Observator

Furnicile, spitalul și centrul cultural

  La 30 de metri, peste drum de blocul meu, s-a deschis un șantier. Se construiește un spital. Cu o […]

 

La 30 de metri, peste drum de blocul meu, s-a deschis un șantier. Se construiește un spital. Cu o macara și 30 de filipinezi… sau de indonezieni. Nu contează. Important e că muncesc de patru luni. Bocanci în picioare, pantaloni de salopetă, salopete groase și veste de protecție cu dungi galbene. Pe cap au căști de protecție – galbene și roșii. Sunt mici de statură toți și muncesc de dimineață până seară. La 7:00, punct, încep muncă și o termină la 18:00, uneori și un pic mai târziu. Muncesc zi de zi, de luni și până sâmbătă, cu o oră pauză de masă. Sunt 30 sau 35 de grade la umbră și ei muncesc în soare, îmbrăcați în salopete, cu căștile galbene și roșii pe cap. Șase zile pe săptămâna. De patru luni. Lopeți, baroase, grămezi de nisip, fier beton, cofraje de lemn, ciment, excavatoare, pikamere, zgomot, praf. Șantier. Văzuți de sus, de la etajul meu, par niște furnici. Dorm, tot pe șantier, în niște containere cu aer condiționat. Mănâncă tot acolo. Îi văd, în cartier, afară, pe stradă, doar duminică. Îmbrăcați modest, chiar sărăcăcios, cu pantofi obosiți în picioare sau șlapi, pantaloni de tergal sau blugi și cămăși second hand.

La 100 de metri, pe stradă din spatele blocului meu, s-a deschis acum trei ani, într-o vilă superbă, un centru cultural. Sau de azilanți. Nu contează. Contează că este păstorit de părinții iezuiți. Acolo stau africanii. Refugiații. Vreo 10. Câțiva, vreo doi-trei, stau acolo de la început; deacum trei ani. Restul vin, rămân câteva luni și apoi pleacă. Tineri, înalți, solizi, cu căștile în urechi și converși în picioare. Toți înțoliți de firmă. Îi văd zilnic. La market, unde cumpără pe bonuri, la terasele din cartier sau la cele din parc – unde își beau cafeaua sau fresh-ul. Stau la mese, cu iphonurile în mâini și căștile pe urechi. Sâmbătă și duminică stau pe băncile de pe malul lacului și socializează cu fețele de la ceva oengeuri umanitare. Sau doar cu „fetele” din cartier. În restul săptămânii, îi întâlnesc la jogging, alergând cu căștile în urechi prin parcul din spatele șantierului. Acolo unde „furnicile”, indoneziene sau filipineze, nu contează, construiesc un spital.

                                                                                                     Bogdan CALEHARI

4 Comments

  1. wind

    Aceasta “stare de grazie” se regaseste peste tot in EU, unii isi rup schinarea la hei-rup, in timp ce saracutii migranti africani sug toata ziulica la sticle de bere (platite din taxele noastre), isi fac alene nevoile prin tufisuri si-si hodinesc muschiuletii prin parcuri. Caci noaptea lucreaza, e mare traffic…
    p.s. Acu’ cativa ani cineva incerca sa ma convinga ca exista o cultura africana. Realitatea perceputa de mine in decursul anilor e ca povestea “culturii africane” e un mare rahat pt simplul motiv ca ea nu exista.

  2. Tudor

    Nu cred că autorul articolului vrea să lase să se-nțeleagă că aducerea asiaticilor e bună, chiar dacă muncesc, în timp ce românii sînt trimiși la dracu-n praznic.

    • Andrei

      Romanii nu sunt trimisi, pleaca de saracie, sa munceasca in vest pe 1000€ sau si mai mult, iat asiaticii vin pe, probabil, 4-500€. Si in plus, fata de romani, muncesc fara sa cracneasca, sunt disciplinati. Cate miliaone de romani stau pe ajutor social in loc sa munceasca?

      • Tudor

        Toate politicile economice, monetare și fiscale de după 1989 ce-au fost? Cineva povestea că vietnamezii de la Șantierul Naval Tulcea, firmă din Italia, sînt plătiți mai bine decît românii. Cei de la somaj Tulcea au cursuri de masaj și coafură dar nu de sudor și alte meserii ce se cer pe șantier. Asta ce-nseamnă? Numai prostie?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.