Evident, nu este o simplă întâmplare că, după vizita în România, din ianuarie 1990, a lui James Baker, Secretar de Stat al S.U.A., ca prim simptom al acestui „S.I.D.A.“, au apărut – pe ziduri, în clădiri, în tramvaie etc. – nişte fluturaşi autocolanţi, pe care scria „Jos Securitatea!“ Şi, când te gândeşti că, din 22 decembrie 1989 până în martie 1990, ofiţerii Securităţii şedeau în birouri, dar păziţi la uşă de soldaţi înarmaţi! Aceasta a reprezentat prima formă de devalorizare a muncii lor şi de umilire a ofiţerilor.
După înfiinţarea – sub presiunea agresiunilor hungariste de la Târgu Mureş, din 20-22 martie 1990 – a Serviciului Român de Informaţii, acest îndemn al democraţiei occidentale – „Jos Securitatea!“, impus de James Baker şi de către cei rămaşi speriaţi de cartea lui Pierre Accoce şi Daniel Pouget, Reţeaua Caraman. Cei 13 români care au zguduit N.A.T.O. (Editura Compania, Bucureşti, 1999) – s-a auzit continuu, de atunci până în zilele noastre, din cel mai obscur ziar până în Parlamentul Ţării. Din această principală cauză s-a produs implozia Serviciilor Secrete. Desigur, alături de alte cauze importante: salariile mici – excesiv de mici pentru nişte ofiţeri care stau mereu sub tensiune, căci sunt mereu în misiune –, „reorganizarea“ permanentă, micimea stimulentelor morale, micimea morală şi intelectuală a unora dintre comandanţii rămaşi (căci aceia valoroşi, care au anticipat tendinţa de evoluţie a evenimentelor, şi-au cerut trecerea în rezervă, în cazul în care nu au fost trecuţi cu forţa de cei care au acaparat Puterea!), iar, în ultimii ani, „politizarea“ Serviciilor Secrete, deoarece nici acestea nu au scăpat de năpasta „algoritmizării“. O expresie a respectivei algoritmizări este confecţionarea dosarului de K.G.B.-ist al directorului S.R.I.-ului, Radu Timofte. Oricum, scandalul provocat de acest caz, în urma căruia au fost daţi afară câţiva ofiţeri superiori, generalul Bujorel Iamandi – care de-abia fusese avansat politic de ex-preşedintele Emil Constantinescu – şi, ulterior, chiar prim-adjunctul directorului S.R.I., generalul de Corp de Armată Vasile Lupu, a dus, după cum remarcase un ziarist, la spălarea onoarei d-lui Alexandru-Radu Timofte, dar şi la deteriorarea gravă a imaginii S.R.I.-ului şi a moralului cadrelor instituţiei – adică exact la ceva de care nu avea nevoie instituţia, dar de care aveau nevoie duşmanii Ţării, mai de aproape sau mai de departe.
În anii ‘50, cuvântul care exprima insulta supremă şi care ajunsese să fie folosit nu doar în presă şi în şedinţele de partid şi sindicat, ci chiar în certurile de familie ale nomenclaturiştilor proletari era unul care te putea băga şi la gherlă: „— Oportunistule!“ Acum, cuvântul care insultă cel mai grav şi prin care se vrea să se aducă moartea civilă sau chiar puşcăria este „— Securistule!“ Actuala campanie concertată internaţional contra Securităţii, preluată la modul aproape morbid de o mare parte a presei interne, manipulate foarte eficient, deşi într-o manieră destul de grosieră, a făcut ca imaginaţia similară a unora să creeze o echivalenţă între Securitate şi „labirintul Minotaurului“. Probabil că, din această cauză, promisa lege a statutului ofiţerului de informaţii a rămas doar un punct în planul de activitate al parlamentarilor, fiindcă şi aceştia s-au încurcat în labirintul „conceptual“. În schimb, reluarea dezbaterii Legii privind informaţiile clasificate a iterat campania anti-Securitate pe toate vocile.
Într-un interviu acordat B.B.C.-ului, în 8 octombrie 2000, senatorul Corneliu Vadim Tudor afirma: „A fi securist în România nu este o ruşine decât în măsura în care ai chinuit oameni în «obsedantul deceniu» (…). Este vorba de anii ‘47-’57, când Securitatea a fost, ca toată Ţara, sub ocupaţie străină, o ocupaţie sovietică; erau foarte mulţi colonei şi generali maghiari în Transilvania, dar şi evrei în restul Ţării“. Acum, din păcate, nici criteriul naţionalităţii, în esenţă, al patriotismului, nu mai este valabil pentru a putea distinge între Bine şi Rău, şi a devenit nu doar o ruşine, dar, mai mult, a devenit întru-totul condamnabil să activezi în Serviciile Secrete. Acum, toţi ofiţerii fostei Securităţi sunt consideraţi, la grămadă, răi, indiferent dacă au făcut numai bine Ţării.
Presiunea propagandistică subversivă dirijată contra Securităţii este atât de agresivă încât a molipsit pe aproape toată lumea, care o acuză global şi fără discernământ. De exemplu, chiar senatorul Corneliu Vadim Tudor, a cărui opinie laudativă – cu acel distinguo necesar – la adresa fostei Securităţi am citat-o adineauri, face, în toiul polemicii, afirmaţii anti-Securitate atunci când atribuie vreunui preopinent invectiva „Securistule!“, cum fac indivizii de duzină, deşi şi el, ca mulţi alţi politicieni, este înconjurat de foşti ofiţeri ai Securităţii, dintre care, fără îndoială, cei mai mulţi, dacă nu chiar toţi, vor fi fiind oameni de valoare. Între timp, după cum s-a lamentat chiar el, unii s-au dovedit a fi fost „cârtiţe“ şi delatori, ca Sever Meşca şi, respectiv, Ilie Neacşu; mai târziu rămânând să fie descoperiţi alţii, menţinuţi, acum, camuflaţi pentru alte lovituri, păstrate în rezervă. Dar, semnificativ pentru modul de gândire şi de reacţie al lui C. V. Tudor este faptul că, atât timp cât cei doi deputaţi, Sever Meşca şi Ilie Neacşu, i-au stat alături şi l-au ajutat, au fost buni: după ce au devenit „disidenţi“ faţă de modul său de conducere, au devenit, subit, „cârtiţe“ formate de fosta Securitate, deşi, în jurul său, are ofiţeri rezervişti proveniţi exclusiv din fosta Securitate! Între timp, febleţea sa dintotdeauna, Daniela Buruiană-Aprodu, a devenit şi ea indezirabilă, deşi cât a fost tânără şi oarecum prezentabilă, fusese „bună!“ Acum, după 17 de ani de servicii devotate lui C. V. Tudor, a îmbătrânit şi nu mai e „bună!“, ci cârcotaşă, mahalagioaică, beţivă, intrigantă şi, fireşte, „cârtiţă“ a S.R.I.-ului. Care vor fi fiind criteriile de apreciere a oamenilor folosite de preşedintele P.R.M. vom vedea după ce va fi părăsit inclusiv de toţi „securiştii“.
Cei care au fost ofiţeri ai Securităţii şi care – ulterior, după trecerea în rezervă – au comis fapte ilegale, precum escrocheriile aflate acum la ordinea zilei, nu le-au comis pentru că fuseseră „securişti“, ci pentru că aveau, pe plan individual, carenţe de educaţie şi de morală – pentru că nu instituţia îi învăţase să procedeze astfel; dimpotrivă! Deoarece, am văzut, hoţi, escroci, traficanţi de valută, de prostituate sau de influenţă, de informaţii, de dosare etc. se găsesc nu exclusiv şi nu, mai ales, printre rezerviştii din Serviciile Secrete, ci, preponderent, în alte categorii socio-profesionale: în domeniile financiar-bancar, al privatizării, al comerţului, în „conjuncţie“ cu Magistratura şi, îndeosebi, cu Parchetul; ba, acestea două constituie, cum relevă, zilnic, presa, locul de concentrare a mafiei „gulerelor albe“, a corupţiei instituţionalizate şi a criminalităţii organizate, unde se dau „tunurile“ cu cel mai mare profit – am putea spune cu un profit absolut, în comparaţie cu care celelalte escrocherii par mici găinării. Or, nici unui membru „ilegalist“ al acestor categorii elitiste – şi, cu atât mai mult, reprehensibile! – nu i se impută hoţia respectivă cu imprecaţia profesională de „— Bancherule!“, „— Judecătorule!“, „— Procurorule! (sau Parchetarule!)“ etc., deşi ar fi mai adecvată; ba, am putea spune că abia în aceste domenii ar fi singura dată adecvată, căci respectivii membri-escroci ai tagmei profesionale în cauză au comis ilegalităţile în domeniul lor de activitate şi chiar în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu, în pofida deontologiei şi a legilor care le îngrădeau activitatea şi pe care le cunoşteau foarte bine! În schimb, numai escrocilor care fuseseră şi cadre ale Securităţii sau doar se bănuieşte că ar fi fost corupţi li se atribuie şi acest calificativ, deşi nu au făcut respectiva escrocherie în timpul serviciului activ sau în calitate de foste cadre ale Securităţii, ci doar pentru că au găsit, ulterior, contextul care să le permită să „pescuiască în ape tulburi“, aşa cum au făcut-o atâţia alţii din celelalte categorii profesionale, în epoca tranziţiei; şi, în primul rând, tocmai procurorii şi judecătorii, mult mai importanţi pentru funcţionalitatea societăţii.
2.3. Insecuritatea = penuria de informaţie
Acum, campania insidioasă contra Securităţii şi criminala Lege nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică au făcut ca locul celei mai infamante meserii, de lucrător la Salubritate, să fie luat de aceea de lucrător la Securitate, de profesia de ofiţer de informaţii. Şi aceasta în contextul internaţional actual, când, mai mult decât oricând, „informaţia înseamnă putere“, iar lipsa de informaţie înseamnă insecuritate, lipsă de apărare, după cum a demonstrat-o irefutabil (auto)atacul din 11 septembrie 2001, din S.U.A.
În Marea Britanie, de exemplu, este un motiv de mândrie pentru un student să fie recrutat de MI-5 sau MI-6, pentru ca, ulterior, dacă va trece probele riguroase impuse de exigenţele examenelor la admiterea în profesie, să fie ofiţer în aceste reputate Servicii Secrete. Şi să reţinem că, în Ţara care, încă din 1215, prin Magna Charta Libertatum, a inaugurat democraţia în cadrul unei monarhii, numele şefilor Serviciilor Secrete nu a fost cunoscut – până acum 6-7 ani – decât de un număr foarte restrâns de lideri ai Parlamentului, nicidecum de opinia publică. Şi aceasta este situaţia în toate Ţările democrate occidentale. De exemplu, iată ce spunea, în iunie 2001, Arnold Helman despre „transparenţa“ din Israel: „…Până acum doi ani, numele şefilor Satak (Securitatea internă) şi Mossad (Serviciile Secrete externe) erau tabu, servindu-se doar nişte iniţiale“.
Referitor la recrutări, iată ce declara, în 18 noiembrie 1999, George Tenet: „C.I.A. este angajată, acum, în cea mai susţinută campanie de recrutare de la sfârşitul Războiului Rece. Ne confruntăm cu o competiţie acerbă din partea sectorului privat. Mă adresez dvs., studenţilor de la Georgetown, în speranţa că vă veţi gândi în mod serios să alegeţi cariera de agenţi de informaţii. Nu vă putem oferi salariul din sectorul privat. Niciodată nu vă veţi îmbogăţi din această activitate. Dar vă putem oferi o muncă interesantă, plină de satisfacţii – şi o misiune fără egal în societatea americană. Veţi fi alături de unii dintre cei mai deosebiţi oameni pe care i-aţi întâlnit vreodată. Sunt mândru să vă spun, mulţi dintre ei – aproximativ 400 numai la C.I.A. – sunt absolvenţi Georgetown“.
Dar, în contrast cu discursul lui George Tenet, reţineţi şi ce transmitea Radio Contact: „S.R.I. va rămâne fără facultate. Actualii studenţi din anul I ai Institutului Naţional de Informaţii vor fi ultima promoţie de absolvenţi ai acestei unităţi de învăţământ superior ce aparţine Serviciului Român de Informaţii (…). Motivul îl reprezintă numărul mare de absolvenţi care nu respectă contractul încheiat la intrarea în Institut. Conform acestuia, ei trebuie să activeze cel puţin 10 ani în cadrul S.R.I., în caz contrar fiind obligaţi să plătească despăgubiri“.
De ce credeţi că studenţii şi absolvenţii de la Academia S.R.I.-ului fug pe capete, de va trebui să fie desfiinţată? Cu titlu de „ipoteză de lucru“ avansăm următoarele motive: 1) din cauza salariilor extrem de mici, situaţie despre care, deja, toţi directorii S.R.I.-ului şi-au exprimat regretul că există, dar, totuşi, nici unul nu a făcut nimic pentru a fi mărite, deşi cunoşteau efectele insuficientei salarizări – ceea ce ne induce bănuiala că au menţinut această situaţie precară în mod deliberat, pentru ca, pe cale de consecinţă „naturală“, să fie redusă la minimum activitatea instituţiei, iar agenţii de influenţă, mafioţii & comp. să se mişte în voie; 2) din cauza campaniei anti-S.R.I. – care, evident, i-a speriat; 3) din cauza muncii ingrate, fără satisfacţii materiale şi morale – în contradicţie cu ceea ce afirma G. Tenet, chiar dacă se referea la C.I.A. şi nu la F.B.I., omologul S.R.I.; 4) din cauza faptului că statutul lor de ofiţer de informaţii nu reprezenta nici pe departe „o misiune fără egal în societatea românească“, precum este în cea americană, germană, franceză sau britanică; şi, în sfârşit, dar nu în ultimul rând ca importanţă, 5) din cauza relaţiilor proaste pe care le vor avea cu comandanţii, despre care studenţii află de la promoţiile anterioare, deja active în S.R.I. Şi, dată fiind această fugă a cursanţilor şi a proaspeţilor absolvenţi, este de aşteptat acelaşi comportament şi din partea tinerilor ofiţeri proveniţi din A.N.I. sau recrutaţi direct din universităţi, din viaţa civilă. Iar aceştia ultimii, conform noii politici de cadre, anunţată de conducerea S.R.I.-ului, vor fi din ce în ce mai numeroşi în viitorul apropiat.
În consecinţă, fluctuaţia de cadre în S.R.I. şi, în genere, în Serviciile Secrete, va fi în creştere – concluzie-prognoză la care trebuia să ajungă şi Parlamentul, sau, măcar, Comisiile parlamentare de resort, şi să ceară o anchetă, spre a se încerca stoparea acestui proces extrem de ruinător pentru Securitatea Naţională. Oricum, fenomenul fluctuaţiei cadrelor – manifestat cel mai evident prin fuga cursanţilor şi a absolvenţilor – denotă, fără dubii, declinul activităţii Serviciilor Secrete atât acum, dar şi în proxima etapă, fapt care se răsfrânge direct nu numai asupra capacităţii de prevenire a ameninţărilor potenţiale la adresa Securităţii Naţionale, dar chiar a capacităţii de stopare a pericolelor care se produc efectiv – corupţia fiind exemplul la ordinea zilei: iar ea este cu atât mai periculoasă cu cât eradicarea ei promptă a devenit un criteriu impus pentru admiterea în N.A.T.O şi în U.E., mai ales acum, când se glosează pe tema terorismului.
Or, corupţia a fost, mereu, un pretext pentru a se putea respinge admiterea României în N.A.T.O., cum s-a făcut la Praga, precum la Madrid, şi, apoi, în celelalte ocazii care s-au ivit, până la primirea în N.A.T.O.; şi, ulterior, corupţia avea să fie un pretext pentru amânarea accederii în Uniunea Europeană. Spunem „pretext“ deoarece, am văzut, şi vom mai releva şi în cele ce urmează, corupţia manifestă perenitate şi ubicuitate mondială – ceea ce diferită este doar proporţia în care ea se află răspândită în anumite state.
2.4. Promovarea clientelară = corupţia instituţionalizată
Mulţi oameni se întreabă de ce lucrurile merg din ce în ce mai rău în România şi de ce „înainte era mai bine“. Cauza o constituie promovările clientelare, care au dus la apariţia unei clase de borfaşi îmbrăcaţi elegant, recrutaţi din şi situaţi pe toate nivelurile socialului, fără culoare politică, şi preocupaţi doar să se îmbogăţească prin orice mijloc şi indiferent de consecinţe; dar, cea mai la îndemână şi mai sigură cale de îmbogăţire este jefuirea patrimoniului naţional, deoarece aparţine statului – adică tuturor, ca abstracţie, şi nimănui, în mod concret! De aceea, escrocii cu „gulerele albe“ consideră că nimeni nu la va cere socoteală. Şi, deocamdată, aşa şi este.
Pentru început, facem şi câteva clarificări terminologice, ca să nu existe neînţelegeri sau acuze că denigrăm instituţii importante ale statului sau chiar Ţara.
În Roma antică, clientelismul devenise o veritabilă plagă socială şi a fost una din cauzele decăderii Romei, fiind expresia imoralităţii care cuprinsese societatea. Deoarece sprijinul, îndeosebi politic, obţinut de un patrician de la clienţii săi se baza nu pe convingerea intimă a acestora, nu pe respectul şi aprecierea pe care o nutreau pentru patrician şi pentru doctrina sa politică, ci acel sprijin depindea exclusiv de mărimea sumei de bani plătită pentru respectivul contraserviciu. Clientelismul politic actual are acelaşi conţinut: demagogic şi/sau pecuniar. De altfel, după cum a relevat presa, chiar unele posturi de parlamentari au fost obţinute nu ca urmare a consensului de doctrină, ci au fost, pur şi simplu (dar nu prea pur), cumpărate cu zeci de mii de dolari/euro. Presa chiar a publicat, în lunile premergătoare alegerilor locale şi parlamentare, baremurile costurilor diverselor posturi politice: de la consilier şi la primar de comună până la parlamentar!
Promovarea clientelară în funcţii publice are acelaşi conţinut pecuniar şi, deci, imoral. Dar, în acest caz, periculozitatea acestui fenomen este maximă, pentru că include cel puţin două aspecte: al imoralităţii intrinseci, întrucât încalcă principiile statuate în societate, dar, mai ales, al incompetenţei. Prin vânzarea „la tarabă“ a funcţiilor publice, se ajunge la inversarea valorilor. Adică, este vorba de agresiunea axiologică în forma sa clasică, una dintre formele războiului axiologic dus împotriva României. Iar această agresiune axiologică este una dintre formele de luptă preconizate încă de Sun Tzî. În locul unui om competent, onest, patriot, este pus unul incompetent, dar care are bani să îşi cumpere postul respectiv; evident, cu bani murdari, obţinuţi prin mijloace necinstite. Promovarea clientelară este echivalentă cu corupţia instituţionalizată şi, pe cale de consecinţă, cu compromiterea conducerii ştiinţifice a societăţii, cu inducerea haosului legislativ, economic, politic, cu promovarea imoralităţii în justiţie, în politică şi în societate, cu pervertirea tinerelor generaţii, cărora li se serveşte ca model de comportament socio-politic nu munca, cinstea, onoarea, morala, asumarea răspunderii, ci, dimpotrivă, acceptarea şi practicarea anti-valorilor: lenea, laxismul, consumul de droguri, violenţa, depravarea, trădarea etc., într-un cuvânt, satanismul.
Aşadar, promovarea clientelară este cea mai gravă practică socio-politică, deoarece, promovarea unor indivizi incompetenţi, avari, inumani, arivişti şi profund necinstiţi pe posturile de conducere instituie corupţia instituţionalizată, care, la rândul ei constituie baza criminalităţii organizate. Elocvent, în acest sens, este opinia juristului Emil Boc, la acea dată vicepreşedintele P.D., care a declarat că „forma supremă a corupţiei instituţionalizate este iniţierea de acte normative în considerentul unor persoane“, făcând referire la facilităţile acordate lui Corneliu Iacubov. Astfel, politica P.S.D. avea, în opinia sa, „accente clientelare şi nu poate fi recunoscut ca făcând parte din familia social-democrată“. Mai direct spus, „forma supremă a corupţiei instituţionalizate“ este promulgarea de legi – sub forma rapidă a ordonanţelor de urgenţă, ca să nu se mai împiedice de Parlament –, valabile doar câteva săptămâni, sau chiar câteva zile, pentru a înlesni afacerile oneroase ale clienţilor lor politici, care depun o parte substanţială din profituri în conturi pentru partid şi, fireşte, pentru liderii lui. Numai că această „formă supremă“ nu este prezentă doar în practica P.S.D.-ului, ci şi a partidelor anterioare, care, după ce au pus mâna pe Putere, au băgat-o şi în butoiul cu miere. Un exemplu pe care Emil Boc s-a jenat să îl releve – fiindcă i-a fost partener de guvernare, iar, o vreme, şi coleg de Alianţă politică numită, culmea ipocriziei, „Dreptate-Adevăr“, dar care va deveni clasic în istoria universală a dreptului – este cazul ministrului de Justiţie Valeriu Stoica, care a dezincriminat provizoriu bancruta frauduloasă în mod deliberat spre a scăpa de închisoare clienţii politici. Acum, culmea neruşinării, după ce Valeriu Stoica a fost dat afară din P.N.L., s-a trecut la readucerea lui în politică, pe uşa din dos, alături de alt exclus, Theodor Stolojan, prin formarea aşa-zisului „Partid Democrat-Liberal“, despre care, culmea manipulării, se prognozează şi că va câştiga alegerile din această toamnă, deşi liderii acestui partid ar fi trebuit să fie de mult timp băgaţi la puşcărie!
Corupţia instituţionalizată duce la îmbogăţirea fără just temei a câtorva şi la pauperizarea rapidă a marii mase a poporului.
În acest fel se creează premisele apariţiei disfuncţiilor în societate; apoi, politizarea masivă – şi, evident, clientelară – a posturilor duce la provocarea crizelor social-economice, ajungându-se până la instabilitate social-politică şi, deci, la periclitarea Securităţii Naţionale – cazul situaţiei create prin demisia lui Codruţ Şereş din postul de ministru al Industriei.
Cu cât prăpastia dintre bogaţi şi săraci se adânceşte mai rapid şi mai profund, cu atât mai apropiată este apariţia instabilităţii politice, chiar producerea exploziei sociale. Într-un anumit context politic intern şi internaţional, explozia socială se poate interfera cu declanşarea deliberată a conflictelor interetnice, prezentate sub forma revendicărilor economice, cultice şi sociale, dar mascate abil sub pretextul discriminărilor negative minoritare – cum procedează incontinent, U.D.M.R., prin reactivarea autonomiei aşa-zişilor „secui“. Iar, după provocarea conflictului, nu mai este nici o oprelişte până la cererea de intervenţie, pentru „pacificare“, a forţelor de reacţie rapidă ale N.A.T.O., chiar dacă am intrat în N.A.T.O.
– va urma –
Vasile Zărnescu