Gânduri de Ziua Culturii

Sunt trist, extrem de trist de Ziua Culturii Naționale, la 171 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu. Nu sunt singurul intelectual aflat în această stare. La mine are și o justificare subiectivă: s-a încheiat un an în care i-am pierdut pe rând pe Academicianul Constantin Gh. MARINESCU, Părintele meu spiritual, cel care m-a plantat în cultura și mediul academic  ieșean, apoi pe Profesoul univ.Dr. Constantin FROSIN, cel singur din mijlocul mulțimii, terminat nu de boală în special ci de marea nedreptate care i-a făcut-o Uniunea Scriitorilor din România, de a nu-i acorda indemnizația de merit, apoi jurnalistul vertical Marius Albin MARINESCU, căruia i-am condus Justițiarul vreo cinci ani, deși redacția era la Sibiu, apoi neașteptata plecare a Doamnei Justiției gălățene, Ana CĂLIN, ca să nu mai vorbesc că diurn mi se aduce la cunoștiință durerile multor colaboratori în această pandemie dementă, fără cap și fără coadă. Cu mici excepții, instituțiile de cultură, uită de această aniversare sau de sincroniile europene ale culturii române. Ne ferim să vorbim de naționalii cu faţa spre universalitate, existenţa prin cultură sau despre o sincronie europeană a vechii culturi româneşti.  Pe cine să mai intereseze floarea cuvintelor: limba română în comori literare şi bibliofile? Lehamitea politică s-a transferat și în viața culturală. În tăcere a trecut și Ziua Naţională a României şi a Românilor – 1 DECEMBRIE -, în anul în care Liga Culturală a Românilor de Pretitindeni, de pildă aniversează 130 de ani de la punerea bazelor sale (15 decembrie 1890, la Bucureşti). Sunt puțini cei rămași cărora l-eam putea transmite gândul de preţuire şi recunoştinţă pentru neobositele strădanii pentru păstrarea limbii şi a credinţei creştine strămoşeşti, pentru promovarea spiritualităţii şi valorilor care ne conferă forţa necesară  susţinerii individualităţii etnice, de neam şi Ţară..

Lecţiile acestei lungi istorii, încrustată de numeroase fapte generoase şi sacrificii ale generaţiilor care s-au identificat cu idealul unităţii şi al solidarităţii, cu voinţa locuitorilor pământului românesc de a fi liberi şi demni, de a dura o societate mai dreaptă şi prosperă, de a trăi în pace şi cooperare cu celelalte state şi naţiuni, sunt încă vii şi constituie un tezaur unic şi preţios. Ele ne arată cum am reuşit să ne depăşim propriile slăbiciuni şi egoisme, erori pe care clasa politică le-a săvârşit în anumite etape. Cunoaşterea acestui Trecut, care este al nostru, cultivarea faptelor înaintaşilor şi a memoriei acestora prin acţiuni concrete, prin forme şi simboluri diverse a constituit o permanentă şi fundamentală direcţie de activitate a Ligii Culturale, contribuind astfel la întărirea încrederii semenilor noştri din tot cuprinsul Ţării şi dincolo de marginile ei. Tribuna noastră, graţie devotamentului filialelor sale, a menţinut, alături şi împreună cu alte instituţii naţionale (Biserica, Academia Română, Universităţi de prestigiu) cu asociaţii patriotice, precum ASTRA şi Cultul Eroilor, un activ şi dinamic spirit românesc. Anul acesta, în condiţiile difficile create de propagarea unui adversar neaşteptat, virusul Covid-19, în Bătălia pentru Viaţă în care suntem angajaţi, am fost nevoiţi să restrângem sever câmpul de acţiuni şi comunicarea directă cu voi, cu comunităţile româneşti de pretutindeni. 

Cea de-a XXIV-a ediţie a prestigiosului Congres al Spiritualităţii Româneşti, organizat an de an prin colaborarea fructuoasă cu autorităţile din Alba Iulia şi Zlatna, a trebuit să fie amânată. Dar deja ne pregătim pentru o nouă şi aşteptată reîntâlnire. Avem DATORIA, prin noi înşine în primul rând, să facem o adevărată politică românească pentru a continua, astfel, drumul redeschis de Liga Culturală în decembrie 1989 – ianuarie 1990, prin luminile, ambiţia şi dăruirea unor minţi şi inimi minunate, în frunte cu Victor Crăciun, Adrian Păunescu, Constantin Gh.Marinescu, Grigore Vieru, Mihai Cimpoi şi atâtea alţi fii şi fiice ale neamului românesc de pretutindeni.

Subiect amplu şi prea puţin dezvoltat şi mediatizat, Galaţiul spiritual, ca focar al culturii şi civilizaţiei româneşti, factor de influenţă în istoria neamului, este ignorant deși putem evoca o localitate sacră pentru România modernă, prea puţin cunoscute, Mânjina şi a doi scriitori deosebiţi, Costache Negri şi Vasile Alecsandri. Trăim într-o lume globalizată și totuși fracționată, în care comunicarea a atins potentialulmaxim și totuși nu reușește să atingă nivelul dorit în materie de relaționare, de transmitere curată și clară a informației. Presa de astăzi se cramponează în jocuri politice, în războaie ale orgoliilor, în bătălii ce se dau între ce trebuie și ce se cere de către editori, cititori sau telespectatori. Totul e parțial recreat, reflectat, deformat. Trăim repede, credem fără să verificăm și încălcăm norme deontologice. Și dacă nu se întâmplă aceasta, ne confruntăm cu provocările aduse de noile media. Ne adaptăm munca la viteza de transmitere a informațiilor, la nevoia comunității de a se alinia la mediul comunicațional prin propriile mijloace tehnologice. Suntem supuși din ce în ce mai profund efemerității noului și îndoielii asupra adevărului. Adăugăm la toate acestea capacitatea uimitoare a informației de a se propaga în cel mai scurt timp și avem ingredientele unei societăți culturale contemporane care arată ca un echo-chamber. Revoluția digitală aduce dezordinea informațională? Și dacă da, ce va fi de aici încolo și cum vom supraviețui acestei așa zise tehnocalipse? Cine mai spune adevărul, astăzi? Cum îl deosebim de fals și de manipulare?Care este adevărul, de fapt? Cum arată comunicarea, în perspectiva evoluției tehnologiei? Care este influența literaturii în evoluția comunicării? Cum trateaza contemporaneitatea pericolul lumii paralele? 

Uneori avem sentimentul straniu că asistăm la ceva care depășește prezentul în cultură, ceva care, deși încă nu suficient înțeles, impune tuturor un respect cert, care nu poate fi pus la îndoială de cineva. Am cunoscut mari oameni de cultură în acest oraș, cei mai mulți înainte de război. Nu înșir aici numele lor, dar ei sunt și au rezistat foarte bine timpului, fiind puși de cititorii lor la mare prețuire. După război ei au mai scăzut ca număr și ca urmare a posibilităților mai limitate de a se exprima în accord cu simțământul fiecăruia din ei, dar au existat cu certitudine. Și a venit fatidicul an 1989, când încă nu știm la ce am asistat. Imediat oportuniștii și samsarii de meserie s-au și instalat, la început tăcuți, în toate instituțiile vitale ale nației, de cele mai multe ori virusându-le, căpușându-le și pozând în oameni cunoscători. Viața politică a căpătat aspectul starturilor din vestul sălbatec spre pământurile făgăduinței. Toți s-au năpustit în hău, fără să bănuiască care pot fi urmările. Doar astăzi lucrurile au început să se mai lămurească, este clar că am devenit colonie, conduși de niște oameni fără cultură în general, dar fără cea politică cu siguranță, care, în convingerea lor de nătăfleți, își tot potivesc nodul savant la cravată și continuă să ceară votul poporului, cât mai larg, dar pentru a conduce ei, foarte prost după cum se poate ușor constata. În cultura română au început să apară culturnici și srl-uri, care și-au șters de praf recuzita lor de paiațe și au jefuit efectiv instituțiile care mai ajutau pe amărâții sriitori români, să mai publice câte un rând. Așa au apărut și la Galați în cultură saltimbacii, jucătorii de alba-neagra, cei care nu au mai citit demult o carte, dar care s-au instalat în fruntea unor organisme care nu fac altceva decât să facă tot mai evidentă prăbușirea culturală a țării. S-a ajuns la situația hilară de a se da un buget pentru cultură care echivalează costul a câtorva găleți de var și mături. Să nu credeți că asta s-a întâmplat fără știința marelui Dezvoltator Strategic. Ei știu foarte bine că masele neinstruite pot fi conduse mult mai ușor. 

Dintr-o întâmplare a cerului la Galați au apărut câțiva scriitori cu sânge de scriitori, care au revigorat convingerile tradiției istorice valoroase la românii trăitori pe malul Dunării. Între ei domnul Săndel Dumitru lasă posternității cred că una din cele mai valoroase scrieri despre Galați a unui gălățean, o carte de foarte multe carate, care trebuia editată imediat ce a fost gata (2008). Dar nu a fost așa, deși cartea își surclasează timpul, acest scriitor este fără nici o îndoială între cei care pot să stea liniștiți alături de cei mai importanți creatori ai neamului. Nu-i va face bine ce spun eu aici despre el, dar adevărul până la urmă va triumfa, iar Galațiul se poate mândri să-l aibă de fiu. Zilele trecute a scos, nu fără greutate, volumele VII și VIII ale cărții sale excepționale, întitulată „Galațiul, așa cum mi-l amintesc”. Nu sunt suficiente cuvinte pentru a lăuda efortul său, calitatea cărții și a scrierii. El este cu siguranță un dar foarte rar dat de către Dumnezeu acestui minunat oraș! Auguri, maestre, auguri!

Galaţiul, cu întreg spaţiul spiritual covurluiano-tecucean, este una dintre pietrele de temelie la crearea României moderne, focar şi reper al culturii şi civilizaţiei româneşti, factor de influenţă în istoria neamului. Aş putea să încep cu Petru Rareş, Dimitrie Cantemir sau Costache Conachi sau să prezint importanţa Bisericii ca instituţie culturală, la Galaţi aflându-se una dintre puţinele biserici fortificate din Moldova, Sfânta Precista, datând încă de pe vremea lui Vasile Lupu… Dar suntem la ceasul când nu putem omite evocarea localităţii Mânjina. Cu mult curaj îndrăznesc să o numesc o Mecca a românismului, loc de naştere al României moderne şi când afirm acestea mă bazez pe spusele unuia dintre părinţii statului modern românesc, care, dincolo de ceea ce a făcut pentru România culturală, prin „Dacia literară” şi programul său, revistă apărută în anul 1840, a fost omul politic care probabil a fost chiar mai important decât Alexandru Ioan Cuza, fiind „cardinalul” din spatele domniei sale şi a reformelor sale. Este vorba de Mihail Kogălniceanu care, într-un discurs din 5/17 mai 1875, sublinia însemnătatea istorică a marilor acte politice de la 24 ianuarie 1859 şi 2 mai 1864, declarând că ele au luat naştere în discuţiile purtate la Mânjina, unde îşi avea conacul şi moşia Costache Negri, cel care a făcut din acest loc gazda întâlnirilor, sub diverse pretexte, a revoluţionarilor şi patrioţilor tineri atât din Moldova cât şi din Ţara Românească, care discutau, după cum a subliniat un Pericle Martinescu, „principalele probleme ale programului lor de reforme politice şi sociale, printre care Unirea Principatelor şi emanciparea ţărănimii.”

Dincolo de ziaristul de investigații, pe care-l cunoașteți de ani buni, locuieștre însă și un romantic, de aceea dați-mi voie să închei această analiză cu o poezie semnată de unul dintre mentorii mei în ale gazetăriei. Vă rog s-o citiți de mai multe ori și s-o înțelegeți. Dumneavoastră și autoritățile vremii. Cât mai este timp. Este singura mea dorință, singura mea speranță.

IMN PENTRU BASARABIA

         de Adrian PĂUNESCU

Moldova nu cere la nimeni iertare

Şi iartă greşiţilor ei, 

Coroana pe capul lui Ştefan cel Mare

Uneşte Vaslui cu Orhei.

O umbră ne e Daniil cel Sihastru,

Dar umbra Prea Sfântului Domn

Ca soarele nostru roş-galben-albastru,

În veci să nu cadă în somn.

Păstrează-ţi încrederea-n noi, voievoade,

Sfidează-i pe hoţii vicleni,

Vom face aicea, prin muncă şi roade,

O ţară de basarabeni. 

Cu nimeni nimic nu avem, decât dacă

Ar vrea să mai rupă din noi,

Şi nu-i Basarabia ruda săracă, 

Întoarsă cu sila-napoi.

 

Ocnaşul pe viaţă din lanţuri tăiate

Mai simte rugina în os,

Astfel cum şi noi te iubim, libertate,

Şi ne bucurăm dureros.

Suntem Basarabia veşnic furată, 

Ce n-are nici loc de mormânt, 

Cât clopotul Marii Uniri n-o să bată,

Să vindece ţări şi pământ.

Prea mult ne-au durut despărţirile noastre,

Un cifru ceresc s-a văzut,

Să fie drapele roş-galbene-albastre,

Şi-ncolo, şi-ncoace de prut.

Şi nu-i decât datul ursitei să fie,

Urmaţi-l, şi suntem salvaţi,

Unirea va fi, dacă este frăţie,

Trăiască poporul de fraţi.

Şi nu vom uita niciodată că fraţii

Cu fraţii sunt fraţi prin destin,

Sub semnul curat al aceleiaşi naţii,

Un neam tot atât de creştin.

Prof.univ.asoc.Pompiliu COMȘA, președintele organizației județene Galați a Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni