Cap limpede

Viața de dinainte de coronavirus pierdută definitiv?

                 Î.C., înainte de coronavirus Acum că mediile universitare au abandonat formula Î.Hr. […]

 

               Î.C., înainte de coronavirus

Acum că mediile universitare au abandonat formula Î.Hr. (înainte de Hristos) pentru î.e.c. („înaintea erei comune”), deși fără să explice pentru ce este această eră comună, inițialele sunt din nou disponibile, și vin cu propunerea ca ele să fie o abreviere pentru Înainte de COVID. La urma urmei, virusul – sau reacția în fața sa – a provocat cu adevărat o fractură în viețile noastre, la fel de mare ca aceea produsă de Primul Război Mondial. Vor mai fi lucrurile vreodată la fel?

Când mă gândesc la viața de dinainte de coronavirus, deși nu a fost cu mult timp în urmă dacă privim printr-o perspectivă istorică, fără să mai vorbim de cea geologică, mă gândesc la ea ca la ceva complet trecut, iremediabil pierdută – precum, dacă vreți, Imperiul Roman sau Evul Mediu. Mă gândesc de asemenea la remarca lui Talleyrand că „nimeni din cei care nu au gustat viața sub Vechiul Regim nu știu ce este dulceața vieții.” (Nu se gândea, desigur, la țărani, deși ideea lui Talleyrand ca țăran este caraghioasă.) Vor putea oamenii în viitor să spună că nimeni din cei care nu au gustat viața înainte de coronavirus nu pot ști ce este dulceața vieții?

Ne vom recupera vreodată plăcerile simple și firești care ne aparțineau în acea vreme foarte antică, dinainte de coronavirus? Este prea devreme să spunem dacă alarmismul va triumfa asupra amneziei și pentru câtă vreme. Majoritatea oamenilor pare să creadă că normalitatea, adică ceea ce era odată normalitatea, se va întoarce foarte lent, dacă se va mai întoarce vreodată.

Perspectiva asupra timpului se schimbă odată cu vârsta: cinci ani a devenit din nou pentru mine o perioadă de timp foarte lungă, deși nu pentru același motiv ca în tinerețe.

Când eram tânăr, timpul trecea foarte încet iar cinci ani păreau o eternitate. Chiar și la 24 de ani, îmi era greu să spun ce voi face peste șase luni, atât de departe mi se părea. Acum, din nou, cinci ani mi se par o perioadă foarte lungă, dar dintr-un cu totul alt motiv: timpul trece repede și nu mai am foarte mult la dispoziție. Oameni pe care îi știam cândva și aveau vârsta mea și erau perfect sănătoși, în cinci ani erau morți. O întoarcere lentă la normalitate s-ar putea să vină prea târziu pentru mine.

Va trebui ca pentru restul vieții mele să-mi văd semenii nu ca pe niște interlocutori potențiali, cunoștințe, prieteni, ci ca purtători ai unei boli ucigașe care m-ar putea trimite direct la ventilator? Îmi imaginez că mai bine aș muri, dar desigur că nu poți ști cu adevărat cum reacționezi într-o situație până când nu te afli pus în fața ei. Din acest motiv conceptul de „testament de viață” este îndoielnic.

Una din plăcerile mele înainte de coronavirus, deși nu aș putea-o numi simplă fără să fiu nesincer, era să merg la vernisaje artistice. Știu că s-au reluat vernisajele, cel puțin în unele capitale, dar cumva, a face rezervare în prealabil, a mi se lua temperatura, a purta  mască și a păstra o distanță de 1,5 metri de oricine altcineva, având în minte permanent un șubler, mai degrabă că îmi strică tot cheful, deși – ca o compensație, probabil – vastele mulțimi, care făceau imposibilă pe vremuri contemplarea tăcută a unui tablou, așa încât trebuia să tragi cu ochiul, dacă aveai norocul, printr-o mulțime de mâini, picioare și trunchiuri, nu se mai pot aduna.

Printre lucrurile bune aduse de COVID, trebuie să menționez dispariția din ziare și de la tv, cel puțin pentru o vreme, a Gretei Thunberg. Când oamenii pomenesc de al doilea val la ea mă gândesc. Va exista un al doilea val de Greta Thunberg? Mă întreb ce cote dau casele de pariuri la această importantă necunoscută.

Una dintre ultimele expoziții la care am mers în vremea inocenței, când străinii, și chiar prietenii și rudele, nu erau înaintemergătorii morții, a fost la Royal Academy din Londra. Era dedicată artistului elvețian Félix Vallotton, care nu este pe cât de celebru ar merita sau ar trebui să fie (unul din semne este că dicționarul meu îi subliniază numele cu roșu, în același timp în care recunoaște numele multor alți artiști, în opinia mea, mai puțin valoroși).

Poate că unul dintre motivele pentru care nu este atât de recunoscut pe cât ar trebui să fie este acela că a avut un talent ieșit din comun, încât nu a făcut parte din nicio mișcare artistică și și-a apropriat câteva stiluri diferite, excelând în toate.

Stăpânea arta evocării unor lucruri importante cu o foarte mare economie de mijloace (este mult mai ușor să evoci un nimic cu o mulțime de mijloace). Când a mers prima oară din Elveția natală la Paris i-a frecventat pe anarhiști și a produs xilogravuri uluitoare ale vieții pariziene din timpul Belle Epoque. Mai apoi, s-a întâlnit cu succesul financiar și a devenit mai puțin radical, dar nu s-a mulțumit cu tipul de suficiență care subminează originalitatea.

Xilogravurile sale în alb și negru sunt impresionante. În „Crima”, de pildă, vedem un bărbat în ceea ce se presupune a fi îmbrăcămintea de seară, capul său ascuns de spătarul patului pe care o femeie stă întinsă (vedem doar mâna ei care încearcă să se apare), totul într-un dormitor burghez. Este gata să o lovească cu un cuțit în timp ce se apleacă asupra ei. Tragem concluzia că este o incriminare a geloziei, deoarece doar gelozia este patima care ar fi putut da naștere unei asemenea scene.

În „Execuția” vedem un om care este pe cale să fie executat, în timp ce este împins spre ghilotină (a cărei prezență este cu atât mai înfiorătoare cu cât nu este văzută). Omul, care se clatină pe spate într-o încercare nevolnică de a întârzia momentul, este îngrozit pe măsură ce este împins înainte, teroarea fiind simbolizată de fața sa albă. Nu ar putea exista o mărturie mai elocventă a ororii execuției.

„Anarhistul” este la fel de echivocă precum viața însăși. Pe o stradă pavată din Paris, vedem un tânăr furios, cu evidente înclinații poetice, artistice sau intelectuale, fiind arestat – mâinile dure ale jandarmilor pe umerii săi – în timp ce doi polițiști cu fețe de brute, de genul celor care populează imaginația Black Lives Matter, privesc.

Este omul arestat vinovat sau inocent? Este un visător sau un piroman real și periculos (seamănă un pic cu Rimbaud)? Nu știm. Anarhismul exista pe atunci, la fel și poliția care reprima astfel de mișcări. Președintele Franței din acele vremuri, Sadi Carnot, avea să fie înjunghiat mortal doi ani mai târziu de un anarhist. Anarhiștii pretindeau că reacționează față de nedreptățile regimului și poliției. Ai senzația că istoria se repetă. Cu excepția, desigur, a faptului că problemele noastre din prezent nu-și vor găsi ilustrarea în niciun Félix Vallotton.

                                                                                                   Theodore DALRYMPLE

Theodore Dalrymple este autorul volumului de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea”, apărut la Editura Contra Mundum și care poate fi achiziționat de aici.

Sursa: Contra Mundum  http://contramundum.ro/2020/09/07/ic-inainte-de-coronavirus/

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.