Puncte de vedere

Este 1968 din nou

  Nu am putut să mă decid niciodată dacă nu există nimic nou sub soare sau dacă trăim în niște […]

 

Nu am putut să mă decid niciodată dacă nu există nimic nou sub soare sau dacă trăim în niște vremuri nemaivăzute. Când privim de aproape evenimentele, suntem tentați să spunem că nu s-a mai întâmplat nimic de felul acesta înainte. Dar odată cu trecerea timpului și cu puțină reflecție calmă, descoperim analogii numeroase. Presupun că un om înțelept este atent atât la similarități cât și la diferențe, dar a le păstra pe amândouă în minte este dificil.

În lumina evenimentelor  recente din Statele Unite și din alte locuri (celelalte locuri imitând de multă vreme Statele Unite într-o manieră complet lipsită de minte, în același timp în care pretind că sunt anti-americane) am răsfoit o carte mare cu poze ale evenimentelor din mai 1968 de la Paris, revoluția pușlamalelor răsfățate pentru pușlamale răsfățate. Ezit să-l citez pe Georges Marchais, liderul stalinist al partidului comunist francez de la acea vreme, care nu era contra protestelor, dar care cu un anumit duh profetic a afirmat:

„În general, este vorba despre copiii din clasa de sus burgheză care, disprețuindu-i pe studenții cu origini muncitorești, își vor pierde în curând „patima revoluționară” pentru a merge și avea grijă de compania lui tăticu și a-i exploata pe muncitori în cea mai bună tradiție a capitalismului.”

Excelent țintit, Georges, mai ales dacă nu ai accentua atât rolul sărmanilor capitaliști și i-ai include în rechizitoriul tău pe foștii maoiști care au devenit mai târziu parte din eșaloanele superioare ale statului francez!

Un alt Georges, de data aceasta cel care va deveni președinte al Franței, Pompidou a declarat, la mijlocul lui mai 68, ceva pertinent în Parlamentul francez: „în acest moment, credeți-mă, nu mai este vorba doar de guvern, de instituții, nici măcar de Franța, ci este vorba de însăși civilizația noastră.”

Nu poți să nu te gândești că bătrânul și bunul Georges a atins un punct nevralgic, chiar dacă, în cei 52 de ani care s-au scurs de atunci, am reușit pe plan personal, ca alte câteva milioane, să duc o viață perfect mulțumitoare și chiar împlinită, cum au făcut fără îndoială și mulți romani în timp ce imperiul se pregătea să se prăbușească.

Ce reiese clar din fotografii este că studenții care au făcut un dezastru din Paris și au ridicat baricade care au făcut ca străzile din Orașul Luminii să arate temporar ca acelea din Port-au-Prince (unde serviciile de salubritate nu sunt foarte bine organizate, dacă îmi aduc aminte bine) erau departe de a face parte din clasa muncitoare. Dimpotrivă, erau în mod limpede copii ai burgheziei și nu puteau ascunde acest fapt, oricât de neglijent (pentru acele vremuri) se îmbrăcau. Clasa socială. Clasa socială își pune amprenta asupra fizionomiei, la fel cum o face și cu longevitatea.

În mod clar studenților le plăcea să facă un dezastru. Era, ca să zicem așa, mediul lor natural, cum e hoitul pentru viermii din jur. Când ocupau birourile, își puneau picioarele pe birourile vechi, autoritate în spatele cărora aveau să stea în curând, crezând astfel că sunt mai degrabă revoluționari decât sălbatici și obraznici. Erau privilegiați, dar nu suficient de privilegiați conform propriilor estimări. Erau gravi, dar nu serioși, iar gravitatea combinată cu frivolitatea și blindată de autoîndreptățire nu este o trăsătură foarte atrăgătoare. Evident totuși, frivolitatea  gravă reprezintă o ispită permanentă a tinerilor, care nu se gândesc că sunt posibile atât degradarea cât și îmbunătățirea.

Citești cuvintele lui Daniel Cohn-Bendit, studentul revoluționar și apologistul narcisist al pedofiliei, care s-a descurcat binișor în viață şi care declara cu o anumită mânie: „Steagul francez este făcut pentru a fi rupt și a fi transformat în Steagul Roșu.”

Înțelegea ce spunea sau avea idee pentru ce pleda? Îi păsa în fapt? Cred că nu. Era interesat să facă o figură în public. „Să pice cerurile câtă vreme sunt în ziare”, ar fi putut fi declarația sa de principii.

Bineînțeles că falsitatea reprezintă o tentație permanentă în viața politică. Există o poză minunată a deputaților din parlamentul francez din anul 1968, care își împart pumni. Toți privitorii, cu excepția a doi, par concentrați la încăierare, dar unul dintre cei doi stă cu mâinile în sân, cu o expresie de dispreț, în timp ce celălalt, care era de fapt Pierre Mendès France (deși un prieten credea că este Roland Dumas, un alt experimentat politician machiavelic) zâmbea mefistofelic ca și cum, văzând multe la viața lui (fiind de pildă închis de guvernul de la Vichy și evadând în Anglia, sau fiind de două ori prim-ministru), putea recunoaște o farsă când o vedea.

Au existat întotdeauna farse în viața politică, cu stimularea emoțiilor puternice de dragul lor, șamd. Există vremuri când aceste fenomene sunt rare, ca și perioade când abundă.

Nu toate manifestațiile de sentimente de masă sunt false, desigur: milioanele care au ieșit pe străzi în mai 68 pentru a-l susține pe de Gaulle și a-i acuza pe studenți erau suficient de sinceri (nu că sinceritatea este mai mult decât o condiție necesară de virtute politică și cu siguranță nu o condiție suficientă). Dar tentația de a acționa mai pătimaș decât simți și să pretinzi că ai o credință puternică în niște principii care nu pot fi aplicate – de pildă sloganul din mai 1968 „este interzis să interzici” – revine constant.

Nu cred în cicluri istorice, nemaivorbind de recurențe veșnice, dar unele lucruri chiar se schimbă. De pildă, atât Pompidou cât și mai tânărul Jacques Chirac, ca și mulți alții, inclusiv revoluționarii au țigări în gură. A sosit oare vremea ca aceste scene șocante să fie fotoșopate, astfel încât să nu-i corupă pe tinerii care se uită la ele? Dacă doi viitori președinți ai republicii sunt prezentați cu țigările atârnându-le din gură, cine poate ști câți oameni vor muri pentru că i-au imitat? A sosit timpul ca istoria să fie mult mai atent editată de dragul sănătății publice.

                                                                                             Theodore DALRYMPLE

Volumul de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea” de Theodore Dalrymple a apărut la editura Contra Mundum și poate fi comandat de aici.

Sursa: Contra Mundum

Citiți și Franța, bilanț la 50 de ani după „revolta sexuală” din 22 martie 1968: libertate totală pentru dezaxații sexuali, cenzură pe Facebook pentru libertățile adevărate

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *