Haideți să pun punct acestei liste, incomplete dar concludente, de dușmani ai României.

          Marco Maximilian Katz (ns. 1959), emigrat în Israel în 1977, revenit în țară după 1990. La început, s-a ocupat de afaceri (activități de duty-free și aeroportuare). Apoi, i-a venit o idee cum să cîștige fără riscuri și mai bine decît afacerile mafiote în care se bagase, așa că a înființat un ONG: „Centrul pentru monitorizarea și combaterea antisemitismului în România” Vă întrebați cum poate un ONG să fie mai profitabil decît o afacere mafiotă? Să vă spun cum văd eu lucrurile, și anume că prin munca lui de monitorizare a presei și emisiunilor radio-TV, urmată de delațiuni făcute la Washington, el primește de la sioniști bani mulți și fără nici un risc. Am citit și eu un raport MCA, sau mai exact am vrut să-l citesc, dar am renunțat fiindcă mă bufnea tot timpul rîsul. Katz, vorbind despre escaladarea antisemitismului în România, exemplifica prin faptul că Radu Mazăre s-a tuns precum Hitler, sau că unele beizadele, într-un teribilism adoscentin, s-au îmbrăcat sau au făcut gesturi care aminteau de nazism. Nu îi cunosc toate mîrșavele activități, știu că l-a acuzat de anti-semitism pe regretatul părinte stareț Iustin Pîrvu după ce, la împlinirea vîrstei de 92 de ani, măicuțele de la Paltin au urcat la Petru Vodă și i-au cîntat în chilie „Sfîntă tinerețe legionară”. Apoi, împreună cu cealaltă hienă, Alexandru Florian, au formulat plîngeri penale contra bietului Vasile Zărnescu pentru fapul că acesta a scris cartea „Holocaustul – gogorița diabolică”, o lucrare vastă, în mare măsură cu puternice valențe științifice. Dar nici românul nostru nu a fost creat din mămăligă și așa am putut și eu să aflu despre faptele de corupție în care a fost implicat Katz, dar pentru care se pare că autoritățile române nu au avut chef să îl cerceteze (evreii se bucură la noi de imunitate, nu-i așa? iar cînd situația devine groasă, își pun coada pe spinare și fug din țară). Cine vrea, să caute pe google cele două nume (Zărnescu Katz), are ce citi o zi întreagă.

Păcat că această carte cu foarte multe adevăruri devoalate nu poate fi citită în România de către români. Păcat că în România, unde oamenii convocați prin facebook ies în stradă pentru multe nimicuri, nu au ieșit niciodată să ceară guvernanților, chiar sub amenințarea insurecției (perfect legitimă, inclusiv conform dreptului internațional), să respecte Declarația Universală a Drepturilor Omului (asumată de România), Convenția Europeană a Drepturilor Omului (asumată de România, ca de toate celelte țări europene, care însă o batjocoresc – cel mai odios exemplu de la acest început de an este arestarea în Germania, la cererea evreilor, a unei canadiene sosită în vizită pe meleagurile natale ale mamei sale, pentru faptul că în Canada ei, era curioasă să afle dovezi despre uciderea în holocaust a celor 6 mil. de evrei – dar despre această mîrșăvie, ca și despre altele mîrșăvii în cursul cărora tandemul din fruntea Europei, Germania și Franța, au condamnat penal personalități trecute de 80 de ani pentru faptul că au spus adevărurile pe care sioniștii le vor ascunse, poate voi reuși un alt articol), să respecte Constituția României. Dacă toate aceste acte fundamentale pe plan universal, european și național ar fi fost respectate, Vasile Zărnescu nu ar mai fi putut fi hăituit.

          Moses Rozen (1912-1994, ns. David Moșe Rosen) – „rabinul roșu”, „tatăl holocaustului românesc”, cel care timp de trei decenii, cît am locuit în zona Vitan-Dudești, a fost reprezentant și al meu în Marea Adunare Națională (din 4 în 4 ani, posterul lui ne zîmbea blajin-hidos de pe geamurile tuturor magazinelor și cîrciumilor din cartier).

Voi nu știți, dar Moses Rosen a fost un mare erou al evreimii din România. Prima sa atitudine împotriva antisemitismului românilor a fost luată în 1926 (la 14 ani!), cînd a fost arestat și dat afară nu numai din școala pe care o urma, ci din toate școlile din România (cu multă demnitate, în arest a intrat în greva foamei întrucît nu primea mîncare „cusher”); îmi este greu să înțeleg cum, dat afară din toate școlile din România, totuși, în anul 1931, se înscrie la facultatea de drept din București, ceea ce presupune că avea bacalaureatul. La data de 3 iulie 1940 (adică în timpul lui Carol al II-lea!) este arestat de un ofițer de armată (!), dus la postul de poliție, bătut cu cizmele de un număr de torționari pe care nu și-l mai amintește (10?  20?) și apoi internat în lagărul de la Miercurea Ciuc, etc., etc, etc.

Dacă nu știați aceste fapte de eroism ale rabinului, nu trebuie să vă simțiți jenați. Ele nu apar în biografia de pe wikipedia. Eu am aflat de ele citind cartea „Prăbușirea”, scrisă în anul 1991 (tradusă în limba română în anul 2004) de doi scoțieni bezmetici (George Galloway – parlamentar și Bob Wylie – ziarist). Veniți în România pentru a scrie o carte despre revoluție, au purtat o lungă discuție cu Moses Rosen în urma căreia s-a născut cap. VI al cărții („Evreii români”, pag. 73-94). Evident, capitolul nu are nici o legătură cu revoluția și conține doar elucubrațiile lui Moses Rosen desprea eroismul său din tinerețe și despre suferințele indurate de evrei cu jumătate de secol înainte de revoluție (la bibliografie, autorii îl menționează și pe Moses Rosen cu cartea sa „Dangers, Tests and Miracles” apărută în 1990).

Despre această carte, eu am început un comentariu mult mai larg într-un articol din păcate neterminat. Constat că am început multe cărți pe care îmi dau seama că nu le voi putea termina. Am început și multe articole, de asemenea neterminate, dar în ce privește acestea, sper să le termin – o să scriu cît voi putea, mai exact cît va vrea Dumnezeu.

Moses Rosen a făcut mult bine evreilor din România, lucru firesc avînd în vederea calitatea lui de șef-rabin (din 1948) iar ulterior președinte al FCER (din 1964). Nu știu însă ce bine a făcut românilor din circumscripția electorală în care a fost ales permanent ca deputat.

În anul 1980 s-a străduit, și a reușit, să obțină retragerea de pe piață a volumului IX al operelor lui Eminescu, volum care cuprindea articolele politice ale acestuia.

La 1 iulie 1991, a oficiat o comemorare pentru cei 400.000 de evrei victime ale holocaustului săvîrșit pe teritoriul României (inclusiv Transnistria). A fost pentru prima dată cînd s-a vorbit despre acest pretins holocaust, și pentru prima dată cînd s-a avansat acest număr de victime. I s-a pus o întrebare, la care a dat un răspuns halucinant!

Întrebat de ce nu s-a menționat pănă atunci această cifră, Moses Rosen a afirmat că  „din 1941 până în 1991 nimeni n-a pomenit această cifră pentru că evreii au fost așa de terorizați în România încât nici măcar nu îndrăzneau să verse lacrimi pentru morții lor”.

Două scurte întrebări retorice:

– cum adică din 1941 și pînă în 1991 evreii au fost terorizați și nu aveau curaj să își plîngă morții? după 23 august 1944, încetul cu încetul, evreii bolșevici s-au cocoțat la putere ajungînd ca după abdicarea gîngavului să obțină puterea totală în România, avînd acces la toate documentele secrete ale țării (din cite știu, mai puțin cele ale armatei, care le-au fost puse la dispoziție în ultimii ani de “patriotul” Mircea Dușa) instaurînd ei teroarea împotriva românilor;

– pentru 400.000 de evrei uciși ar fi trebuit să fie găsite sute (sau mii) de cimitire sau mii (ori zeci de mii) de gropi comune în special în Transnistria, fiindcă pînă acum, nu i-a acuzat nimeni pe români că au ars evrei – unde sînt aceste cimitire sau gropi commune cu rămășițele a 400.000 de evrei?

Desigur, în anul 1992 a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

În sept. 1991 am avut ocazia să îl cunosc personal pe Moses Rosen, fostul meu reprezentant în vechea MAN. Era ziua în care minerii lui Miron Cosma și bucureștenii conduși de Silviu Octavian Popescu pătrundeau în Parlament cerînd demisia lui Ion Iliescu și a lui Petre Roman. În acel moment, eu mă aflam la Otopeni, la fosta CEPECA, invitat (pe atunci încă făceam parte din societate civilă) la o conferință sau masă rotundă, etc., organizată de o fundație, asociație, organizație, etc., britanică sau internațională (nu mai țin minte, dar nici nu contează) pe tema drepturilor omului. S-a întimplat să avem locuri diametral opuse, dar repet, a fost o simplă întîmplare de localizare în spațiu. La prînz, am luat o pauză de  masă. În urma cuvîntării mele, organizatorii m-au invitat la masa lor. Cînd am revenit în sală, Mosen Roses plecase – probabil ca i se făcuse foame, dar nu era pregătită hrană cusher.

Mă întreb cîteodată, în termenii istoriei contrafactuale, ce s-ar fi întîmplat în acea zi dacă în loc să mă duc la Otopeni, aș fi rămas în București? Păi vă spun ce. Aș fi fost, alături de Silviu Popescu în fruntea bucureștenilor și conform prostului meu obicei, aș fi ținut un lung discurs. Ca urmare, în 1997, în loc să fiu avocatul lui Silviu Popescu (pînă cînd Curtea Constituțională mi-a interzis), aș fi fost și eu inculpat alături de el și de Miron Cosma. Și, fără legătura cu tema, vreau să va spun un lucru pe care ar trebui să îl știți. Venirea minerilor în București în sept. 1991 a fost justificată. Înainte de 1989, minerii familiști și responsabili aveau la CEC o depunere de 70.000 lei. Pentru restul românilor, această sumă reprezenta c/v unui autoturism Dacia – pentru  mineri, aceasta sumă însemna faptul că în cazul în care mureau în subteran în urma unui accident, familiile lor puteau supraviețui timp de doi ani. Dar în primăvara lui 1990, sub Petre Roman, leul a fost devalorizat cu 1.000 %, de la 6 lei/$ (curs oficial), la 60 lei/$, după care a pornit tsunami-ul scumpirilor nejustificate, care au produs inflație crescîndă de la o zi la alta. Minerii s-au trezit că banii lor, de o mașină, cu care familia putea supraviețui în caz de accident mortal timp de doi ani, mai valorează cît o bicicletă. Înțelegeți acum de ce au venit minerii la București în sept. 1991?

          Radu Ioanid (ns. 1953) – în anul 1987 a emigrat în SUA unde, în 1990, s-a pus în slujba sionismului, ajungînd director la Muzeul memorial al holocaustului din Washington. A fost vicepreședinte al comisiei Elie Wiesel.

          Vladimir Tismăneanu (ns. 1951) – fiul activiștilor evrei Leonte Tismăneanu (Leonid Tisminețki, născut în Rusia țaristă) și Hermina Marcusohn. În 1981(tatăl său tocmai murise), Tismăneanu pleacă să viziteze Spania, de unde nu se mai întoarce în următorul deceniu. După o scurtă escală în Venezuela, la rude, în 1982 se stabilește în SUA unde, din 1990, predă la Universitatea din Maryland. Dar în același timp, își aduce aminte de țara de origine și o vizitează tot mai des, fiind acoperit cu onoruri. Doctor Honoris Causa al Universității de Vest din Timișoara (2002) și al SNSPA (2003), numit în 2006 de Traian Băsescu în fruntea comisiei care urma să redacteze raportul privind procesul comunismului (comisie din care l-a dat afară pe Paul Goma, pe motiv că este antisemit), raport în care a omis să precizeze că acei criminali pe care îi condamna erau de fapt evreii în fruntea cărora, printre alții, se afla și tatăl său. Este membru al Societății Academice din România, premiat de GDS pentru celebrul său raport din care lipsește exact esențialul, membru în comitetul editorial al revistei „22”, collaborator permanent al posturilor de radio „Europa Liberă”, „Vocea Americii”, „Deutsche Welle” și „BBC”, etc., etc., etc.

Tismăneanu, autorul raportului care condamna comunismului, a fost cel care l-a criticat pe Klaus Iohannis pentru faptul că a acordat Ordinul „Steaua României” lui Octav Bjoza, președintele AFDPR. De ce? Nu pentru faptul că Bjoza ar fi fost legionar (fiindcă nu a fost) ci pentru faptul că după ce a cunoscut în temnițe legionarii, a lădat patriotismul, credința, curajul, demnitatea, tenacitatea acestora. Ura împotriva celor care au luptat împotriva bolșevismului, se transmite la năpîrcile bolșevice de la tată la fiu, chiar dacă între timp fiul își schimbă blana. Și acum, înțelegeți de ce raportul a ieșit așa cum a ieșit.

Cred că cel mai important amănunt cu care voi încheia, este acela că Volodea Tismăneanu este prieten și conlucrează cu multi dintre dușmanii României menționați mai sus.

Recitiți aceste nume și veți constata că în mare parte, în copilărie și tinerețe, au huzurit în România pe vremea bolșevismului, pe cînd tații lor aveau în mînă și pîinea, și cuțitul. Ei, urmașii, fără să mai poarte la brîu Naganul, huzuresc și astăzi întrucît autoritățile române le-au  predat din nou și pîinea, și cuțitul. Totul, pe banii noștri.

În cazul mai multora dintre aceste nume, nu am făcut comentarii, ci i-am sfătuit pe cei interesați să caute pe net. În final, le fac și o precizare (ca să nu piardă timpul), să intre pe site-ul d-lui ion Coja și la căutare, să treacă numele ipochimenilor. De la un nume la altul, vor afla și alte nume. Desigur, printr-o căutare generalizată, se pot găsi multe scrieri, declarații, etc. ale acestor dușmani ai Patriei.  În mediul virtual, dl. Coja este prezentat în general nu ca patriot, ci ca antisemit notoriu. Românii ar trebui să îi fie recunoscători pentru faptul că din dragoste de țară, pentru a înlătura noroiul aruncat nemeritat pe obrazul acestui popor, a pierdut zeci de mii de ore pentru a citi cărți și documente și pentru a scrie articole prin care demolează minciunile sioniste.

Dacă în România există antisemitism, acesta se datorează celor de mai sus, care prin minciunile lor ating rău de tot coarda sensibilă a românilor – și nu chiar toți românii acceptă asta.

Remarcați că nu m-am referit aici decît la promotorii evrei ai pretinsului holocaust românesc. Despre bolșevicii evrei care au condus România atît politic, dar și din punctul de vedere al represiunii împotriva patrioților români, am scris destul. Despre evreii care după 1990 au inițiat distrugerea economiei românești și în general a României, iar am scris destul. Despre trădătorii evrei din cadrul DIE (Pacepa, Răceanu, Haiducu), nu am scris, dar ar fi fost un subiect prea scurt.

Închei acest serial, dar cu un PS.

Un prieten, citind primul episod, m-a întrebat de ce am fost atît de dur cu Cristian Pîrvulescu. Este adevărat, am fost dur folosind termenul „gunoi”. Acest termen nu avea în vedere ce i-a făcut lui Gabriel Andreescu, nici nu îl avea în vedere exclusiv pe el. Se referea la faptul că a fost scos pe piață de televizuni – iar posturile TV din România, fie de stat, fie ale mafioților, fie ale evreilor, fie ale serviciilor, nu au promovat niciodată imaginea patrioților români, ci doar a gunoaielor. Termenul i-a aparținut lui Niculae Cerveni, mi-a plăcut și mi l-am însușit. Și voi încheia cu o altă vorbă a lui Niculae Cerveni care, în 1997 sau 1998, din lider de grup parlamentar în Senat ajunsese senator independent, cînd era întrebat de mulți de ce nu mai ține în Senat cuvîntările lui electrizante, atunci se enerva și răspundea:„Ce să fac dragă, eu ca independent am la dispoziție doar 20 de secunde. În 20 de secunde nu am timp nici măcar să îi înjur ca lumea!”

                                                                                                                                 Dan Cristian IONESCU

Dușmani ai României (III)

Dușmani ai României (II)

Dușmani ai României (I)