Observator

Falimentul regimului euro-atlantic în România (III)

  „În România, niște infractori arestează alți infractori.” (Darren Terrell White, fost șef al stației regionale a Secret Service din […]

 

„În România, niște infractori arestează alți infractori.” (Darren Terrell White, fost șef al stației regionale a Secret Service din București)

 

După aderarea la structurile euro-atlantice și punerea serviciilor secrete sub comanda consilierilor străini și a președinților României, care slujesc și ei interesele străine din România, a fost implementată „filozofia” de la F.B.I., așa cum acționa serviciul în perioada regimului politic iudeo-liberalo-globalist dinaintea președintelui Donald Trump. Această „filozofie” pornea de la premisa „Nimeni nu este curat!”, premisă care determina consemnarea în dosarele informative ale tuturor celor care prezentau interes a unor fapte de corupție, de poziții ideologice contrare sistemului politic euro-atlantic, de poziții antisemite, pro-fasciste, pro-comuniste, pro-legionare, presupus antidemocratice, naționaliste, pro-ruse, pro-chineze, anti-occidentale, împotriva străinilor din țară etc. Poliție politică în toată regula! După manual.

Doctrina pe care o exprimă expresia „Nimeni nu este curat!” determină ofițerul de informații de obiectiv să aibă în orice moment fapte „murdare” despre toate persoanele din arealul pe care îl are în supraveghere. Lipsa informațiilor cu caracter negativ, la adresa persoanelor supravegheate, îl aducea în dificultate pe ofițer. Dacă nimeni nu este curat și ofițerul nu are nici o probă de murdărie la adresa persoanei în discuție, logic, rezultă că ofițerul nu și-a făcut treaba cu profesionalism. Deci, trebuie găsit ceva! Neapărat! S-a dovedit, inclusiv prin sentințe definitive ale unor instanțe, că în unele dosare ale unor persoane despre care nu au existat informații cu caracter negativ, privitor la cauză, s-au inserat probe false și s-au făcut acuzații pentru fapte care nu au existat. Pentru ca această realitate să nu iasă la lumină, s-a adoptat metoda ca probele oferite de S.R.I. la dosar să nu fie accesibile părților, ci să fie văzute doar de procuror și de instanță. În acest fel, s-a încălcat grav legislația, iar încălcarea ei s-a ținut secret de stat. Au fost dosare de luare de mită în care procurorii și instanțele nu au dovedit și precizat cuantumul mitei, când s-a primit mita și în ce a constat mita. În alte sentințe definitive, judecătorii au recunoscut că nu au existat probe! Poliția politică a coborât până la nivelul de bază al serviciilor de informații.

Cazuri ca cele de mai sus, ca și multe alte situații, nu sunt singulare.

Asta să fie democrația euro-atlantică? Pentru această democrație s-a lichidat economia românească și baza materială acumulată în jumătate de secol? Pentru această democrație s-a închinat România la străini, cu toate resursele ei materiale și umane?

Acest tip de activitate de poliție politică a fost la îndemâna ofițerilor de informații, ușor de efectuat, cu atât mai mult cu cât ea era foarte bine cunoscută de mentorii din teorie și din practică ai ofițerilor postcomuniști de informații, respectiv foștii securiști, care au fost recuperați în toate serviciile noi de informații. Asta au fost învățați securiștii să facă și asta au făcut până în prezent și asta au lăsat moștenire noilor servicii de informații.

La ultimul bilanț, așa cum am arătat în articolul trecut, directorul S.R.I. a promis opiniei publice că serviciul va fi pus în viitor în slujba cetățenilor, pe coordonate exclusiv democratice și etapa trecută, cea a abuzurilor – spunem noi –, s-a încheiat. Frumos și promițător. Așteptând concretizarea vorbelor directorului Eduard Hellvig, nu putem însă să scriem un articol cu acest titlu fără să menționăm umbrele serviciilor de informații, cele care au un rol atât de mare, în tot ceea ce s-a întâmplat și se întâmplă, în societatea de ieri și de astăzi, după cum am arătat pe parcursul multor articole.

Dar nu mă refer doar la S.R.I. Aceeași supraveghere/poliție politică o exercită D.G.I.A. asupra Armatei, D.G.I.P.I. asupra cadrelor Ministerului de Interne, S.P.P. asupra Administrației Prezidențiale, fosta S.I.P.A./actualmente integrată în S.R.I. asupra Justiției și asupra personalului penitenciarelor, S.T.S. asupra sistemului de comunicații. Apoi, S.I.E., supraveghează și culege informații nu numai prin activitățile Ministerului de Externe și prin unitățile conspirate de profil, dar are și rezidenți în toate instituțiile importante din interiorul României. Nu poți obține informații externe, dacă nu stăpânești informativ țara. În mod fals, s-a acreditat ideea că S.I.E. nu are nici un amestec în supravegherea informativă internă a României.

Din cele afirmate, nu trebuie să se înțeleagă că asimilăm culegerea de informații cu poliția politică. Scriind despre aceasta din urmă ne referim la modul în care au fost reprimați cei care au fost identificați, în mod fals, sau real, a fi adversari ai liniei politice promovată de regim. Cei vizați au fost înconjurați complet într-un „cerc de foc”, împreună cu toată familia, marginalizați și, în funcție de „pericolul” pe care îl reprezentau în ochii serviciului, li s-au înscenat dosare informative care au fost transformate în dosare judiciare, care au dus la compromiterea lor, iar, uneori, la arestări și condamnări abuzive. Faptul că, după spusele șefei D.N.A., „doar” 10% din dosarele trimise în instanță s-au soldat cu achitări, datorate faptului că probele au fost contrafăcute, sau nu au existat respectivele probe, sau dosarele s-au bazat pe mărturii mincinoase, fără probe complementare, nu reprezintă argumente care să salveze măcar aparențele de regim democratic pentru România de astăzi și aparențele de instituții respectabile pentru componentele binomului/trinomului.

Procentajul de 10% achitări a fost obținut prin calcule uneori denaturate. Dau un exemplu. Într-un dosar al D.N.A., instanța de judecată a condamnat definitiv doi inculpați și a achitat 23, pentru lipsă de probe. Acest dosar a fost calculat în procentul de 90% dosare „reușite”, nu la achitări. Autoevaluările s-au făcut mereu propagandistic, cu obiectivul de a promova o imagine favorabilă instituției, atât în fața opiniei publice, cât și, mai ales, în fața clasei politice.

Mai doresc să fac o mențiune privitoare la  dosarele de la D.N.A. Încălcând legea, instituția s-a implicat în „soluționarea” unor dosare care nu se referă la fapte de corupție, ci la presupuse alte infracțiuni, cum ar fi infracțiuni săvârșite în procesul electoral, presupuse mărturii mincinoase ș.a. Acestea sunt TOATE dosare politice. Ele ar fi trebuit să fie instrumentate de alte structuri de parchet.

Pe de altă parte, există infracțiuni, inclusiv de corupție, sesizate pe bază de probe solide de către instituții ale statului, care s-au mușamalizat, prin implicarea „sistemului ticăloșit”. În aceste cazuri poliția politică a protejat infractorii. Am vorbit adeseori despre protecția de care s-au bucurat companiile străine din România, dar au fost și făptuitori români protejați de „sistemul ticăloșit”. La Sibiu, auditul Ministerului Educației, Poliția Județului Sibiu și unii decani de facultăți au sesizat atât D.N.A., cât și parchetele de pe lângă judecătorie și tribunal despre infracțiuni săvârșite de fostul rector al Universității „Lucian Blaga”, Constantin Oprean și de complici ai săi, fapte care au produs prejudicii materiale grave. Cu toate acestea, dosarele s-au mușamalizat. Fostul rector, ieșit „curat” de la „Nufărul”, a devenit „om politic”, fiind astăzi consilier județean P.S.D. Asemenea exemple au existat în toată țara. Referindu-mă tot la învățământul superior, amintesc faptul că, în anii 2005-2006, ministrul Mircea Miclea a adus la Ministerul Educației un șef de audit, prin detașare de la Ministerul de Finanțe, Gabriel Ștefănescu, care și-a luat munca în serios și a descoperit infracțiuni la Politehnica București, la Iași, la Sibiu și în alte centre universitare. „Sistemul ticăloșit” s-a pus în mișcare și l-a determinat pe ministrul Mircea Miclea să-și dea demisia și l-a eliminat din sistem pe Gabriel Ștefănescu, astfel că mafia națională din învățământul superior a rămas pe poziții, neclintită. Am dat aceste exemple ca să subliniez că activitatea de poliție politică este cu „dus și întors”, implicând și protecția celor agreați de sistem.

În ciuda supărărilor pe care eu le-am produs prin scris, articolele mele sunt o picătură într-un lac. Eu nu spun noutăți, ci privesc unele lucruri cunoscute și din alte unghiuri de vedere, decât cele proiectate opiniei publice.

După ce și-a încheiat misiunea la postul din București, fostul șef al stației Secret Service, Darren Terrell White, a dat interviuri în care a declarat că: „În România, niște infractori arestează alți infractori.” Tot el a afirmat că are „îndoieli serioase cu privire la abilitatea” șefei D.N.A., Laura Codruța Kövesi, „de a fi neutră corectă și obiectivă”, iar D.N.A. își alege țintele pe criterii politice. Or, este cunoscut că D.N.A. s-a bazat în cea mai mare măsură pe valorificarea datelor primite de la S.R.I. și alte servicii de informații, în cadrul acestei cooperări, S.R.I. având rolul de decident, iar D.N.A. rolul de executant. Ca urmare, aprecierile făcute de înaltul reprezentant al serviciilor secrete ale S.U.A. vizează ambele instituții, nu numai pe procurori. Despre această situație, nici bilanțurile S.R.I. și D.N.A. și nici președintele României, marele protector al „sistemului ticăloșit” nu au făcut mențiuni, nici măcar ca să infirme ceva din cele afirmate. La fel de mizerabil a ajuns să lucreze, în ultimul deceniu, Agenția Națională de Administrare Fiscală. Nu putem decât să salutăm decizia directorului politic al S.R.I., Eduard Hellvig, de a anula protocoalele S.R.I. cu A.N.A.F. și cu D.N.A. și de a retrage ofițerii S.R.I. din A.N.A.F. Din datele pe care le dețin eu, au fost retrași ofițerii S.R.I. cunoscuți ca aparținând instituției, dar ofițerii acoperiți nu au fost (încă?) retrași.

În rândurile articolelor mele, trecute și în cel prezent, am făcut referire la bilanțuri ale binomului/trinomului, respectiv S.R.I. și D.N.A., pentru că Președinția nu a făcut bilanțuri oficiale. În cel mai bun caz, aceste bilanțuri sunt autoevaluări, ori autoevaluările sunt lovite de subiectivism și interese explicite de ascundere a eșecurilor instituționale, a unor abuzuri, a ilegalităților săvârșite de personalul de decizie sau de execuție.

În cazul S.R.I. și al celorlalte servicii de informații, un bilanț obiectiv al activității ar putea fi făcut doar către de o structură de oameni nesubordonați serviciilor a căror muncă o evaluează, de exemplu de către comisii de specialiști constituite de Parlament, sau de C.S.A.T., care să evalueze utilitatea activității serviciilor pentru toți beneficiarii de informații.

După cum se vede, aceste „bilanțuri” au fost niște fumigene, laude aruncate pentru derutarea societății pe care „binomul” a controlat-o/o controlează (?). Continuând această importantă discuție, afirm cu tărie că în sistemul actual al legislației privitoare la serviciile de informații, controlul asupra lor nu este posibil, nici din punct de vedere al operațiilor, nici din punct de vedere financiar. În aceste condiții, dacă nu poate asigura un control al serviciilor secrete, singurul lucru pe care legislația l-ar putea impune, ar fi un bilanț corect. Pentru aceasta, beneficiarii legali de informații ar trebui să fie împuterniciți să păstreze în birouri specializate de documente secrete toate informările primite de la servicii și, periodic, să verifice câte dintre informații au fost corecte, au fost complete, au fost importante, au fost date la timp și au fost de utilitate pentru beneficiar. De asemenea, beneficiarul ar trebui să evalueze în ce situații ar fi avut nevoie de informații și nu le-a avut, câte dintre informații nu au fost corecte, nu au fost complete, nu au fost relevante etc. În acest mod, serviciul de informații ar fi evaluat de către toți beneficiarii de informații, iar totalitatea evaluărilor ar conduce la un bilanț corect. Societatea nu este interesată de părerea emitentului de informări asupra propriei activități, ci societatea este interesată de părerea beneficiarilor asupra informărilor pe care le primește. Nu ar fi nici greu și nici costisitor.

În sistemul actual de informări și avizări de promovare în funcție se mai întâlnește o anomalie. Persoane despre care nu s-a făcut niciodată vreo informare nefavorabilă, sau despre care au existat referiri favorabile, la un anumit moment dat, nu primesc aviz pentru a ocupa anumite funcții, invocându-se fapte săvârșite de preopinent cu ani în urmă, sau invocându-se caracterizări acre care nu sunt bazate pe argumente. În condițiile rolului mare pe care îl joacă serviciile de informații în ocuparea principalelor funcții din societate, eu consider că ar fi necesar ca acestea să ofere la timp semnalările despre diverse persoane, iar avizul final să fie desființat, numirea în diverse funcții trebuind să fie 100% o problemă a celor îndreptățiți prin lege să o facă. Afirm acest lucru pentru că introducerea, cu ani în urmă, a sistemului de avizare a celor care ocupă funcții de conducere de către serviciile de informații nu a condus la o creștere a valorii „nomenclaturii”, ci, din contră, pe măsură ce anii au trecut, raportul valorilor în societate este tot mai răsturnat.

Deci, doctrina „Nimeni nu este curat!” a declanșat o adevărată nebunie informativă, folosită de servicii pentru a-și crește necontenit puterea, spre mulțumirea stăpânilor externi ai României, care, prin intermediul serviciilor secrete, dețin pârghiile necesare menținerii țării în statutul ei colonial actual. Românii sunt prizonierii sistemului și, în condițiile de până acum, nu s-au putut scutura de jugul euro-atlantic. Nu mă refer neapărat la posibilitatea ieșirii țării, în anii viitori, din U.E. și din N.A.T.O. Înainte de această posibilitate, care există și pare a se apropia, este posibilitatea promovării liniilor politice ale statelor central și est-europene din Grupul de la Vișegrad, linii politice pe care le întâlnim și în Grecia, Bulgaria, Serbia. Aceste state și-au reamintit că au aderat, ca și România, la euro-atlantism ca state suverane și independente, așa cum scrie în constituțiile statelor, inclusiv în cea a României. În ultimul deceniu, Comisia Europeană cere statelor să-și abandoneze suveranitatea și independența națională și să adopte deciziile care se iau la Bruxelles, chiar dacă ele afectează interesele naționale ale unora dintre statele U.E. În România, atitudinea conducătorilor țării, în primul rând a președinților Băsescu și Iohannis, dar și a guvernelor acestor mandate, nu a fost decât ocazional în concordanță cu prevederile constituționale privitoare la suveranitate și la independență.

Pentru menținerea „sistemului ticăloșit” în România, regimul euro-atlantic a promovat și escaladat principiul discriminării pozitive a minorităților de toate felurile, cu deosebire pe cele etnice și religioase. Sub masca democrației sunt promovate prioritar drepturile sociale, culturale și economice ale minorităților, de cele mai multe ori în dauna majorității românești.

Finanțarea în domeniile sociale și culturale a minorităților naționale depășește cu mult procentul populației respective. Cărțile care se publică în limba maghiară cu finanțare publică este aproximativ egal cu cel al publicațiilor în limba română. Retrocedările care se fac minorităților naționale, inclusiv prin încălcarea legilor, nesancționată până în prezent, se desfășoară într-un ritm alert. În Transilvania, unde situația este foarte gravă, retrocedările vizează practic toate imobilele și terenurile deținute de minoritățile naționale în Evul Mediu și în epoca modernă, când, timp de sute de ani, românii au fost lipsiți de drepturi naționale și politice, tolerați în propria lor țară, de către veneticii aduși de regii Ungariei și de împărații de la Viena. În 2011, prefectul județului Mureș îmi spunea că peste jumătate din suprafața județului Mureș era deja proprietate ungurească, achiziționată cu finanțare de la Budapesta. Între timp, situația s-a agravat. Prin abuzuri de dimensiuni istorice s-au restituit și continuă să se restituie proprietățile ungurilor pe care statul român i-a despăgubit integral după Marea Unire din 1918.

Sașii și șvabii au dorit să emigreze în perioada socialismului de stat și după decembrie 1989 și li s-a dat voie, în baza unor înțelegeri politice încheiate între România și Germania. Cu acest prilej, statul german s-a angajat să preia el obligația despăgubirii celor care emigrau, ca mulțumire pentru acordul României și pentru că Germania câștiga o populație educată, școlită și specializată, foarte utilă vieții social-economice din Germania și pentru că statul român încasa doar o parte din cheltuielile de îngrijirea sănătății, școlarizare și profesionalizare a sașilor și șvabilor și, pe deasupra, pierdea această forță de muncă foarte utilă. De aceeași situație s-au bucurat și evreii. Aceeași situație s-a perfectat și între România și Israel. Ca răspuns la șansa pe care au avut-o în timpul regimului socialist de stat, șansă care nu a surâs și românilor, în ultimul deceniu s-au înmulțit acuzațiile la adresa României, conform cărora sașii, șvabii și evreii au fost „vânduți la bucată”.

Astăzi, când evreii, sașii și șvabii care au rămas în România sunt în număr foarte mic, practic ne mai reprezentând decât indivizi urmași ai unor foste comunități importante, ei continuă să revendice proprietăți deținute în Evul Mediu și în Epoca Modernă.

Ceasul istoriei se dă continuu înapoi în dauna românilor… Până când?

                                                                                                                          (Va urma)

                                                                                                              Prof. univ. dr. Corvin Lupu

Articolele anterioare:

Falimentul regimului euro-atlantic în România (II)

Falimentul regimului euro-atlantic în România

2 Comments

  1. Jan Valjean

    Ceea ce constata Mircea Eliade in 1938,in Editorialul-Pilotii Orbi, despre clasa politica romaneasca inepta,tradatoare,jefuitoare si sluga la straini si minoritari din perioada celor 20 de ani trecuti de la Marea Unire,ne prezinta aceleasi lucruri pe care le traim si noi in ultimii 27 de ani.
    Imoralitatea clasei conducãtoare românesti, care detine “puterea” politicã de la 1918 încoace, nu este cea mai gravã crimã a ei. Cã s-a furat ca în codru, cã s-a distrus burghezia nationalã în folosul elementelor alogene, cã s-a nãpãstuit tãrãnimea, cã s-a introdus politicianismul în administratie si învãtãmânt, cã s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului nostru, ar putea – dupã marea victorie finalã – sã fie iertate. Memoria generatiilor viitoare va pãstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916- 1918 – lãsând sã se astearnã uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.

    Dar cred cã este o crimã care nu va putea fi niciodatã uitatã: acesti aproape douãzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai cã i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea noastrã o epocã sigurã de pace atât de îndelungatã?!) – dar i-am folosit cu statornicã voluptate la surparea lentã a statului românesc modern. Clasa noastrã conducãtoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovatã de cea mai gravã trãdare care poate înfiera o elitã politicã în fata contemporanilor si în fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politicã. Nu e vorba de o simplã gãinãrie politicianistã, de un milion sau o sutã de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însãsi existenta istoricã a neamului românesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai vãd.

    Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europã – luntrea statului nstru este condusã de niste piloti orbi. Acum, când se pregãteste marea luptã dupã care se va sti cine meritã sã supravietuiascã si cine îsi meritã soarta de rob – elita noastrã conducãtoare îsi continuã micile sau marile afaceri, micile sau marile bãtãlii electorale, micile sau marile reforme moarte.

    Nici nu mai gãsesti cuvinte de revoltã. Critica, insulta, amenintarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai vãd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de cãpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.

    Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare si puternice care au pierit în mai putin de o sutã de ani fãrã ca nimeni sã înteleagã de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldatii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Si deodatã, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani dupã aceea, cetãtenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt înghititi de popoare vecine.

    Luntrea condusã de pilotii orbi se lovise de stânca finalã. Nimeni n-a înteles ce se întâmplã, dregãtorii fãceau politicã, negutãtorii îsi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si tãranii de ogorul lor. Numai istoria stia cã nu va mai duce multã vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afarã de cea capitalã: instinctul statal.

    Crima elitelor conducãtoare românesti constã în pierderea acestui instinct si în înfiorãtoarea lor inconstientã, în încãpãtânarea cu care îsi apãrã “puterea”. Au fost elite românesti care s-au sacrificat de bunã voie, si-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducãtorilor nostri politici, departe de a dovedi aceastã resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stã în putintã ca sã-si prelungeascã puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu în aceste câteva miliarde risipite si câteva mii de constiinte ucise stã marea lor crimã, ci în faptul cã mãcar acum, când încã mai este timp, nu înteleg sã se resemneze.

    Sã amintim numai câteva fapte si vom întelege de când ne conduc pilotii orbi.

    Cel dintâi lucru pe care l-au fãcut iugoslavii dupã rãzboi a fost sã colonizeze Banatul românesc aducând în masã de-a lungul frontierei cele mai pure elemente sârbesti. Iugoslavii, atunci ca si acum, erau departe de a avea linistea si coheziunea politicã pe care am fi putut-o avea noi: problema croatã isbucnise cu violentã. Cu toate acestea, stiind cã adevãrata granitã nu e cea însemnatã pe hãrti ci limita pânã unde se poate întinde un neam (Nae Ionescu) – au fãcut tot ce le-a stat în putintã ca sã deznationalizeze judetele românesti. Si se pare cã au reusit. În orice caz, acum, la granita Banatului, stau masive colonizãri sârbesti, sate care nu existau la conferinta pãcii…

    La “plebiscitul” din 1918-1919, toate satele svãbesti au votat alipirea la România Mare. S-a obtinut astfel o impresionantã majoritate. Nici un guvern român n-a fãcut, însã, nimic pentru aceste elemente germanice, singurii aliati sinceri pe care i- am fi putut avea pentru ca sã contrabalansãm elementele maghiare. Dimpotrivã, de la unire încoace sasii si svabii au fost necontenit umiliti – iar ungurii favorizati.(Ce imbecil complex de inferioritate am dovedit, fiindu-ne teamã de unguri!). În 1918 sasii nu se întelegeau cu svabii. Am fi putut profita de aceste neîntelegeri. N-am profitat. Dimpotrivã, am fãcut tot ce ne-a stat în putintã ca sã accelerãm unirea tuturor elementelor germanice. Si astãzi, sasii si svabii sunt uniti – si sunt împotriva noastrã.

    Ungurii au colonizat granita încã din 1920, desi si astãzi se gãsesc înapoia acestei centuri de fier nu stiu câte sute de mii de români. Noi n-aveam nevoie de colonizãri, pentru cã toate satele de pe frontierã sunt românesti. În schimb, am stat cu mâinile în sân si am privit cum se întãreste elementul evreiesc în orasele din Transilvania, cum Deva s-a maghiarizat complet, cum tara Oasului s-a pãrãginit, cum s-au fãcut colonizãri de plugari evrei în Maramures, cum au trecut pãdurile din Maramures si Bucovina în mâna evreilor si maghiarilor etc. etc.

    Cei 10.000 de tãrani români veniti din Ungaria continuã sã moarã de foame. Am luat sate de români din Banat si am colonizat Cadrilaterul – în loc sã pãstrãm pe bãnãteni acolo umde sunt si sã aducem la frontiera bulgarã numai macedoneni, singurii care rãspund la cutit cu toporul si la insulte cu carabina. Astãzi româncele bãnãtene cersesc în Balcic…

    Dintre toate minoritãtile noastre, în afarã de armeni, numai turcii erau cei mai inofensivi; i-am lãsat sã plece. Pãmânturile lor, în bunã parte, au intrat în stãpânirea bulgarilor. Bazargicul este complet bulgarizat. Ceva mai mult. Am lãsat pe bulgari sã-si cumpere si sã cultive pãmânt pânã la Gurile Dunãrii. Pilotii orbi s-au fãcut unealta celei mai înspãimântãtoare crime împotriva fiintei statului românesc: înaintarea elementului slav din josul Dunãrii spre Deltã si Basarabia. N-a fost un singur om politic român care sã înteleagã cã ultima noastrã nãdejde, asa cum suntem înconjurati de oceanul slav, este sã ne împotrivim cu toate puterile unirii slavilor dunãreni cu slavii din Basarabia. În loc sã alungãm elementul bulgãresc din întreaga Dobroge – noi am colonizat pur si simplu Gurile Dunãrii cu grãdinari bulgari.

    În acelasi timp, pilotii orbi au deschis larg portile Bucovinei si Basarabiei. De la rãzboi încoace, evreii au cotropit satele Maramuresului si Bucovinei si au obtinut majoritatea absolutã în toate orasele Basarabiei. Ceva mai grav: rutenii s-au coborât de- a lungul Basarabiei si astãzi mai au foarte putin sã- si dea mâna cu bulgarii care au suit pe Dunãre. Reni este punctul de unire a celor douã populatii slave – pe pãmânt românesc. Imediat dupã rãzboi, în Basarabia românii reprezentau 68 la sutã din populatie. Astãzi, dupã statistici oficiale, ei sunt numai 51 la sutã.

    Elitele politice românesti, în loc sã se intereseze de-aproape de problema Ucrainei prin încurajarea agitatiilor separatiste – asa cum au fãcut guvernele austriece pânã la rãzboi, încurajând sistematic pe ruteni ca sã loveascã în români si poloni – s-au multumit sã tolereze întinderea ucrainienilor nu numai în Bucovina, dar si în Basarabia.

    În anul 1848, rutenii din Galitia revendicau o parte din Bucovina pentru provincia lor (Galitia), care ar fi trebuit sã devinã semi-autonomã în reorganizarea Austriei pe baze federale (planul Palacki). Românii bucovineni de atunci au stiut sã se apere (în Constituanta austriacã de la Kremsir). Dar rutenii, dupã rãzboiul cel mare, au gãsit un neasteptat aliat în pilotii orbi ai României care, în loc sã lupte pentru revendicãrile ucrainiene dincolo de Nistru (crearea statului-tampon Ucraina) si-au arãtat prietenia fatã de acesti slavi lãsându-i sã se înmulteascã peste mãsurã în Bucovina si sã coboare cât mai jos în Basarabia. Astãzi, un savant ucrainean de la universitatea din Varsovia, refugiat politic, expune la seminarul de geografie din Berlin hãrti ale viitorului stat ucrainean în care se gãsesc înglobate Bucovina si Basarabia. Nãdãjduiesc cã la ceasul când stiu lucrurile acestea, prietenul care mi- a atras atentia asupra hãrtilor profesorului ucrainean (profesor la universitatea din Varsovia) a izbutit sã le fotografieze pe toate – pentru ca sã facem amândoi dovada, dacã va fi nevoie.

    Inutil sã mai continui. Si am fost stãpânit de acest înspãimântãtor sentiment al inutilitãtii în tot timpul cât am scris paginile de fatã. Stiu foarte bine cã ele nu vor avea nici o urmare. Stiu foarte bine cã evreii vor tipa cã sunt antisemit, iar democratii cã sunt huligan sau fascist. Stiu foarte bine cã unii îmi vor spune cã “administratia” e proastã – iar altii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minoritãtilor. Ca si când aceleasi tratate au putut împiedica pe Kemal Pasa sã rezolve problema minoritãtilor mãcelãrind 100.000 de greci în Anatolia. Ca si când iugoslavii si bulgarii s-au gândit la tratate când au închis scolile si bisericile românesti, deznationalizând câte zece sate pe an. Ca si când ungurii nu si-au permis sã persecute fãtis, cu închisoarea, chiar satele germane, ca sã nu mai vorbesc de celelalte. Ca si când cehii au sovãit sã paralizeze, pânã la sugrumare, minoritatea germanã!

    Cred cã suntem singura tarã din lume care respectã tratatele minoritãtilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamãrindu-le cultura si ajutându- le sã-si creeze un stat în stat. Si asta nu numai din bunãtate sau prostie. Ci pur si simplu pentru cã pãtura conducãtoare nu mai stie ce înseamnã un stat, nu mai vede.

    Pe mine nu mã supãrã când aud evreii tipând: “antisemitism”, “Fascism”, “hitlerism”! Oamenii acestia, care sunt oameni vii si clarvãzãtori, îsi apãrã primatul economic si politic pe care l-au dobândit cu atâta trudã risipind atâta inteligentã si atâtea miliarde. Ar fi absurd sã te astepti ca evreii sã se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe obligatii – dupã ce au gustat din mierea puterii si au cucerit atâtea posturi de comandã. Evreii luptã din rãsputeri sã-si mentinã deocamdatã pozitiile lor, în asteptarea unei viitoare ofensive – si, în ceea ce mã priveste, eu le înteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.

    Tristetea si spaima mea îsi au, însã, izvorul în altã parte. Pilotii orbi! Clasa aceasta conducãtoare, mai mult sau mai putin româneascã, politicianizatã pânã în mãduva oaselor – care asteaptã pur si simplu sã treacã ziua, sã vinã noaptea, sã audã un cântec nou, sã joace un joc nou, sã rezolve alte hârtii, sã facã alte legi. Acelasi si acelasi lucru, ca si când am trãi într-o societate pe actiuni, ca si când am avea înaintea noastrã o sutã de ani de pace, ca si când vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar dacã le spui cã pe Bucegi nu mai auzi româneste, cã în Maramures, Bucovina si Basarabia se vorbeste idis, cã pier satele românesti, cã se schimbã fata oraselor – ei te socotesc în slujba nemtilor sau te asigurã cã au fãcut legi de protectia muncii nationale.

    Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu pumnul în piept si-ti amintesc cã românul în veci nu piere, cã au trecut pe aici neamuri barbare etc.Uitând, sãracii cã în Evul Mediu românii se hrãneau cu grâu si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând cã blestemul a început sã apese neamul nostru odatã cu introducerea secarei (la sfârsitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul – slãbind considerabil rezistenta tãranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant. Mãlaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea pânã în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal si “cultura” în Pricipate au adus sifilisul. Pilotii orbi au intervenit si aici, cu imensa lor putere politicã si administrativã.

    Toatã Muntenia si Moldova de jos se hrãneau iarna cu peste sãrat; cãrutele începeau sã colinde Bãrãganul îndatã ce se culegea porumbul si pestele acela sãrat, uscat cum era, alcãtuia totusi o hranã substantialã. Pilotii orbi au creat, însã, trustul pestelui. Nu e atât de grav faptul cã la Brãila costã 60-100 lei kilogramul de peste (în loc sã coste 5 lei), cã putrezesc vagoane întregi cu peste ca sã nu scadã pretul, cã în loc sã se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brãilei se recolteazã numai 5 vagoane si se vinde numai unul (restul putrezeste), grav e cã tãranul nu mai mãnâncã, de vreo 10 ani, peste sãrat. Si acum, când populatia de pe malul Dunãrii e seceratã de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitând cã un neam nu se regenereazã cu chininã si aspirinã, ci printr-o hranã substantialã.

    Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramã al românului. Sãrmanul român, luptã ca sã-si pãstreze mãcar o inimã obositã care bate tot mai rar si to mai stins. Adevãrul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendarã de acum câteva veacuri. În Moldova si în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrãnit, care mãnâncã grâu, peste, fructe si care bea vin în loc de tuicã.

    Noi n-am înteles nici astãzi cã românul nu rezistã bãuturilor alcoolice, ca francezul sau rusul bunãoarã. Ne lãudãm cã “tinem la bãuturã”, iar gloria aceasta nu numai cã e ridiculã, dar e în acelasi timp falsã. Alcoolismul sterilizeazã legiuni întregi si ne imbecilizeazã cu o rapiditate care ar trebui sã ne dea de gândit.

    …Dar pilotii orbi stau surâzãtori la cârmã, ca si când nimic nu s-ar întâmpla. Si acesti oameni, conducãtori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bunã-credintã, si cu bunãvointã;

    numai cã, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct care conteazã în ceasul de fatã – instinctul statal – nu vãd suvoaiele slave scurgându- se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pãmânt românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lãsând locul altor neamuri… Nu simt cã s-au schimbat unele lucruri în aceastã tarã, care pe alocuri nici nu mai pare româneascã.

    Uneori, când sunt bine dispusi, îti spun cã n- are importantã numãrul evreilor, cãci sunt oameni muncitori si inteligenti si, dacã fac avere, averile lor rãmân tot în tarã. Dacã asa stau lucrurile nu vãd de ce n-am coloniza tara cu englezi, cãci si ei sunt muncitori si inteligenti. Dar un neam în care o clasã conducãtoare gândeste astfel, si-ti vorbeste despre calitãtile unor oameni strãini – nu mai are mult de trãit. El, ca neam, nu mai are însã dreptul sã se mãsoare cu istoria…

    Cã pilotii orbi s-au fãcut sau nu unelte în mâna strãinilor – putin intereseazã deocamdatã. Singurul lucru care intereseazã este faptul cã nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a stiut si nu stie ce înseamnã un stat. Si asta e destul ca sã începi sã plângi.

  2. Vasile Zărnescu

    Jidanii nu „sunt în număr foarte mic”, ci în număr foarte mare: circa două milioane, așa cum am relevat eu în cartea mea, HOLOCAUSTUL – GOGORIȚA DIABOLICĂ, atît în ediția din 2014, cît și în cea din 2015. Prof. Ion Coja a scris, recent, un material în care arată că în statisticile ultimului recensămînt apare un număr de vreo1.240.000 de indivizi a căror identiatte este ținută secretă: nu se știe despre cine este vorba (cf. http://ioncoja.ro/mister-mare-cine-sunt-cei-1-236-810-de-cetateni-romani-a-caror-etnie-este-tainuita-de-raportul-final-de-la-ultimul-recensamint-din-2011-legea-permite-asa-ceva/)!
    Aplicînd politica lor milenară de disimulare, mulți dintre acești jidani – în mod clar cei care și-au luat nume românești – nici nu se declară jidani, ci „români”. Credeți că Andrei Oișteanu, Petre Roman, Mihai-Răzvan Ungureanu și ceilalți ca ei au scis la recensămînt că sunt ji dani?!Și continuă să vină, nu numai „pe drum de fier”, cum se lamenta Eminescu în poezia „Doina”, ci și cu alte mijloace. Proiectul „Israel în România” tinde să se realizeze „pas cu pas”, cum zice Iohannis, care s-a declarat, pe cale judecătorească, moștenitorul Grupului Etnic German – care a fost Coloana a V-a fascismului Germaniei hitleriste în România , dar care Iohannis a avut imperinența să spună, recent, că „România trebuie să-și asume trecutul ei fascist”! Păi să nu-i pui piedică!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.