și a le obține sprijinul pentru menținerea sa ca ambasador la Washington.

Iată ce scrie Alfred Moses: „În aceeași zi, 7 iulie, am prânzit cu Mircea Geoană, ambasadorul României în SUA. Se aștepta să fie demis de Președintele Constantinescu, probabil, cândva, în toamnă, după vizita Președintelui Constantinescu la Washington. (Se vede că în acel moment Geoană încă mai credea că Președintele Constantinescu va trece peste opoziția ministrului român de Externe și va accepta invitația Președintelui Clinton de a face o vizită în SUA ca premiu de consolare în contrapartida refuzului de la Madrid. – n.n.). El mi-a spus, de asemenea, și eu l-am crezut, că ministrul de Externe Severin trâmbița ideea unei „politici externe morale” – formulă prin care Severin înțelegea că România ar trebui să își premieze prietenii, Franța și Germania, și să pedepsească SUA, pentru că nu ar fi susținut-o la Madrid.

Mircea Geoană

Geoană se întreba pe drept cuvânt: Cine a mai auzit vreodată de politică externă «morală»?” Întrebare la care ambasadorul memorialist răspunde cu subtilă ironie: „Cu certitudine, nu România sau Severin.” Adică de așa ceva nu auzise nici măcar ministrul care, chipurile, voia să o aplice. Și, desigur, nici România, care numai după câteva zile avea să îi dea o palmă morală teribilă lui Bill Clinton, primindu-l călduros la București.

Emil Constantinescu și Bill Clinton

Relatarea lui Alfred Moses se coroborează perfect cu cea a lui Ronald Asmus, din lucrarea mai înainte menționată, dedicată extinderii NATO. Astfel, Asmus relevă că, preocupat de insistența eficientă a diplomației românești, care părea a câștiga teren, l-a convocat la o discuție pe ambasadorul Geoană. Acesta l-a liniștit însă, asigurându-l că singurul insistent și insensibil față de exigențele americane este ministrul de Externe Severin, Președintele Constantinescu fiind, în schimb, rezonabil și deschis compromisurilor.

Punându-le pe toate cap la cap, înțelegem astfel cum la Washington s-a ajuns la concluzia că omul de la care pot fi obținute cedări este Emil Constantinescu și că este preferabil ca Severin să fie evitat.

Diplomația, dacă nu „morală”, cel puțin persuasivă, îndrăzneață și verticală, promovată de ministrul de Externe român, avea să își confirme însă meritele prin însuși faptul că, după Madrid, în loc să verse năduful pe România pentru tulburarea creată la Summitul NATO, Președintele SUA a fost obligat să vină la București și să proclame, împreună cu Președintele Emil Constantinescu, „parteneriatul strategic româno-american”, propus oficial în luna aprilie a aceluiași an, de același Severin, cu prilejul vizitei sale la Washington.

Nu este mai puțin adevărat că și Geoană și-a rezolvat problema, căci ambasadorul Moses (care avea o slăbiciune personală pentru acesta, cu origini în anii 1976-1989, când fusese trimis în România ceaușistă pentru negocieri vizând înlesnirea emigrării evreilor) își încheie capitolul dedicat „manevrelor” premergătoare Madridului cu următoarea mărturisire: „I-am sugerat Președintelui Clinton să pună o vorbă bună pentru Geoană (care tocmai își trădase și denigrase șeful – n.n.) când se va întâlni cu Președintele Constantinescu. A făcut-o, și Geoană și-a păstrat postul.” O altă problemă rezolvată (sic!).

Q Magazine i-a cerut un comentariu lui Mircea Geoană pe marginea celor scrise de Moses, însă acesta a refuzat.

                        SEVERIN SE OPUNE, AMERICA INTERVINE

Cartea ambasadorului Alfred H. Moses ne mai oferă și o altă revelație de natură a schimba convingerile legate de un alt important eveniment al ultimilor treizeci de ani – semnarea Tratatului politic de bază dintre România și Ucraina.

Istoricul Alex Mihai Stoenescu ne spune că la dorința Președintelui Constantinescu a fost desemnat de ministrul de Externe, ca negociator-șef al tratatului respectiv, secretarul de stat Dumitru Ceaușu. Constantinescu avea mare încredere în acesta, cei doi fiind foști colegi de facultate.  După câteva săptămâni de negocieri, Ceaușu l-a informat pe Emil Constantinescu, fără a mai aștepta punctul de vedere al șefului său ierarhic, că textul fusese finalizat și Palatul Cotroceni a anunțat de îndată „succesul”. De aici încolo memoria colectivă este confuză. După mai bine de două decenii, ambasadorul Moses ne ajută să facem lumină cu o relatare șocantă.

Ambasadorul consacră negocierilor dintre România și Ucraina din primăvara anului 1997 un întreg capitol intitulat „Construind poduri deasupra apelor tulburi: Tratatul de prietenie româno-ucrainean”. Multe comentarii se pot face pe marginea acestui text. Din punctul de vedere a ceea ce ne interesează acum ne rezumăm doar la trei.

În primul rând, ceea ce apare în mod clar este interesul SUA în încheierea amintitului tratat, precum și faptul că, în logica acestui interes, diplomația americană a făcut presiuni permanente asupra celor două părți pentru a ajunge la o înțelegere. O lectură atentă ne permite să observăm că, inițial, aceste presiuni priveau mai mult România, acuzată, printre altele de „revendicări teritoriale”, adică de punerea în discuție a tratatelor de pace de la finele celui de-al Doilea Război Mondial și a Actului Final de la Helsinki (1975).

Acest interes se explică nu prin dorința Casei Albe de a deschide drumul României către NATO (s-a văzut că tocmai SUA se opuneau principial unei extinderi a NATO care să includă România), ci prin adoptarea doctrinei Brzezinski privind relația geostrategică dintre Ucraina și Rusia. Astfel, întrucât împreună cu Ucraina Rusia redevenea sau rămânea un imperiu, America urmărea atragerea celei dintâi în sistemul de alianțe occidental și punerea unei distanțe politice cât mai mari între Kiev și Moscova. Întru aceasta, raporturile Ucrainei cu vecinii săi vestici (Polonia, România și Ungaria) trebuiau degrevate de orice problemă litigioasă; în plus se impunea stabilirea unor structuri multilaterale de cooperare la nivel subregional apte a ancora cât mai ferm Ucraina în spațiul euro-atlantic.

Așa înțelegem și susținerea dată de America, inclusiv prin demersurile ambasadorului său la București, trilateralei România-Ucraina-Polonia, deja inițiată de români în discuțiile cu Varșovia la începutul acelui an 1997, dar care nu putea prinde viață în condițiile absenței unui tratat bilateral româno-ucrainean, apt a înlătura incertitudinile, tensiunile și neîncrederea reciprocă dintre cele două state vecine.

Alfred Moses își exprimă regretul și surprinderea pentru faptul că trilaterala respectivă a fost abandonată după plecarea sa din România, în pofida faptului că Președintele Constantinescu era adeptul ei.  Percepția unui asemenea abandon, care coincide cu cea a ambasadorului polonez din aceeași perioadă, Bogumil Luft, exprimată în propria sa lucrare memorialistică, „Românii în goană după happy-end”, este contrazisă de poziția oficială exprimată până astăzi de către MAE.

Potrivit celei din urmă, trilaterala cu pricina este „bine mersi”. În realitate, ea nu mai funcționează decât în imaginația birocratică a unei propagande care face confuzie între real și posibil, evaluarea externă fiind mult mai relevantă în acest caz. Intrarea trilateralei în moarte clinică este plasată însă mai corect în timp de ambasadorul Luft, după demisia ministrului Adrian Severin.

A doua revelație pe care memoriile lui Alfred Moses ne-o prilejuiesc, apropo de tratatul cu Ucraina, este faptul că ministrul Severin a refuzat forma tratatului negociat de Dumitru Ceaușu și a redeschis negocierile, în pofida anunțului în sens contrar făcut de președinția României. Până acum nu s-a știut asta sau, cel puțin, faptul nu a fost documentat dintr-o sursă terță.

Ne putem lesne imagina furtuna iscată în spatele ușilor închise de gestul ministrului român de Externe (fără parafa căruia nu se putea ajunge la semnare), exasperarea ucraineană și reacția americană.

Potrivit memoriilor din care cităm, forma de tratat convenită de negociatorul-șef român, a fost sintetizată de ambasadorul american la Kiev, William Miller, pentru colegul său de la București, în următorii termeni: „La începutul lui februarie am primit un telefon de la ambasadorul Miller din Kiev. El mi-a confirmat că partea română acceptase totul, inclusiv să renunțe la referirea la Pactul Molotov-Ribbentrop, la pretenția privind libera navigație pe estuarul către Marea Neagră (canalul Chilia – n.n.) și la poziția sa anterioară ca Insula Șerpilor să nu fie luată în considerare la delimitarea apelor teritoriale.

În schimb, Ucraina nu renunțase la nimic și nu a fost de acord să supună Curții Internaționale de Justiție problema delimitării (platoului continental – n.n.). Ucraina adoptase poziția că ambele părți vor trebui să se pună de acord asupra competenței CIJ, dar nu înainte de o perioadă de cinci ani, timp în care Ucraina ar fi liberă să exploateze aria în litigiu. Aceasta ar lăsa România cu o declarație goală de conținut, potrivit căreia, dacă părțile nu vor putea conveni asupra zonei, CIJ va decide, dar numai dacă statele respective vor fi de acord să o sesizeze.” Prin urmare, România cedase totul și rămânea cu o declarație sterilă. Aceasta era forma tratatului la data la care presa era informată că negocierile se încheiaseră cu succes.

                                             O LUPTĂ URIAŞĂ

Ceea ce urmează nu s-a știut până azi.

„În ziua următoare Ministrul de externe Severin mi-a cerut să vin la Ministerul de Externe ca să discutăm despre negocierile cu Ucraina. (Cum!? În 1997 ambasadorii americani erau convocați la Ministerul de Externe și se prezentau imediat și fără crâcnire!? – n.n.) El considera că Ceaușu a tras lozul necâștigător în săptămâna precedentă la Kiev, și, într-adevăr, așa se întâmpla. Am convenit să ridic problemele cele mai importante într-o discuție cu ambasadorul Chaly… (ambasadorul Ucrainei la București – n.).” Cu alte cuvinte, negocierile se redeschiseseră prin efectul opoziției ministrului de externe român. Mai mult, acesta îl convinsese pe ambasadorul american la București, altminteri grăbit să vadă tratatul încheiat, de justețea poziției României. De acum încolo, Severin devenea principalul interlocutor al Americii cu privire la tratatul româno-ucrainean de care aceasta era direct interesată. În acest sens, ambasadorul Moses precizează, printre altele, foarte sugestiv, că: „Am petrecut cea mai mare parte a următoarelor două zile la telefon cu Ministrul de Externe Severin și ambasadorul Chaly, analizând punctele deschise ale negocierilor.”

Și astfel ajungem la a treia revelație șocantă: „Severin m-a împins să merg la Kiev…” – recunoaște ambasadorul SUA în România. De ce? Evident, pentru a prezenta și susține lista condițiilor românești. Iar Alfred Moses s-a dus. Ceea ce, este clar pentru toți cei care cunosc regulile relațiilor diplomatice, nu se putea face fără acordul și mandatul Departamentului de Stat. Din factor de presiune, SUA devenea astfel actor nemijlocit în negocieri în sprijinul României.

La Kiev, ambasadorii Moses și Miller au conferit cu Ministrul de Externe Hennadiy Udovenko, adjunctul acestuia și negociatorul-șef al tratatului cu România, Buteyko, consilierul pentru securitate națională al Președintelui Ucrainei, Volodymyr Horbulyn, și cu directorul departamentului pentru afaceri externe al președinției Ucrainei, Volodymyr Ogryzko. Mai mult decât atât nici că se putea.

Ce a făcut Alfred Moses la aceste întâlniri, conform amintirilor sale? „Am implorat Ucraina să răspundă rapid propunerilor pe care Ministrul de Externe Severin le pusese recent pe masă și am cerut ca ambasadorul Chaly de la București să fie împuternicit să negocieze chestiunile care mai rămâneau în suspensie. După care Miniștrii de externe Udovenko și Severin s-ar întâlni, pentru a finaliza tratatul și a-l parafa. În cele din urmă, Buteyko a acceptat aceasta. El a fost de acord ca acest act să se refere la tratatul dintre România și URSS din 1961, fără a mai insista pentru o referire la protocolul din 1948 (care recunoștea URSS ca deținător al Insulei Șerpilor). În schimb, Ministrul de Externe Severin ar trimite o notă prin care ar retrage nota din 1 august 1991, care pretindea posesia României asupra Insulei Șerpilor (aceasta a fost o propunere de compromis americană pe care Severin nu a acceptat-o și nota diplomatică din 1991 nu a fost retrasă – n.n.). L-am convins pe Buteyko că poziția României cu privire la libera navigație pe Chilia, care forma o parte a frontierei româno-ucrainene, era rezonabilă și ar trebui acceptată de Ucraina, fără să mai insiste în obținerea liberei navigații pe brațul Sulina, care trecea prin teritoriul românesc. El a acceptat și limitarea negocierilor pentru delimitarea apelor teritoriale în Marea Neagră la doi ani, după care oricare din părți putea sesiza CIJ pentru soluționare. Alte puncte de compromis (problema minorităților și a euroregiunilor: Dunărea de Jos și Bucovina de Nord, printre altele – n.n.) au fost discutate și, în final, am plecat cu sentimentul că înțelegerea se realizase.”

O luptă uriașă, poziții ferme, implicare internațională directă, câștiguri concrete, dintre care unele au trecut neobservate, iar altele, precum sporirea teritoriului național românesc cu zece mii de kilometri pătrați de platou continental, cu zăcămintele de hidrocarburi, care au deșteptat poftele prădătorilor globali, puse în contul meritelor altora. Adică o realitate complet opusă percepției de trădare, slăbiciune, cedare, păgubire care ne-a fost indusă în toți acești ani; desigur de cei care erau deranjați de noua situație geopolitică generată de tratat.

„După întoarcerea la București, ambasadorul Chaly a confirmat acceptarea propunerilor făcute de mine la Kiev, și partea română a fost de acord (cu tratatul – n.n.). Președintele Constantinescu pe drept a primit recunoașterea pentru acest succes (oare? – n.n.) și pe 2 iunie tratatul a fost semnat la București (eroare de memorie – semnarea a fost, de fapt, la Mangalia – n.n.) de către cei doi Președinți, Constantinescu și Kucima.” – își încheie Alfred H. Moses relatarea, nu fără o notă de legitimă satisfacție.

Q Magazine l-a întrebat pe fostul ministru Severin, de ce nu a vorbit până acum de toate acestea și a acceptat acuzele nedrepte aduse la adresa tratatului și a sa (ca și a Președintelui Constantinescu), înghițind tone de lături și lăsând să circule tot felul de povești abracadabrante, referitor la „sacrificiile istorice” și abandonul intereselor românești, când, de fapt, situația era exact pe dos? Istoria implicării SUA în negocierea tratatului româno-ucrainean, practic la cererea sa, și rezultatele acestei negocieri schimbă complet evaluarea curentă.

Ne-a răspuns că s-a temut ca asemenea dezvăluiri să nu irite Washingtonul, care ar fi putut să nege spusele sale. Atunci, ca și în alte cazuri, se putea să i se ceară „dovezi” pe care nu le avea și, eventual, să se creadă că minte, când, în realitate, ca și în alte cazuri similare, nu făcea decât să spună adevărul. O opțiune validată de însuși ambasadorul Moses care își amintește că „atât ambasadorul Chaly, cât și ministrul Severin m-au invitat să particip la ceremonia de semnare, dar am decis să nu merg”, întrucât „prezența mea ar fi evidențiat rolul Americii în negocierea tratatului, ceea ce am vrut să evit.” Era, pare-se, prea devreme pentru adevăr.

Acum, însă, după douăzeci de ani, când „secretul” a fost divulgat chiar de o sursă americană, Severin a putut confirma relatarea ambasadorului Alfred Moses, chiar dacă a mai remarcat că în ea s-au strecurat și unele inexactități, explicabile prin lucrarea uitării sau prin considerente de oportunitate politică. Acestea nu afectează însă esența adevărului istoric.

Cum să înțelegem atunci criticile aduse tratatului de un istoric de talia regretatului Florin Constantiniu, ale cărui acuze, formulate de o manieră dramatică, sunt citate de cei care au acreditat în acești ani o versiune falsă a evenimentelor din 1997? Severin ne uimește din nou.

„Când a făcut acele remarci, Florin Constantiniu nu citise tratatul, ci se baza pe o interpretare a acestuia, furnizată de niște jurnaliști în care a crezut. Aceasta se observă și din aceea că distinsul istoric formulează doar niște concluzii având caracter sentimental, fără a furniza vreun argument de text, așa cum ar fi fost firesc de la un om de știință care caută adevărul istoric sine ira et studio (Fără ură și părtinire). Cu totul alta, respectiv, diametral opusă, a fost poziția unui alt mare istoric, Dinu Giurescu. Pe acesta îl consultasem însă înainte de a încheia tratatul și de aceea îi cunoșteam cu precizie textul. Istoricul Alex Mihai Stoenescu, un alt cunoscător al tratatului, mi-a povestit că, fiind contrariat de criticile lui Constantiniu, l-a întrebat pe ce se întemeiază ele, iar acesta a recunoscut că nu citise textul atunci când, sub imperiul unei emoții stârnite de relatările jurnalistice, a inserat în cartea la care tocmai lucra aprecierile negative, larg răspândite apoi sub garanția autorității sale profesionale și morale. Regretatul istoric mi-a cerut scuze, în cadrul unei întâlniri întâmplătoare la Fundaţia Europeană Titulescu, pentru răul făcut fără intenție și mi-a împărtășit dorința de a corecta public cele afirmate de el. Moartea nu i-a mai lăsat răgazul necesar acestei erate.” ne-a declarat Adrian Severin.

                                       ÎN LOC DE CONCLUZII

Speranțele noastre pentru un viitor mai bun ar avea dreptul la renaștere și ar deveni mai realiste, dacă ne-am cunoaște mai bine trecutul. Cine controlează trecutul, stăpânește viitorul, spunea George Orwell. Și avea dreptate. Tocmai de aceea cei care vor să ne croiască viitorul într-o manieră favorabilă intereselor lor, încearcă să ne bage în cap o anumită idee despre trecutul nostru. Cel mai îndepărtat, dar, mai ales, cel recent.

Din diferite motive, martorii direcți ai evenimentelor istorice, adesea autori ai acelor evenimente, au reticențe în a le prezenta contemporanilor informații asupra a ceea ce cu adevărat s-a întâmplat. Trebuie să treacă un anumit interval de timp până când asemenea mărturii ies la lumină. Și atunci, putem constata că ceea ce am crezut a fi realitate a fost doar o aparență, iar opțiunile și acțiunile noastre s-au ridicat pe temelia fragilă a acelei aparențe. Așa ne putem explica de ce, deși fiecare dintre noi este convins că a luat mereu decizia corectă (să zicem – la vot), rezultatele au fost mereu opusul celor așteptate. Memoriile, apărute recent și izvorând de la suficient de mulți memorialiști, permit adunarea a suficiente informații, ca și coroborarea acestora, pentru a ne corecta convingerile și a părăsi lumea iluziei în favoarea celei a realității. Făcând aceasta, sporim capacitatea de a rezista la manipulări și de a ne păstra libertatea autentică a deciziei. Cele descrise anterior ne oferă o perspectivă cu totul nouă asupra istoriei României din ultimele decenii.

                 ADEVĂRUL ÎNCEPE SĂ ÎȘI FACĂ LOC PAS CU PAS

Se spune că toată politica românească a ultimelor trei decenii a fost o apă și un pământ. La fel cu toți politicienii acestei perioade. După prezentarea informațiilor din acest articol mai putem oare susține că așa a fost? Se repetă că în acești treizeci de ani niciun politician român nu a avut îndrăzneala să țină piept marilor puteri și că niciunul nu s-a purtat cu demnitate în fața străinătății. După revelațiile furnizate acum din terțe surse, confruntate cu documentele și mărturiile locale, mai putem crede că așa a fost!? Sunt voci care afirmă răspicat că un politician român sau altul, în desfășurarea acțiunilor sale din afara țării, „ne-a făcut de râs”.

Acum, după cele aflate, ne putem întreba dacă nu cumva unii au dorit ca noi să credem că asta e realitatea, astfel încât, cu mâna noastră, să ne lepădăm de cei mai buni lideri ai noștri, care ne-au apărat cu o energie, o inteligență, un curaj și o eficiență – nebănuite – interesele și demnitatea. Cum de am ajuns noi, oare, să credem tot ceea ce se spune rău la adresa liderilor noștri și să refuzăm a priori explicațiile acestor lideri!? Sunt întrebări la care istoria va răspunde. Nu trebuie să așteptăm prea mult. Iată că adevărul începe să își facă loc pas cu pas. Prin textul de față am pus la dispoziție destule date care, printre altele, ne fac acum să pricepem nu numai ce a fost în realitate, dar și de ce, de pildă, Mircea Geoană a ajuns Secretar general adjunct al NATO, Emil Constantinescu a ajuns să țină conferințe și să studieze istoria Levantului, în loc să obțină un al doilea mandat prezidențial, iar Adrian Severin a ajuns în închisoare.

Un început de adevăr poate modest, dar foarte promițător și „pilduitor”.

                                                                                                                      Alex STĂNILĂ

Sursa: Q Magazine

 

3 Comments

  1. justinianus

    Mi-a placut mult remarca: atunci ambasadorii americani si probabil si ailalti veneau rapid la MAE, cind erau convocati! Azi ei convoca la ambasade oficiali romani”! Diferenta, nu?

  2. mototol

    ambasadorul Moses cu următoarea mărturisire: „I-am sugerat Președintelui Clinton să pună o vorbă bună pentru Geoană (care tocmai își trădase și denigrase șeful – n.n.) când se va întâlni cu Președintele Constantinescu. A făcut-o, și Geoană și-a păstrat postul.” O altă problemă rezolvată

    Bre, pe trump au vrut să îl spânzure pentru mai puțin, ceva din teatrul ridicolului, să sperăm că dă drumu petrov la ciripitoare cu toate că zuckeman ăsta pare că are alte interese
    Ps pe Adrian Severin l-au condamnat pentru lobby, cum e posibil așa ceva?

  3. IQ100

    Adica am stat mai mult capra, decat in genunchi.Si cand am stat in genunchi, nu am prestat pana in fundul gatului , ci doar buco facial, (ca sa raman in contextul Caracal, ca acolo s- ajuns pan la urma) .halal!!
    Asta imi aminteste de un banc povestit de unchiul meu fugit si mort in ‘Lumea Libera”.Banc ce circula in perioada finala a WW II. CIca se pregateau “negocierile ” pt intoarcerea armelor in august 44.Se stia ca vin rusii.Si se intrebau cuj e mai bine, capitulare neconditionata sau armistitiu, cu rusii sau cu anglo americanii [paranteza mwea, [pe atunci se credea ca ar fi diferiti] .Si raspunsul era o panalogie ; cica fata cea cuminte , ce numai cunoscuse barbat, o intreba pe doamna mama sa daca sa poarte sau nu lenjerie intima in noaptea nuntii. “Fata mamei- ii zice soacra mica- si cu chiloti si far chiloti , tot te f*te!”casa raman in contextul Caracal, n-am gasit alta rima.
    Dar respect pt Adrian Severin.Pacat ca n-am avut si nu avem mai multi “alesi” de partea noastra!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *