Cultura

Grid Modorcea despre vernisajul „Woman Unchained” și Frida Kahlo

  Grid Modorcea (Scriitor, Dr. în Arte), despre vernisajul „Woman Unchained“ și Frida Kahlo, respectiv, „Canceling Beethoven is the latest […]

 

Grid Modorcea (Scriitor, Dr. în Arte), despre vernisajul „Woman Unchained“ și Frida Kahlo, respectiv, „Canceling Beethoven is the latest woke madness for the classical-music world“ și expoziția „Grafica Românească 2020” de la „Căminul artei”

                     Vernisajul expoziției Irinei Greciuhina – „Woman Unchained”

Cu un titlu în engleză, Woman Unchained (Femeia dezlănțuită) – așa se numește expoziția artistei Irina Greciuhina de la galeria Arbor din București (str. Transilvaniei nr. 11), o galerie liliput, proprietatea unei doamne cu nume unguresc din Chișinău, de unde provine și Irina, desigur, galerie înființată cu scopul integrării în spațiul cultural românesc a artiștilor moldoveni. Galeria se află însă cam departe de vadul expozițional bucureștean. Am făcut efortul să merg, fiind atras de titlul expoziției, care mă trimitea direct la Django Unchained, filmul lui Tarantino, despre emanciparea negrilor, despre lupta lui Django, un sclav negru, cu albii, cu proprietarii nemiloși, pentru eliberarea de sclavie! Așa ceva a vrut să facă oare și Irina, să ne prezinte cum vede ea Femeia înlănțuită și eliberarea ei din sclavia bărbatului? Dar poate din sclavia femeii, fiindcă azi femeile sunt la putere pe tot pământul. Nu e o viziunea cam tardivă, depășită de realitate?

Și lucrarea reprezentativă a expoziției, și a acestei viziuni dezlănțuite, este tabloul de mari proporții  (300 x 200 cm, acrylic pe pânză) Unity in Divercity, o parafrază după Cina cea de taină, în care personajele lui Leonardo, Iisus și cei 12 apostoli, sunt femei. Și ce fac cele 13 femei sau apostolițe? Stau la o masă de cazino. Una are o pereche de cărți în mână. În spatele ei, o apostoliță îi pune mâna la ochi alteia, mai tinerică, să nu vadă. Să nu vadă, ce? Ce cărți are cea din față. Pe masa dinaintea lor sunt semnele de joc, iar în fața lui Iisus-femeie (de culoare) se află o tipsie cu cireșe pe ea. Deci nu vedem arginți, monede, ci fructe. Cineva de la galerie îmi spunea că sunt vișine, iar în limba rusă (Irina e rusofonă) cuvântul înseamnă Spirit!

Femeile au figuri de dive hollywoodiene. Una fumează, are țigara în gura întredeschisă și privește ca o vampiră. Există și o divă de epocă, în extrema stângă, parcă ar fi Greta Garbo. În contrast cu o modistă din zilele noastre, rasă în cap. aflată la extrema cealaltă (dreapta) a tabloului. Dintre cele 13 femei, doar Iisus-femie poartă un veștmânt antic, roșu, cu o mantie albastră, iar în spatele lui, în rândul 2, vedem o tânără în veștmânt galben și cu un turban roșu pe cap, e singura figură de adolescent. Poate fi imaginea inocenței, pandantul lui Ioan. În funal se profilează niște spații arhitrectonice de natură SF. Deși lucrarea e datată 2020, nici una dintre figuri nu poartă mască de protecție, ceea ce înseamnă că în lumea din care provin s-au abolit restricțiile odată cu abolirea sclaviei!

Chipurile sunt naturaliste și au forme care trădează, ca și funalul, ocupația de bază a Irinei Greciuhina, acea de arhitectă. Ea pictează ca o arhitectă. Adică în volume. Mi-aduce aminte de Paula Craioveanu, artista-arhitect a României, care însă abordează cu mai mult talent mitologia antică. Femeile din „unitatea în diversitate”, mai toate albe, cu excepția lui Iisus-femeie, care e mulatră (puteau fi apostolițe din mai multe rase) pozează școlărește, nu sunt preocupate de cină. Iar ideea de taină este trădată de o femeie pe post de Iuda, care îi șoptește ceva la ureche lui Iisus-femeie. Are mâna la gură, să nu audă celelalte. Oare ce-i șoptește? Cui să-i dea cireașa cea mare?

Ideea de „Woman Unchained” ar fi căpătat și mai mult preganață dacă Iuda-femeie ar fi fost bărbat. Ar fi explicat mai bine ideea de trădare și de înlănțuire. Femeile însă sunt sclavele jocului, iar Iisus le răsplătește cu cireșe… amare!

Cina cea de taină a lui Leonardo da Vinci a avut de-a lungul timpului zeci, sute de interpretări, de la Jacopo Bassano la Johan Anderson sau la varianta din păpuși Barbie. În cartea mea, Fine Arts in America, scoasă numai în ediție engleză, mă ocup și de această temă. Există chiar o tendință în arta mondială, deschisă de Picasso, aceea de a moderniza tablouri iconice, de a reface altfel picturi celebre ca Mona LisaFata cu turban albastru de Vermeer, autoprotetetele lui Van Gogh etc. Această regândire sau actualizare arată și limitele inspirației pictorilor moderni, care iau de la capăt istoria picturii mondiale și o repictează altfel, în stil graffiti sau mozaic, cum fac americanii, cu Andy Warhol în frunte.

În textul „Zoomorphic Dinner and Anarchic Dandysm”  mă ocup pe larg de expoziția artistei Lydia Venieri de la Stux Gallery, care are în centrul ei tabloul The Last Conflict (p. 280, unde ofer și reproducerea lucrării), o parafrază zoomorfă la capodopera lui Leonardo, The Last Supper (1495). Adică personajele sunt animale. Isus e reprezentat ca un cerb, iar în jurul lui pot fi văzuți un iepure, o capră, un lup, un urs, un porc… Iuda este, evident, o vulpe.  Desigur, masa este festivă, ca o sărbătoare de Crăciun. Viziunea zoomorfă e ca într-o fabulă de La Fontaine.

Dar această direcție zoomorfistă, deschisă de Arcimboldo, cu ale sale portrete din legume și animale, și dusă la exotism de Frida Kahlo, ca celebrul autoportret-cerb, este astăzi dominană în America. În general, femeile sunt cele care cultivă o asemenea artă, realizând o adevărată nouă utopie plastică, așa cum arăt în volumul Inocentopatia, pe care i-l reecunond Irinei, să descopere acolo arta faimoaselor artiste Georgia O’Keeffe, Niki de Saint Phalle, Daisy Youngblood sau Kathy Ruttenberg, creatoarea unui univers sculptural de basm. Marile teme ale gândirii prind chip zoomorf în ceramică și lut. Iar femeia este personajul principal, o femeie germinală însă, o femeie-greul pământului.

Ideile Irinei Greciuhina sunt bune, ar fi și mai bune dacă ar avea rădăcini, nu imitații, dar execuția nu este pe măsură. Naturalismul tratării e la granița cu kitsch-ul. Dar ceea ce în Europa poate suna peiorativ, în America este o calitate. Acolo arta kitsch este regină, fiindcă e accesibilă tuturor, iar cine vrea să tragă o linie, e binevenit. E loc pentru toți. Altfel nu se explică numărul enorm de artiști plastici. Numai la New York sunt peste 50 de mii!

Și există în America un mare târg, Outsider Art, de mare succes. Cred că acolo e locul perfect pentru ce am văzut la galeria Arbor, deși e cel mai aglomerat târg de artă din America. Se face coadă la el de kilometri. Dar așa ceva nu se poate vedea în galeriile curente, poate doar la Academia de artă, de pe Franklin Street, unde chiar se învață să pictezi pe bază de desen clasic. Tablourile Irinei sunt înainte de toate desene. Desene cu elemente arhitectonice, așa cum practică japonezii în expoziția de la MoMA despre orașul viitorului.

În alte tablouri, Irina cultivă și ea zoomorfismul, precum cel în care o bătrână cu moațe privește mirată capul unui cerb (Doddle, pandantul lui doodle), iar alta, sau poate aceeași bătrână, are o gâscă în brațe, care ne privește printr-o lentilă coborâtă din tavan în dreptul ochiului. Se numește Shifting the Shizo-Pole or Gorgeous Product that you can sell, adică „Schimbarea Shizo-Pole sau Produsul superb pe care poți să-l vinzi”, evident, un titlu fantezist, surrealist, care nu are legătură cu tabloul. Este metoda dadaistă, căci un astfel de titlu poate fi pus pe orice lucrare. Și titlurile sunt date în engleză, nici în română, nici în rusă. Probabil că expoziția va pleca pe undeva, prin lumea anglofonă.

Irina Greciuhina

Un alt tablou reprezintă o luptă aeriană între două balerine cu coarne de cerb (ca la Frida Kahlo, fiindcă o obsedează cerbul, ca pe toate femeile). Titlul e bizar: The Infinity is Multiplied by Reflection / Infinitul se înmulțește prin reflexie. Toate titlurile sunt în stil suprarealist. Una se vede, alta se spune. Această plutire prin văzduh, îmi amintește de ciclul vrăjitoresc Voladora al lui Hernan Ricaldoni, marele artist argentinian, care a revelat în forme fantastice Pampa, felul cum vede el viaţa din Patagonia natală, în care viziunea plastică descifrează în limbaj magic mitologia națională.

Dar Irina refuză orice asociere cu tradiția. Ea consideră că arta din Moldova este tributară „motivelor naționale, satului stereotip, ornamentelor populare sau simbolurilor care amintesc de timpurile sovietice”. Ea nu are nimic moldovenesc, adică face o pictură fără rădăcini, doar legată de influențe universale, cultivând în stil propriu limbajul surrealist (în special pe cel al Fridei Kahlo, dar i se pot găsi echivalențe și în famimoasa galerie surrealistă Di Donna, unde se află și volumul meu Suprarealismul, în care triumfă Victor Brauner, Jacques Hérold, Marcel Iancu, Jules Perahim și alți surrealști români).

Curtatorul expoziției (Doinel Tronaru) face asociații exagerate cu mișcările avangardiste și chiar apropie femeile Irinei și lucrările sale de tendința LGBTQ, dar nu are dreptate. Să meargă la New York să vadă ce înseamnă mișcarea LGBTQ în artă (îi recomand Museum of Gay and Lesbian Art din Soho, Lower Manhattan).

Interesant este și un tablou care are la bază un crocodil, care ține în fălci un elefant, a cărui trompă duce la un vultur cu trup uman, toate fiind plasate pe verticală, un fel de „scurtă istorie” à la Gopo, care urcă scara evoluției, până în vârf, unde se află femeia. E o femeie suprarealistă cu patru brațe, în care ține anumite obiecte simbolice, ca o scoică sau un diamant. Toată această înșiruire zoomorfă străbate un spațiu arhitectonic, parcă inspirat din Star Wars, seria distribuită de Walt Disney Studios. Este o viziune naivă a unei noi geneze, care se temină cu femeia. Femeia este la capătul evoluției animale. Sigur, artista imaginează aici o nouă facere. Numai că titlul lucrării e ca nuca-n perete: Lucy in the sky with diamonts (102 x 230 cm, acrylic pe pânză). Lucy e prea mică pentru un război așa de mare! Este obsesia noilor mitologi ai omenirii, care, nemulțumiți de realitatea prezentă, imaginează noi chipuri ale viitorului. O scară a evoluției cu femeia în vârf, care nu mai este imaginea maternității cosmice sau aceea din „female unconscious” ca la Ruttenberg, nu poate fi decât o imagine „chained”, dar pentru a fi dezlănțuit, trebuie să fii mai întâi înlănțuit!

Marea problemă a Irinei Greciuhina nu este vizionarismul, ideile moderne, originale sau de împrumut, ci este o problemă tehnică, ele amintesc de șantierismul sovietic, deși pe alte paliere, datorită ideilor dez-lănțuite. Și nu mă refer la cele cinci lucrări ale expoziției (mai multe nici nu cred că încap în galeria Arbor), mă refer la ce-am văzut pe internet pictat de ea. Spiritul pieselor nu este basarabean, este sovietic. Deși totul poate fi luat și ca o ironie la adresa monumentalismului plastic comunist. Poate de aceea mi se pare că ele nu sunt valoroase din punct de vedere estetic, că nu pot fi așezate pe o scară a reperelor plastice care au ca punct de pornire Cina cea de taină a lui Leonardo.

                                     Frida Kahlo sau Exorcizarea suferinței

E greu de găsit în istoria artei un artist care să fi fost condamnat de soartă la atâta suferință ca Frida Kahlo, artista mexicană, etalon al picturii mondiale privind poezia suferinței, fiindcă Frida a făcut din suferința ei nerostită imagini de o frumusețșe plastică rară, fără echivalent în lume. Iar cerbul cu chipul ei străpuns de săgeți, ca Sf. Sebastian, este acest simbol. Și Beethoven, care a compus pe când era surd „Oda bucuriei”, a avut ca deviză „prin suferință spre bucuruie”. Și Luchian picta minunatele anemone cu mâna paralizată. Da, dar Frida, în urma unui accident de automobil, avea să suporte toate operațiile posibile și imposibile, devenind o ființă ciopârțită la propriu și fiind dusă la ultima sa expoziție cu tot cu patul de suferință, fiindcă nu avea voie să se ridice din pat, trebuia să stea numai culcată. Și așa, culcată, ea avea un caiet lângă ea pe care desena. Desena viziunile ei magice, ridicându-și viața și realitatea din jur la simboluri poetice. Din martirajul ei fizic a făcut, prin arta sa, o legendă spirtuală fără egal în lume. Genialitatea ei constă în faptul cum a știut să-și convertească suferința într-un univers imaginar de proporții mitice. Este o colosală identitate între viața și arta sa. E greu de crezut că dacă nu avea o viață chinuită, ar mai fi produs o operă așa cum o știm acum. După cum mi-e greu să-mi imaginez religia creștină fără răstignirea lui Iisus. Ce ar fi fost ea fără această crucificare?

În luna septembrie a anului 1925, un nefericit accident de autobuz a schimbat fără cale de întoarcere viața Fridei Kahlo, dar și a vechiului său prieten,Alejandro Gómez Arias. Autobuzul în care călătoreau cei doi s-a ciocnit de un tramvai, rezultând câțiva morți și foarte mulți răniți.

Frida a fost găsită zăcând pe jumatate goală printre rămășițele accidentului, plină de sânge și de praf auriu, străpunsă de o bară de metal. Coloana vertebrală, coastele, pelvisul și oasele gâtului au avut mult de suferit de pe urma acestui accident. Piciorul drept i-a fost zdrobit. Piciorul stâng, schilodit de câțiva ani în urma unui atac de poliomelita, era rupt în zece locuri. O bară de metal i-a pătruns în corp prin coapsa stângă și a ieșit prin vagin, provocându-i o rană abdominală profundă și răpindu-i șansa de a avea vreodată copii. Au urmat luni întregi de recuperare dureroasă și costisitoare. Convalescența ei fizică presupunea mai multe gipsuri și corsete care s-o imobilizeze, dar și multe operații experimentale de-a dreptul barbare. Iar nefericirea Fridei provenea din stricta izolare și din singuratatea care era un rezultat al condiției sale mizere. Frida își petrecea timpul exorcizandu-și sentimentele cu ajutorul picturii.
Începând cu dificila și complexa ei relație cu Diego Rivera, soțul, dar și mentorul său, și terminând cu ilicita și controversata aventură cu Leon Trotsky, sau cu legăturile romantice și provocatoare pe care le-a avut cu alte femei, precum o cântăreață din Paris, de la restaurantul unde petrecea, Frida Kahlo a trăit o viață îndrăzneață, prin care a sfidat prejudecătile, revoluționând arta, politica și viața sexuală. Ea și-a petrecut viața deschis și fără conflicte majore alături de Diego Rivera, acest cuplu controversat cucerind, asemenea unei furtuni, lumea artei.

Frida a murit pe 13 iulie 1954, la o săptămână după ce a împlinit 47 de ani. Viața ei a făcut obiectul unei cărți biografice de referință, Frida, scrisă de  Hayden Herrera, autoare care a mai realizat o biografie despre alt caz al artei, armeanul americanizat Arshile Gorky, și el surrealist și abstract-expresionist. Și substanța cărții lui Herrera a stat la baza filmului Frida (2002), realizat de teribila regizoare americană Julie Taymor, cu actrița mexicană Salma Hayek în rolul principal. De altfel, Salma a luptat ani de zile să realizeze acest rol, datorită și unei asemănări izbitoare cu personajul real.

Toate cele patru femei sunt geniale, Frida, Hayden, Salma, Julie. E genială lupta Fridei cu suferința, căreia îi opune arta ei și o rezistență de fier. Frida trăiește înfășurată în corsaje de oțel, ca un cavaler teuton, dar nu se plânge, rezistă, are poftă de viață, știe să-și trăiască viața și să iubească cu pasiunne. Marea ei iubire este Diego Rivera (jucat de Alfred Molina, și el genial), marele muralist mexican. Dar când descoperă că el o înșeală cu sora ei, Cristina, îl înșeală și ea. Cu cine? Cu Leon Trotsky (Geoffrey Rush), ideologul rus, care se refugiase în Mexic de teama lui Stalin și este găzduit de Frida, dar arma stalinistă nu-l iartă, va fi lungă, va ajunge și până aici și-l lichidează.

Sigur că în film se face și politică. Este extraordnar de bine redat pulsul revoluționar al mexicanilor, speficiful lor de a îmbina cântecul cu durerea, atmosfera lor de luptă națională pentru conservarea identității. Ce fenomenală este secvența când Frida îl duce pe Trotsky în orașul aztec și-i arată minunile preistoice ale Mexicului. Se vede că însăși Julie Taymor este îndrăgăstită de acestă lume unică, specială, ea se identifică violent cu personajul Frida, cu suferința ei din care naște minuni, așa cum a făcut și ea în arta americană.

Sunt antologice toate realizările ei, cum ar fi The Lion King, adaptarea cunoscutului film într-un muzical, considerat cel mai bun din toate timpurile, care se joacă de peste 20 de ani pe Broadway, fără întrerupere. Este faimoasă pentru ecranizările shakespeariene după Titus Andronicus, Furtuna și Visul unei nopținde vară, ca și pentru o fantezie cinematografică după o povestire de Edgar Allan Poe. A adaptat pentru ecran opera-oratoriu Oedipe Rex a lui Stravinski, iar filmul ei Acrosse the Universe (2007) este o altă capodoperă muzicală, în care combină sui-generis muzica formației Beatles cu războiul din Vietnam pe firul unei povești de dragoste tratate ca un video-clip de lung-metraj! Sau ce să mai spunem despre Flautul fermecat de Mozart, montat la Opera House? Tot ce a realizat ea este unicat, dovadă și salba de premii cu care a fost încununată munca sa.

Și pentru Frida a obținut 6 nominalizări la Oscar, și patru victorii, pentru Salma Hayek, machiaj, decor, muzică. Taymor adună în Frida expereința sa de regizoare de avangardă, așa cum reiese din ritmul halucinant al filmului, din schimbarea permanentă a unghiurilor de filmare, încât îți dă senzația că fiecare cadru este filmat în altă locație. Ca și arta Fridei, și filmul lui Taymor este profund surrealist.

Frida Kahlo s-a folosit de mijloacele surrealiste pentru a crea o mitologie în prelungirea celei tradiționale mexicane, fiindcă tot ce face ea, viziunile ei sunt de un realism magic, specific artei sud-americane. Ea și-a exorcizat condamnarea la moarte prin artă. Suferințele ei devin cosmice, viața pe care o duce în singurătate alături de animale (era nedespărțită de o maimuțică), devine o pictură zoomorfă unică. Orice eveniment din viața ei, inslusiv suita de autoprortrete, capătă valențe mistice, prin includerea în tablouri a acestor ornamente zoomorfe. Salvador Dali pare clasic față de modernismul avangardist al Fridei Kahlo.

Și de ce este ea atât de unică? Fiindcă arta ei este trăire pură, decurge firesc din realitatea în care trăiește, din istoria mexicană și din ființa ei. Ea se reprezintă pe sine în tot ce pictează. Frida nu are nevoie să-l picteze pe Iisus pe cruce, de pildă, pentru a reda suferința, ea se pictrează pe sine, fiindcă suferința ei este cu adevărat martirică, iar arta este altarul său. Genial finalul pe care l-a gândit Julie Taymor, când dă foc tabloului în care Frida stă întinsă pe patul de suferință. Flăcările mistuie tot tabloul, dar chipul Fridei rămâne neatins, imortalizat pe veci. E o incinerare artistică, o ars poetica, fiindcă artistul adevărat își trăiește în arta sa viața și se mistuie pe sine, se autorăstignește, se incinerează pe sine.

Frida nu are nevoie să picteze lumea, căci lumea este ea, cu toată poezia durerilor ei. Acest amestec dintre amrăciune și speranță este generalizat, trăit de artistă ca toți martirii lumii. Deși cu un deviz mic (12 milioane de dolari), Frida este o producție gigant, o țesătură de mare artă, cu o echipă de sute de colaboratori la toate compartimentele. În spatele filmului stă o întreagă uzină, o fabrică de produs efecte artistice. Filmul are până în prezent un box-office de peste 70 milioane de dolari.

                                          Atacuri cu efect de bumerang

În ziarul american New York Post a apărut un articol cu titlul „Anularea lui Beethoven, cea mai recentă lovitură a mișcării woke pentru lumea muzicii clasice”, semnat de jurnalistul Jonathan S Tobin. Vezi aici: Marginalia.

Acest atac izolat se consideră a fi o lovitură pentru melomanii muzicii simfonice. Unii au intrat de-a dreptul în panică, au politizat evenmentul, fiindcă așa e în America, dacă te atingi de sfinți, faci politică.

Îi și aud lui Mozart râsul, râsul lui ciudat, strident, care era răspunsul la toate atacurile care se îndreptau împortiva lui, râsul care l-a enervart atât de tare pe Salieri, maestrul curții regale, încât a dat poruncă discretă unei servitoare să-l omoare pe Mozart cu picătura, adică a fost otrăvit cu mercur. Strop cu strop, la fiecare masă! Și ce, atacurile s-au oprit atunci odată cu moartea lui Mozart? Au continuat. În contemporaneitate, s-a propus desființarea muzicii lui Mozart, pe motiv că e prea desuetă, prea învechită, o muzică dulceagă, de curte. Atacând muzica lui Mozart, s-a vrut să se atace iubitorii de muzică clasică, respectiv burghezia, care făcea din Mozart un reper al permanenței muzicale. Și atacul cel mai puternic s-a produs în America, în momentul când muzica lui Mozart a fost transpusă pe jazz, toate marile lui piese simfonice au devenit șlagăre pe acorduri de jazz. Dar a dispărut cu această traducere muzica lui Mozart?

Am avut șansa să particip la Festivalul „Mozart” de la New York, ce are loc în fiecare vară în 20 de locații din complexul Lincoln Center, unde nimeni nu era deranjat dacă într-o sală Philadelphia Orchestra cânta Simfonia „Jupiter”, iar alături, în sala învecinată, această simfonie era transpusă pe ritm de jazz și cântată de o formație la modă!

Râsul lui Mozart se aude și pentru atacurile la adresa lui Beethoven. Și „Oda bucuriei”, și „Simfonia destinului”, și „Für Elise”, si alte piese beethoveniene au fost puse pe jazz, atacate, distruse chiar, confiscate de mișcări politice, transformate în imnuri pro domo, dar toate acestea sunt cazuri izolate. Ca mișcarea woke, care are ca țintă „supremația albă”. A fi woke, însemnaă a fi contra democrației și a dinamicii puterii actuale. De fapt, este ca un corolar la teoria critică, o trendință de schimbare cu orice preț. Și sunt atacate simbolurile, sunt demolare statuile marilor ctitori, au apărut conflicte stradale, morți și arestări. Este țintit liberalismul, ca simbol al supremației albe! Dar marea masă a lumii, oamenii normali, nu au auzit de teoria critică și nu sunt preocupați de schimbările lingvistice. Nimeni nu se gândește că Beethoven a fost alb, ci se gândește la ce a lăsat pe pământ și-i ascultă muzica. A fi woke față de această muzică este o aberație, o atitudine schizofrenică și inutilă, fără nici un efect. Woke vine de la wake = a trezi. Iar woke e participiul trecut, m-am trezit. Ce să trezești, când muzica lui Beethoven este trezirea însăși?! Să anulezi trezirea?

E ca și cum ai vrea să-l anulezi pe Dumnezeu. Beethoven e Dumnezeul muzicii. Câte atacuri n-au fost împotriva lui Dumnezeu? Câte contestări, câte proteste, câte secte, câte acuze și verdicte, ca „Dumnezeu e mort” (Nietzsche). Istoria omenirii este plină de prezența lui Antichirist. Cu toate acestea, Dumnezeu există, e intangibil, de neclintit. Ba protestele îi consolidează poziția universală. Așa și cu Dumnezeul muzicii. Cine sunt cei care îl „anulează”? Ei se anulează pe sine. A-l anula pe Dumnezeu este o prostie, care are efect de bumerang. După cum există și reciproca, adică exagerarea. Să ne gândim la Wagner, din a cărui muzică Hitler a făcut stindardul nazismului. La fel cum l-a pus pe același podium și pe Nietzsche. Dar hitlerismul a pierit, iar muzica lui Wagner dăinuiește, la fel și filosofia lui Nietzsche, căruia i s-a atribut greșit, din necunoaștere, afirmația cu moartea lui Dumnezeu.

A lua un fragment dintr-o lucrare simfonică și a o altera, nu înseamnă nici a distruge, nici a compromite acea lucrare. E un act huliganic. O impotență creatoare. Acel act îi reprezijntă pe huligani, nu pe cel lovit. Lucrarea rămâne în istoria muzicii, iar accidentul dispare. Când Patapievici a scris că „Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm”, a suferit opera lui Eminescu cu ceva? Hulitorul și-a dat arama pe față, și-a demascat neputința creatoare, fiindcă nu a pus nimic în loc. În debara e chiar cadavrul lui. Toate avangardismele – asta e natura lor -, demolează ce a fost înainte, se auncă asupra clasicismului, îndeosebi, precum un vultur asupra prăzii, așa cum arăt în volumul „Suprarealismul”, unde analizez acest mechanism al dinamicii dintre nou și vechi.

Dar a dispărut clasicismul cu toată sumedenia de atacuri care l-au țintit? Dimpotrivă, eu am scris întotdeauna că avangarda, recte experimental în artă, nu face decât consolidează ceea ce este durabil în artă. Dovadă că, în ciuda presiunii curentului pop-art, supremația absolută în arta plastică este deținută de Leonardo da Vinci cu al său „Salvator Mundi”, operă care a fost achiziționată acum doi ani la Christie’s cu aproape jumătate de miliard de dolari. Între el și urmăritori sau demolatori este o prăpastie. Ca între Brâncuși, cu recordul de 71 milioane de dolari pentru „La jeune fille sophisitquée”, și avangardiștii Ghenie et co, care sunt departe de a avea o operă de proporții competitive.

Și din mișcarea woke, Beethoven va ieși mai întărit. Eu nu am nici o grijă în această privință, adică nu este de generalizat faptul că nu știu ce mișcare se aruncă precum un șacal asupra muzicii lui Mozart, Beethoven sau Wagner și vrea să o devoreze. S-o devoreze! Se autodevorează. Muzica lui Mozart, Beethoven sau Wagner rămâne eternă și neclintită, ca icoana lui Dumnezeu.

                                                  Grafica de-mascată

Datorită pandemiei, care a pus botniță și artelor plastice, precum i s-a pus Mona Lisei, din care eu am făcut un personaj cu mască, în cartea cu titlul Corona Lisa, evenimente plastice în București au fost rare, dar UAP a vrut să înfrunte demonul Halloween, al mascării și masacrării, și a organizat la Galeria „Căminul Artei” expoziția „Grafica Românescă 2020”. Este o expoziție de-mascată. Care adică demască talentul graficienilor români.

Din păcate, e deschisă doar două săptămâni și cu o afluență de vizitatori aproape zero, deși expoziția merită din plin văzută, fiindcă ea adună cei mai reprezentativi graficieni ai României, mai exact, 88 de artiști plastici, de toate vârsteleUnii semnează și câte două sau trei lucrări, în total s-au expus 137 de lucrări. Sigur, lipsesc nume grele, ca Sorin Dumitrescu, Augustin Costinescu, Ștefan Câlția  sau Horea Cucerzan. S-a urmărit probabil să se audă vocile noi, oricum, expoziția este o mostră a talentului românesc. Avem mulți artiști valoroși, țara se dovedește o pepinieră de talent, dar fără excepție acești artiști sunt uitați de autorități și fără ecou în afară, în special în America, în Manhattan, focusul artei mondiale. Nu am descoperit nici un nume care să-și fi făcut pârtie în galeriile americane.

Sigur, artiștii români se zbat să supraviețuiască într-o țară în care de ani de zile bântuie nu pandemia, ci lipsa de cultură a guvernanților, lipsa de susținere culturală a statului. Fără cultură, o țară își pierde identitatea. Plasticienii sunt prin definiție cei care fac imaginea acestei identități. Dar de acest lucru trebuie să fie convinsă în primul rând conducerea UAP. Când i-am oferit ex-președintelui acestei Uniuni volumul Artiști români la New York, ca pe un dar de suflet, să-l reediteze ca pe un document al acestei identități în afară, să-l ofere plasticienilor din țară, mi-a demonstrat că nu există.

De la artiști trebuie să pornească efortul de identitate, nu de la guvernanți, care nici nu știu pe ce lume trăiesc. Dovadă cacealmaua pandemică, mincinile pe care le propulsează zilnic, criza medicală neîntreruptă, faptul că, în afară de mască, nu au venit cu nici o soluție. Și ei se miră că numărul îmbolnăvirilor este în continuă creștere! Masca este aproape fără rost. De la câteva zeci de infectați la începutul pandemiei, când nu se purtau măști, s-a ajuns la mii pe zi, cu masca obligatorie!, iar ministrul sănătății a devenit un profet, nu face decât comunică date, el este transmițătorul de panică al monstrului nevăzut! Dar în acest timp România a primit de la UE și alte foruri peste 100 de miliarde de euro! Unde sunt acești bani? Unde sunt proiectele în care ar trebui să recunoaștem și preocuparea pentru cultură, adică pentru identitate? Masca, din orice material ar fi, nu poate acoperi incultura. Să nu ne mirărm că românii, cu mască sau fără mască, pleacă. Iar artiștii plastici cu nemiluita. Chiar și la cules de sparanghel!

Un grafician a expus această ideie, prin imaginea unei bărci cu care pleacă de acasă. Iar Ioan Horvath-Bugnariu e chiar tranșant cu litografiile Oriunde, Oricum (Vreau să plec) și Acum (Vreau acasă). Cu mesaj politic este și lucrarea lui Ioan Vlădoiu Peștele de la cap se împute, cu precizarea din desen „deci tot de la cap să-l curățăm”.

Mi-a părut bine să mă reîntâlnesc cu grafica unor autori de filme de animație ca Olimpiu Bandalac, prezent cu două omagii folosind o tehnică mixtă pe hârtie manuală, și Radu Igazsag, cu un experiment de 25 de fotograme live, sau cu una dintre cele mai originale pictorițe ale anilor ’90, Daniela Frumușeanu, despre care nu mai știam nimic, cum a evoluat. Dar ceea ce expune, două linogravuri (Palimpsest și Stop cadru), mi-a amintit de grafica ei miniaturistă, ca în cărțile rare de anticariat.

Se pare că artștii au venit cu lucrări gândite și realizate mai demult, fiindcă, cu două sau trei excepții, nimeni nu reflectă pandemia, ca și cum ea nu există. Graficienii nu s-au omorât să ne spună grafic cum au trăit ei acest fenomen care ne-a răscolit viața. Au preferat frumoasele evadări.  Așa este cazul artistei Paula Craioveanu, care ne-a spus că cele trei lucrări expuse, sub titlul Surrrealist Window, sunt inspirate și trăite de vacanța ei în California. Dar californiene sunt doar plantele, în special palmierii care acoperă „fereastra surrealistă”, dincolo de ele, adică fereastra ca atare, pare ruptă din Belle Epoque. Iar una dintre ferestrele tripticului este o oglindă vieneză, oricum, o oglindă aristocrată. Artistocrația ne parte azi o evadare surrealistă! Dar în contreast cu cele două desene ale Gabrielei Aniței, care redă clădiri interbelice degradate, blonave, părăsite (bun titlu, Orașul pierdut), Paula Craioveanu ne proiectează cu imaginile ei într-un univers elitist, între-o lume de poezie și splendoare, o adevărată evadare din lumea pandemică în care trăim. O concurează Ioan Cuciurcă (curatorul expoziției), care prezintă un triptic numit tot Fereastra, dar nu mai e surreaslistă, ci doar digitală. Sunt experimente foto, care par colaje printate.

Cu rare excepții, graficienii nu fac politică, ci își expun talentul într-o sarabandă de linii și culori pline de fantezie. În general, expresia este abstractă, nu vedem o confruntare cu chipul uman sau o reflectare modernă a mitologiilor lumii, așa cum ne-a obișnuit un clasic al graficii românești, Marcel Chirnoagă.

Îl imită în trei desene artistul Mihai Ionescu, numite bizar Chiemeka, Dope Plaxa, Notorious Haler. El e un remarcabil desenator în peniță pe hârtie, ca și Alexandra Mas, cu ciclul Incub (desen în tuș). Mi-au plăcut și cele două lucrări ale lui Ion Drăghici, relevând forme antice (Amor de centaur și Zodia Berbecului), după cum foarte originală este piesa semnată de Ștefan Kancsura Loc pentru suflet, în care vedem un ulcior mărit care devine un castel, în genul în care sunt create măștile de Halloween. Și cele două Stări de fapt ale lui Răzvan Paul Mihăiescu sunt de reținut. Sunt și frumoase evadări culturale, ca Regele corb al Elenei Drăgulelei sau ca un omagiu făcut lui Blaga de artista Gocan. O serie de lucrări se referă la amintiri. Sunt multe plonjări în trecut și autorii la aduc la suprafață prin brazde de linii sau benzi, cu personaje care se văd ca prin ceață, cum face Emil Craioveanu în Fâșii din timp.

Omul cam lipsește din această expoziție, dar atât cât este, pare spectral, ca senzaționala de-mascare a Silviei Ionel, cu Mască 1, 2,  în care chipul din imagine e înfășurat într-un bandaj ca în filmele SF. Un personaj fantomatic, precum Corona Lisa. Cu adresă directă la pandemie, ca o ardere mortală, este Sub Covid I, II de Adriana Cănija Popa, iar Sorin Petru Pănăzan a creat chiar un afiș protestatar, cu oameni cu măști, iar un personaj are un braț ridicat cu pumnul strâns amenințător și cu o bandă în jurul capului pe care scrie „PLANdemic” (chiar așa, fiindcă e vorba de un plan, probabil cincinal, cum îl vrea ministrul Tătaru sau alți profitori ai pandemiei).

Evident, nu puteau să lipsească viziunile dystopice. Foarte multe lucrări ne trimit la un univers post-apocaliptic, ca lucrările lui Haradi-Naghi-David Istvan sau imaginea kafkiană numită Cuplu de Ionela Lăzureanu. Devoratoare este și imaginea unei coloane de mere mușcate, la capătul căreia se află o lăcustă. Artistul, Dorel-Cristian Deliu, a numit-o Insomnia. Dar cel mai devorator personaj este creat de Sergiu-Valentin Grapă în lucrarea Humanity Transplant, în care face face anatomia pe verticală a unui om, în stilul lui Salvador Dali. Personajul se pierde printre aparatele care îl analizează, iar inima lui dă în clocot, se revarsă. Acesta e Omul Vitruvian al viitorului.

E o viziune SF? Poate. Multe desene au o natură științifico-fantastică, precum lucrarea Structura XXXV de Lucia Ősz. Sigur, o expoziție cu un număr atât de mare de expozanți, nu putea să aibă o unitate tematică, de aceea diversitatea este totală. Am descoperit chiar și un exercițiu à la Kandinsky, care își numea unele lucrări Fără titlu, iar altora le dădea un nume nu după ceea ce reprezenta lucrarea, ci după o pată de culoare din aliajul ei, cum face și Gabriela Diana Bohnstedt Gavrilaș în Fragmente albastre din spațiu. Iar cu Mesaj subliminal, Maria Fülöp se apropie de suprematismul lui Malevich. Sunt multe nume noi, necunoscute pentru mine, și poate de aceea am senzația că am asistat la o expoziție cu multe lucrări inocente, de început de lume (de creație).

Evenimentul plastic are, desigur, o natură experiemntală. Artiștii experimentează varii tehnici, dar mai ales idei și provocări față de modele, cum am arătat. De la desenul în peniță la linogravură pe material textil, așa cum practică Elena Felicia Selejan în tripticul Arhivă. Experimental oferă o mare libertate artistului, care își poate manifedta din plin spiritul ludic.

Îmi pare rău că nu pot pomeni într-o cronică mai multe din lucrările acestei expoziții, dacă nu toate, fiindcă artiștii selectați au această calitate, combină tehnica desenului cu ideea. Sunt grafici pe o idee sau alta, au ca suport idei originale. Multe lucrări tind să exprime idei foarte complexe, delicate, psihice, ca izolare, disperare, convulsie, înstrăinare, vanitate, tăcere, haos, prizonierat, ideea de „persona”, ca la Bergman, din care țâșnesc evadări, ca în Orizont imaginar, Speranță, Zbor sau Călăuză celestă. Mai rar înrădăcinări în istorie, în tradiția românească, așa cum face în două compoziții abstracte Adina Andrei. Cineva imaginează și un Dans al soarelui. Sunt multe gânduri și conexiuni, care ar merita analizate pe îndelete într-o carte.

Și un alt lucru care trebuie remarcat, lucru rar pe la noi, expoziția „Graphic Art” este însoțită de un frumos catalog color bilingv, român-englez.

                                                                      Grid MODORCEA, Jurnalul Bucureștiului

1 Comment

  1. gheorghe

    Jalnica dizertatie asupra ereziilor, degenerarii sexuale, fanteziilor bolnvave ale unor comunisti…
    Ca si recomandarea vizitarii unui muizeu (!) special destinat promovarii fecalistilor…
    Autorul a imbatranit si a lasat garda (valoarea autentica, luminoasa, inaltatoare…) jos.
    A cazut sub ascultarea culturii tristetii, avangarda ANTI-culturala a marxismului…. cultural.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *