Trădători de neam și țară batjocoresc memoria eroilor neamului românesc, a celor care și-au vărsat sângele pentru Unirea tuturor românilor, pentru apărarea gliei strămoșești sau pentru credința noastră ortodoxă. Chiar și acum, în Anul Centenarului Marii Uniri, ticăloși fără sentimente naționale, politicieni vânduți străinătății, trădători alogeni, unii purtând nume românești de împrumut, cozi de topor autohtone care pentru o mână de arginți și-ar vinde și mama, secesioniști multinaționali, foști români deveniți europeni fără identitate, o șleahtă nu atât de numeroasă pe cât este de vocală, se agită pentru dezmembrarea României.

Unii defilează cu gărzi în uniformele habsburgice ale ucigașilor de români, asasinii lui Horea și Cloșca, austrieci criminali care au comis atrocitățile descrise în cele două articole de mai jos. Alții, cu complexul slugoiului și al trădării în sânge, schimbă denumirile românești din Ardeal cu altele străine. Toate acestea se desfășoară, sfidător, chiar acum la aniversarea a o sută de ani de la Marea Unire a tuturor românilor.

Să nu credeți că totul este întâmplător și avem evenimente desfășurate sub semnul coincidenței, nu! Doar naivii mai cred în coincidențe. Totul este premeditat și gândit de dușmanii României încă din secolul trecut, iar acum se aplică pas cu pas:

Cum se sărbătorește centenarul Marii Uniri în Ardeal? Prin tendințe secesioniste: La Alba Iulia se defileză zilnic cu gărzile austriece ale imperiului habsburgo-austro-ungar! Sibiul sărbătorește prin promovarea în prima ligă de fotbal cu echipa F.C. Hermannstadt, numele săsesc al orașului de pe vremea când românilor le era interzis înnoptatul în cetate!

Timișoara serbează centenarul Marii Uniri în uniformele habsburgice ale ucigașilor de români

Propagandă secesionistă în Transilvania

Saşi corciţi şi români trădători militează pentru dezmembrarea României

Pe aceleași coordonate, ale trădării, un popă își minte enoriașii și vrea să-i îndepărteze de la credința ortodoxă strămoșescă:

Constantin Necula, un popă ecumenist și globalist

Nu mai pierdem vremea cu discursuri moralizatoare și patriotice, doar îl cităm pe filosoful spaniol George Santayana: „Cei care uită trecutul sunt condamnați să îl repete”. Dacă doriți ca istoria să nu se repete și să nu fiți iarăși slugile străinilor și din nou fără drepturi în fosta voastră țară, învățați-vă propria istorie națională!

                                                                                                                          „Justițiarul”

                       

       Uniatismul din Transilvania, o încercare de dezbinare a poporului român

                                                 Răscoala lui Sofronie de la Cioara

Mișcarea a fost pornită în 10 august 1760 la Zlatna, unde un „sinod” de preoți și credincioși și-au dat iscăliturile pe noi memorii. Revolta s-a extins rapid în toată Transilvania, până la Sătmar și Maramureș. Împărăteasa Maria Tereza a trebuit să bată în retragere promițând că va dispune înființarea unei comisii care să cerceteze uniația.

Acest lucru a dat un elan și mai mare lui Sofronie care a continuat convocarea de „sinoade” încercând chiar să reorganizeze Biserica Ortodoxa din Transilvania. Punctul culminant al răscoalei l-a constituit Sinodul din Alba Iulia, în urma căruia zeci de sate au părăsit uniația. Era prima biruință!

Acțiunile represive ale generalului austriac Adolf Nikolaus von Bukow împotriva populației române ortodoxe din Transilvania

Primăvara anului 1761 a marcat o nouă etapă în istoria neamului românesc din Ardeal.

Atunci, Curtea de la Viena îl trimitea în Transilvania pe generalul Adolf Nikolaus von Bukow, numit comandant militar și guvernator al Transilvaniei, funcție pe care acesta a îndeplinit-o timp de trei ani, până la moartea sa.

În calitate de comandant militar al Transilvaniei, von Bukow a pus în aplicare măsurile de represiune dispuse de Curtea de la Viena, măsuri îndreptate cu precădere împotriva românilor ortodocși din sudul Transilvaniei, ordonând închiderea și distrugerea mănăstirilor ortodoxe.

Acțiunile sale au avut ca urmare valurile de emigrări din Transilvania în afara arcului carpatic, din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea. Generalul a initiat o acţiune de represiune cruntă şi sistematică. El a declansat o anchetă pentru a afla care dintre români s-au declarat contra uniaţiei până la 1 aprilie 1761. Ancheta s-a făcut de comisii alcătuite din funcţionari subordonaţi generalului, asistaţi de către doi preoţi uniţi. Preoţii uniţi uzau de tot felul de mijloace pentru a determina măcar câţiva oameni să se declare pentru uniaţie. Cu toate acestea, aproape pretutindeni în Ardeal poporul român s-a declarat ortodox.

Rezultatul nefavorabil al anchetei l-a făcut pe general să schimbe promisiunea în privinţa bunurilor bisericeşti şi să refuze a atribui ortodocşilor bisericile lor, pe motiv că religia ortodoxă nu e receptă (recunoscută), ci numai tolerată.

Dacă până la Bucow, românii nu putuseră să fie siliţi să accepte unirea cu Roma, „Comisia de dezmembrare” care lucra la Sibiu sub preşedinţia lui Bucow pe baza anchetei din aprilie-mai 1761, i-a înscris pe o parte din ei ca uniţi. Aceste înscrieri s-au făcut după bunul plac, fără a ţine cont de voinţa românilor, iar generalul i-a ţinut cu forţa în uniaţie.

Generalul recunoaşte la 6 mai 1761, într-un raport către împărăteasă (împărăteasa Maria Tereza), că niciodată „n-a lucrat aşa de tare”: „Vă rog să-mi permiteţi să introduc pe episcopul Dionisie peste tot în principat… şi anume cât mai repede, ca sa pun capăt dezordinelor viitoare ale valahilor prin stabilizarea unei căpetenii spirituale, care apoi să ţină în ordine pe supuşii săi şi în special să se opună autorităţii mereu crescânde a lui Sofronie (Sofronie de la Cioara) în acest popor; este cu adevărat timpul ca să se procedeze aşa, căci altfel nu se mai salvează nimic din unire, cu toate mijloacele întrebuinţate, pe care eu desigur nu le cruţ şi de care poate şi trebuie să dea mărturie întreaga ţară, căci aşa de tare şi greu („so hart und schwer”) n-am mai lucrat niciodată, aceasta trebuie să o recunosc”.

Episcopul catolic Bajtay s-a îngrozit de măsurile generalului Bucow, când acesta a declarat că va extermina pe toţi românii din ţinutul Bistriţei, fiindcă nu voiau să primească uniaţia. „M-am cutremurat la propunerea Excelenţei sale, a d-lui baron de Bucow, care voia să detaşeze un corp de 2000 de soldaţi regulaţi, contra districtului amintit, pentru a-i masacra pe toţi, fără a-i distinge pe cei vinovaţi de cei nevinovaţi.”

„De aceea, pe drept cuvânt s-a putut spune că adevăratul întemeietor al Bisericii Unite din Ardeal a fost acest general austriac, cu tunurile şi cu dragonii săi.” (Părintele Dumitru Stăniloae). Cu toate acestea, românii au stat tari în credinţa cea dreaptă. Comisia de dezmembrare a trebuit să înscrie marea majoritate a poporului român ca ortodoxă.

Prigoana împotriva românilor ortodocşi a continuat şi după „dezmembrare.” Halmagy consemnează la 16 iunie 1763: „Preoţii uniţi umblă cu soldaţii, bat pe românii care nu sunt uniţi; aceştia fug în munţi, dar de lege nu se lasă (exemplul a şase sate din ţinutul Bistriţa), întrebaţi ce e unirea, ei zic că nu ştiu. „Ce credeţi?” „Ca cei din ţară”, răspund ei (ca cei din Principatele Române, adică)”

Majoritatea poporului român din Ardeal a rămas ortodoxă. Greco-catolicismul cu tot ceea ce a însemnat acesta: uciderea, torturarea celor care nu acceptau să se unească cu Roma, dărâmarea, incendierea, distrugerea bisericilor şi mănăstirilor ortodoxe sau luarea a aproape tuturor celor rămase de către uniţi, nu i-a îndepărtat pe români de la legea românească (Ortodoxia).

„Poporul român din Transilvania a cunoscut pe pielea sa, în masă, ca nicăieri în altă parte a lumii, practica mijloacelor inchiziţiei.” (Părintele Dumitru Stăniloae).

                                                                    Grănicerizarea

La propunerea lui Bucow, Maria Tereza a admis organizarea de regimente grănicerești care urmau să fie formate din uniați. Ei erau declarați oameni liberi și scutiți de impozite; în plus primeau și o mică diurnă. Însă la depunerea jurământului două batalioane au întors armele împotriva lui Bucow. Bătrânul care i-a instigat, Tănase Todoran din Bichighiu, în vârstă de 100 de ani, a fost tras pe roată. Complicii lui au primit sute de lovituri cu biciul iar alții au fost spânzurați. În Cugir 264 de familii ortodoxe au fost înlocuite cu 99 de familii din alte sate. În Jina, 65 de bătrâni au fost întemnițați pentru că i-au sfătuit pe tineri să nu consimtă la grănicerizare. În 1765 au plecat din sat 335 pribegi. În Tohan (Brașov) preotul din sat împreuna cu alți credincioși au fost siliți să plece, ei întemeind Tohanul Nou. Țăranii liberi din Țântari (azi Dumbrăvița-Brașov) au devenit iobagi. Alte emigrări au avut loc din Vestem-Sibiu, Breaza-Făgăraș, Șinca Veche-Făgăraș.

                                                                     Edictul de toleranță

În toamna lui 1781, împăratul Iosif II a dat așa-numitul Edict de Toleranță prin care se interzicea asuprirea cetățenilor pe motive de credintă. Se îngăduia oricărei confesiuni, dacă avea 100 de familii, să-și zidească biserică, să întrețină preot și învățător. Necatolicii nu mai erau obligați să ia parte la slujbele catolicilor sau să plătească taxe preoților catolici. Era admisă și trecerea de la o confesiune la alta. Dar la scurt timp – 16 ianuarie – împăratul își dă seama de riscurile pierderii uniației și revine asupra deciziei, încât nu se mai putea trece la Ortodoxie. În 20 august 1782 da o Patenta de Unire prin care era interzis prozelitismul înțelegându-se prin aceasta convertirea la Ortodoxie.

Anul 1784 culminează cu răscoala numită și „Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan”. Aceasta a fost o importantă acțiune de revoltă a țărănimii iobage din Transilvania împotriva constrângerilor la care era supusă. Răscoala a pus în discuție statutul de tolerați în Transilvania imperială al românilor. A izbucnit la 1 noiembrie 1784, în satul Curechiu, Hunedoara, și s-a încheiat la sfârșitul lui decembrie 1784, când Horea și Cloșca au fost capturați de către autorități.

               Monahismul ortodox în Transilvania celei de-a doua jumătăți a secolului al XVIII-lea și actiunile distructive ale generalului Adolf Nikolaus von Buccow

Creștinismul răsăritean a fost, de-a lungul istoriei, un element caracteristic al românilor transilvăneni. În ciuda tuturor încercărilor de catolicizare și calvinizare, încheiate prin unirea de la 1700, românii au rămas majoritar ortodocși.

Conștiința apartenenței la ortodoxie și-au păstrat-o însă și după evenimentul „unirii”, mulți dintre ei necunoscând nici măcar că au fost făcut uniți de către parohii lor. Așa se face, spre exemplu, că unul dintre motivele înființării celui de-al doilea regiment de graniță de la Năsăud a fost tocmai sporirea numărului de aderenți la uniație. [1]

Un mare merit în păstrarea legii strămoșești l-a avut în mod cert și monahismul, care, la acea vreme era destul de bine organizat. [2]

În condițiile începutului luptei între unire [3] și dușmanii ei, care, după cuvintele lui Iorga, va cuprinde `în învălmășagul ei mai mult ori mai puțin pe toți românii” [4], și a apostaziei unor preoți pentru niște promisiuni de mai bine [5], ei au rămas dârji.

Singuri și neavând ce pierde în afară de bunul lor cel mai de preț, mântuirea, s-au dovedit a fi precum niște stânci, viața lor fiindu-le pildă și oamenilor simpli care le-au urmat exemplul. Urmările au fost crunte. După mai bine de o jumătate de veac în care au constituit nucleul rezistenței, călugării vor deveni ținta atacurilor imperiale, care îl vor avea drept făptuitor pe generalul Bucow.

Acesta va distruge aproape toate mănăstirile ortodoxe din Transilvania [6] (în concepția istoricilor existau cca. 200 astfel de mănăstiri). Monahii care adesea au preferat moartea decât părăsirea locașului de nevoință au murit adesea, fiind dați pradă flăcărilor care ardeau locașurile, majoritatea din lemn. Jertfa lor supremă a fost apoi mereu privită cu evlavie și cinstită de românii transilvăneni.

Din păcate însă astăzi, oameni mânați de o ranchiună nejustificată care refuză să vadă și să înțeleagă niște realități istorice, contestă valoarea monahsimului în acea vreme și cruzimea actului lui Buccow. Iată de pildă ce spune un așa-zis monah contemporan al uniației post-decembriste: „Mănăstirile, atât de deplânse azi, cu excepția câtorva, erau mărunte schituri, improvizate din una sau două încăperi, adevărate bordeie, cele mai multe acoperite cu stuf, așezate la marginea satului sau la liziera pădurii, în care se aciuiaseră după răzmerița lui Visarion Serai, sub masca monahismului, agenți ai Mosocovei, foarte mulți sârbi. Unii dintre ei locuiau împreună cu o călugăriță, cu care aveau împreună o droaie de copii, pe care îi întrețineau din rublele țarilor moscoviți, din cerșit și din agitație. [7] Această coloană a cincea a Sfintei Rusii, din care și-a recrutat Sofronie mai mulți dintre luptătorii pentru Ortodoxie, a devenit un pericol pentru pacea din Transilvania și a generat reacția atât de brutală a generalului Bukow”. [8]

Cu alte cuvinte, scriitorul Prunduș și colegul său de condei încearcă să-l scuze pe Bukow, să arate măreția lui sufletească și să facă din distrugerea mănăstirilor un act de dreptate, ceea ce este cât se poate de fals și de greșit.

Încă de la prima vedere se poate observa lipsa de obiectivitate și, aș îndrăzni să spun, de seriozitate a autorului, care adoptă un ton ironic și care să încearcă să facă din monahismul de până atunci o adunătură de agenți ruși.

Ori acest lucru constituie o minciună sfruntată pentru că majoritatea lor erau oameni autohtoni, simpli și de bună credință și nu au simpatizat cu Sofronie pentru că aveau ordin de la ruși, ci din pură convingere, altminteri nu ar mai fi fost călugări.

Fraza prin care încearcă să incrimineze călugării că nu duceau o viață morală curată, este cât se poate de tendențioasă și de malițioasă, nedovedind decât ura lui împotriva ortodocșilor (nicidecum un adevăr istoric). În ceea îl privește pe Buccow, acesta nu a fost așadar un om care a acționat forțat fiind de niște împrejurări care nu-i permiteau o alternativă, ci un tiran crud și sângeros.

Observăm așadar că, în ciuda tuturor dorințelor de discreditare a monahismului ortodox transilvănean al secolului al XVIII-lea și de formare a unei imagini false și deformate despre el, acesta rămâne un pilon al apărării `Legii sfinte” și o oază de spiritualitate și cultură autohtonă de mare valoare.

BIBLIOGRAFIE

1. Iorga, Nicolae, „Istoria Bisericii Românești”, vol. 1, Editura Ministeriului de Culte, București, 1928.
2. Moraru, Alexandru, „Probleme fundamentale de Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, (ms. dactil), Cluj-Napoca, 2009.
3. Păcurariu,Mircea, „Sfinți daco-romani și români”, Editura Trinitas, Iași, 1994.
4. Idem, „Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, vol. II, Ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.
5. Silvestru Augustin Prunduș, Clemente Plaianu, „Catolicism și Ortodoxie Românească, scurt istoric al Bisericii Române Unite”, Casa de Editură Viața Creștină, Cluj-Napoca,1994.
6. Stăniloae, Dumitru, „Uniatismul în Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului român”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1973.
7. Șotropa, Virgil, „Înființarea graniței militare năsăudene 1762”, în revista „Arhiva Someșană”, nr. 24, Năsăud, 1938.
8. Silvestru Augustin Prunduș, Clemente Plaianu, „Catolicism și Ortodoxie Românească, scurt istoric al Bisericii Române Unite”, Casa de Editură Viața Creștină, Cluj-Napoca,1994, p. 77.
9. Cartea părintelui Dumitru Stăniloae „UNIATISMUL DIN TRANSILVANIA. ÎNCERCARE DE DEZBINARE A POPORULUI ROMÂN”.

Surse: Revista Luceafarul; wikipedia.ro; foaienationala.ro; cersipamantromanesc.wordpress.com via https://www.voci.ro/uniatismul-din-transilvania-o-incercare-de-dezbinare-poporului-roman/

Sf. Martiri şi Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra şi Vasile din Telciu

                      Sfinţii Mărturisitori Atanasie Todoran şi cei dimpreună cu dânsul

Calendarul ortodox român a mai primit în rândul său patru ostaşi mucenici: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile Dumitru din Mocod, Marin Grigore din Zagra şi Vasile Oichi din Telciu. Aceşti sfinţi năsăudeni au suferit martiriul în ziua de 12 noiembrie a anului 1763. Au fost apărători ai credinţei strămoşeşti şi ai neamului românesc. De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a hotărât trecerea lor în rândul sfinţilor, cu ziua de pomenire, 12 noiembrie.

Despre viaţa şi faptele muceniceşti ale sfinţilor năsăudeni am aflat mai multe de la părintele Ioan Alexandru Mizgan, preot la Biserica „Sfântul Apostol Andrei” din Oradea şi autor al volumului „Ofensiva uniatismului în Ţara Năsăudului în secolul al XVIII-lea. Martiriul lui Tănase Todoran”.

                                               Înrudit cu George Coşbuc

Sfântul Atanasie Todoran s-a născut într-o familie de ţărani liberi de pe Valea Sălăuţei, în satul Bichigiu, judeţul Bistriţa-Năsăud, înainte de anul 1663. Dragostea faţă de credinţa strămoşească a avut-o de mic, mai ales că din familie făceau parte preoţii Coşbuc din Hordou, nimeni alţii decât stămoşii poetului George Coşbuc. Datorită educaţiei primite, a ajuns fruntaş în comună, a fost jude şi colector al dărilor în comunele de pe Valea Bichigiului şi a Sălăutei.

De tânăr a avut în sânge iubirea de ţară, şi toată viaţa a luptat pentru apărarea ei. A făcut parte şi dintr-un regiment de apărare a Vienei. Dar nemaisuportând despărţirea de neamul său şi tot amânându-i-se eliberarea, a dezertat şi s-a întors acasă.

A fost urmărit, dar s-a refugiat în Munţii Ţibleşului, în Maramureş şi în Ţara Chioarului. De aici, a trecut în Moldova, unde a slujit mai mulţi ani, cum atestă fragmentul unui document emis de domnitorul Mihai Racoviţă, din care reiese că îl eliberează din oaste pe Atanasie – în vârstă de 74 de ani – după ce a slujit 13 ani în rang de căpitan, şi că este ridicat la rang de răzeş.

Cu toate acestea, nu a scăpat de pedeapsa pentru dezertare, fiind închis câţiva ani în Turnul Dogarilor din cetatea Bistriţei. După eliberare, s-a întors la Bichigiu.

                                         Apărător al Ortodoxiei şi al neamului

Nu se ştie exact câţi copii a avut, probabil o fată şi un băiat. Fiica posibil să-i fi murit, atunci când el se ascundea de austrieci. Despre fiul lui se ştie că, fiind pe moarte, iar în sat nefiind nici un preot ortodox, bătrânul Atanasie s-a opus cu îndârjire împărtăşirii acestuia cu azimă, precum şi spovedirii lui de către un preot unit. Înmormântarea a fost făcută în cele din urmă în ritul credinţei strămoşeşti.

În anii 1761-1762, a negociat, împreună cu alţi fruntaşi din ţinutul Năsăudului, militarizarea a 21 de comune de pe Valea Bichigiului, Sălăuţei şi Someşului Mare. A mers la Viena, împreună cu alţi români, unde a încheiat pactul cu guvernul austriac. Au primit asigurări că, după intrarea în regimentul grăniceresc, românii din ţinutul Năsăudului vor beneficia de mai multe drepturi.

Sfântul Atanasie a cerut ca, prin înfiinţarea regimentului de graniţă, românii să nu fie siliţi să-şi lepede credinţa ortodoxă, căci de mulţi ani ortodocşii transilvăneni se confruntau cu impunerea, aproape pe orice cale, a credinţei greco-catolice.

Nu după mult timp, Atanasie a înţeles planurile ascunse, că nu s-a ţinut deloc seama de dorinţa românilor. După ce a văzut acestea, a trecut în tabăra adversă şi a început să se opună pe faţă procesului de militarizare. Năsăudenii, la rândul lor, au înţeles că sistemul grăniceresc urmărea să-i convertească la catolicism şi, apoi, că nu se respecta promisiunea ridicării iobăgiei, de aceea mocnea în ei un sentiment de revoltă împotriva asupritorilor.

                                   Aruncaţi afară păgânii dintre hotarele noastre!

Părintele Alexandru Mizgan ne spune că: „Militarizarea zonei Năsăudului a început în luna august 1762, când au fost trimişi ofiţeri de la Viena la Năsăud, să organizeze regimentul. La 10 mai 1763, considerându-se că munca de organizare s-a încheiat, generalul Bukow, cu o mare suită şi însoţit de episcopul unit Petru Pavel Aron (1754-1764), a venit să primească jurământul grănicerilor năsăudeni şi să le sfinţească steagul. Aceste momente solemne au fost organizate la Salva, pe platoul numit «Mocirlă».”

Generalul Bukow a fost trimis de împărăteasa Maria Tereza să urmărească şi să impulsioneze în Ardeal trecerea la catolicism a ortodocşilor.

„Când cele două batalioane de infanterie şi opt companii de cavaleri stăteau înşirate lângă comuna Salva, continuă pr. Alexandru Mizgan, în faţă a ieşit călare bătrânul Tănase Todoran din Bichigiu, care slujise ca soldat încă de sub împăratul Carol al VI-lea şi le-a rostit grănicerilor următoarea cuvântare: «De doi ani noi suntem cătane, adică grăniceri, şi carte n-am căpătat de la înalta împărăteasă, că suntem oameni liberi! Ne-am scris iobagi, dăm dare, facem slujbe cătăneşti, copiii noştri vor merge până la marginile pământului să-şi verse sângele, dar pentru ce? Ca să fim robiţi, să n-avem nici un drept, copiii noştri să fie tot proşti, ori vor învăţa ceva, ori ba? Aşa nu vom purta armele, ca Sfânta Lege să ne-o ciufulească. Jos armele! Aruncaţi afară păgânii dintre hotarele noastre! Auziţi creştini români, numai atunci vom sluji, când vom vedea carte de la înălţata împărăteasă, unde-s întărite drepturile noastre; până atunci, nu, odată cu capul. Ce dă Gubernia şi cancelaria din Beciu, e nimica, îs minciuni goale de azi, de mâine»”.

                                Nu ne tulbura pe noi în credinţa noastră!

Cuvântarea înflăcărată a bătrânului Tănase Todoran a avut efect imediat. În acel moment, a început revolta. Aceasta se datorează şi faptului că toţi ofiţerii regimentului erau austrieci, ei nu cunoşteau obiceiurile locului şi îi dispreţuiau pe români. Grănicerii abia intraţi în serviciul militar erau trataţi cu severitate excesivă. O profundă indignare a cuprins inimile credincioşilor când au observat că ofiţerii regimentului îşi băteau joc de religia şi de Biserica românească, încercând să-i atragă la catolicism.

„Se spune că bătrânul Tănase Todoran s-a dus la episcopul Petru Pavel Aron, şi i-a spus: «Fătul meu, de unde eşti?». Acela i-a răspuns: «De la Blaj!». Tănase Todoran a adăugat: «Dacă eşti de la Blaj şi împărăteasa ţi-a dat domeniu, du-te acolo şi stai liniştit, nu ne tulbura pe noi în credinţa noastră!». După aceea, l-a luat pe vlădică de mână şi l-a condus ca să nu năvălească asupra lui mulţimea tulburată. Grănicerii l-au înfruntat şi pe generalul Buccow, încât acesta şi episcopul Aron au scăpat prin fugă. A doua zi după rebeliune, grănicerii au reţinut armele, iar steagurile le-au dus la Năsăud şi le-au predat preotului spre a le păstra în biserică” , mai precizează părintele Alexandru Mizgan.

                  „În pământ de m-or băga / Nu mă las de legea mea”

La scurtă vreme după rebeliune, a venit la Salva o comisie aulică spre a face cercetări asupra celor petrecute pe platoul „Mocirlă” în mai 1763. Cercetările au durat 6 luni. Ancheta se îndrepta împotriva principalului autor al rebeliunii, Tănase Todoran din Bichigiu. Acesta n-a retractat nimic şi, cu un curaj mucenicesc, şi-a asumat răspunderea celor întâmplate. Şedinţa s-a pronunţat în ziua de 12 noiembrie 1763, şi conţine următoarele pedepse: Tănase Todoran a lui Dănilă din Bichigiu în vârstă de 104 ani să fie frânt cu roata de sus în jos, capul lui să fie legat de o roată, pentru că a reţinut pe oameni de la unire şi de la înrolare. Vasile Dumitru a popii din Mocod, Marin Grigore din Zagra, Vasile Oichi din Telciu, condamnaţi la moarte prin spânzurătoare şi trupurile neînmormântate, pentru aceeaşi vină.

Alţi 15 conducători de revoltă au fost graţiaţi de la spânzurătoare în schimbul a 6000 de lovituri de verigi date de soldaţi, ceea ce tot moarte sigură a însemnat.

Capetele celor martirizati au fost ridicate pe pari la poarta caselor în care locuiseră, iar bucăţi din trupurile ciopârţite au fost aşezate la răscruci de drumuri.

La executarea pedepsei, atât Tănase Todoran, cât şi confraţii săi de supliciu, şi-au păstrat sângele rece, declarând că nu regretă suferinţa morţii pentru dreptate şi lege, fiindcă este mai bine să-şi piardă viaţa decât să trăiască în robie, că e mai frumos a muri pentru lege decât a te face vânzătorul ei.

Tradiţia a păstrat în cântece şi doine cuvintele pe care Tănase Todoran a lui Dănilă din Bichigiu le-a rostit în timpul groaznicelor torturi la care a fost supus pentru credinţa strămoşească şi dreptatea socială a românilor năsăudeni:

«Nu vă daţi feciori cătane
Că-ţi purta păduci cu coarne
Asta v-o spune de un an
Moşul vostru Todoran
În pământ de m-or băga
Nu mă las de legea mea
Asta-i legea lui Hristos
Sloboziţi puştile jos…»

                                   Sfinţii Năsăudeni au fost cinstiţi neîncetat

Din descrierea revoltei, a anchetei, a procesului şi a declaraţiei lui Tănase Todoran, rezultă că lupta şi jertfa vieţii lui, precum şi a confraţilor săi de martiriu, a fost în primul rând împotriva împilării de orice natură: socială, politică şi religioasă. Pedepsele care au fost aplicate românilor năsăudeni au făcut ca, pe moment, românii să refuze categoric intrarea în regimentele grănicereşti.

Primind moarte martirică, Atanasie şi-a vărsat sângele pentru credinţa strămoşească şi pentru drepturile românilor transilvăneni. De atunci şi până astăzi, cinstirea memoriei celor patru mucenici se face neîntrerupt în conştiinţele ortodocşilor năsăudeni.

Sursa: Sfinţii Martiri şi Mărturisitori Năsăudeni

Citiți și

Asuprirea țăranilor români în Ardeal sub ocupația habsburgică, decăderea orașului Alba Iulia

Atrocitățile sașilor împotriva românilor ardeleni