Observator

Iohannis, epigonul lui Iliescu, a dezbătut cu el însuși

     Tot ce trebuie să știți:  Dezbaterea Ion Iliescu – Klaus Iohannis Nu-mi amintește nimeni mai acut de Ion […]

 

   Tot ce trebuie să știți:  Dezbaterea Ion Iliescu – Klaus Iohannis

Nu-mi amintește nimeni mai acut de Ion Iliescu decît acest Klaus Iohannis, care are „calitatea umană” că vrea să fie președinte, după cum singur a declarat la TVR. Și Iliescu avea această „calitate umană”. Diferența dintre Iliescu și Iohannis este însă fundamentală! Iliescu era bolnav de putere, astfel că nu îl interesa să își consolideze averi ilicite pe spinarea poporului, nu îl interesau măruntele cîștiguri personale de ordin material, case, conturi prin bănci… Pe Iliescu îl interesa țara în sine. Cu totul. Țintea sus.

Măi, dragă!

Cînd în cele din urmă a venit vremea Convenției Democratice, țin minte și acum zîmbetul acela de mulțumire personală pe care o afișa Iliescu, inexplicabil pe undeva, căci tocmai pierduse alegerile, dar avînd satisfacția unei munci bine făcute. Iată, spunea Iliescu, predarea puterii se poate face și neviolent! Adică firesc.

Reprezenta un barometru al sănătății democrației această predare-primire a puterii, unde cel care cîștigase scrutinul se alegea cu laurii victoriei, iar cel care pierduse se retrăgea, recunoscînd victoria competitorului. Unde sînt acele vremuri?

Dar, revenind la Klaus, referirea vizează o altă perioadă, premergătoare, din primul an de după 1989, de fesenism crîncen, de polarizare și de ură. Și aici, am să îi ofer lui Iliescu „meritele”. Lui și lui Petre Roman și celorlalți care se aflau atunci în fruntea țării.

Propriu-zis, nu există român care să nu fie ori fesenist, ori antifesenist. Din această perspectivă, lucrurile erau mult mai simple atunci.

Presa, la fel, era o presă a puterii, cu veșnicii Cristian Tudor Popescu și alte loaze similare, lingători de dosuri feseniste – pe de o parte, la fel de încrîncenați împotriva adversarului (liberalii pe atunci și țărăniștii), dar și o generație tînărără, care visa libertate și „capitalism” ca expresie a prosperității generale, generația mea. Unde sînt acele vremuri?

Pe de o parte, pupătorii de dosuri au rămas neclintiți, au pupat toate dosurile care s-au perindat pe la putere, iar cei noi, fie au murit, fie s-au resemnat și au plecat din presă, fie au pactizat cu inamicul. Și, cîțiva, mai scriem fără să știm cui sau de ce, poate doar ca să mai ținem flacăra vie și speranța pentru un alt fel de viitor…

Dar, în acele zile, presa nu avea acces la mișcările interne ale puterii feseniste. Dacă FSN-ul avea vreo ședință, vreo dezbatere, vreun congres, doar cei ai casei aveau ușa deschisă, exact ca și astăzi. Restul, eram paria. Nu marginali, ci de-a dreptul excluși. Exact ca și astăzi.

Vodă, că se numea atunci Iliescu, ori că se numește astăzi Iohannis, nu „se coboară” să discute cu „pulimea”. Nu-l interesa pe Iliescu ce credem sau ce am dori, cum nu-l interesează astăzi nici pe Iohannis.

Mai există aici o diferență uriașă! Iliescu, după cum spuneam, o făcea pentru el, pentru „țara lui” (ca să recunoaștem aici o sintagmă). Dar țara lui Iliescu era chiar România. Cum ar fi fost ea, bună, rea, cu oameni fideli sau cu oameni ostili. Era țara pentru care alți tovarăși de-ai lui „și-au jertfit viața”. Țara lui Iohannis, în schimb, nu este România. Este doar o abstracție izvorîtă din frustrarea țărănetului cu tatăl vînzător în piață care se visa domn ca sibienii ceilalți, nu belitor de piei împuțite și blănuri cusute. Klaus s-a visat mereu superior, nobil, peste cei care-l înconjurau și se uitau de sus la el.

Și se uitau de sus pentru că era bleg și prostan. Așa cum la Iliescu se uitau, prin contrast, fix cu admirație. Îmi povesteau unii cum l-au cunoscut pe Iliescu în anii cînd picase în diszgrația PCR-ului și cum venit de la „Ape” în inspecție, mîncaseră împreună pită prăjită cu unsoare și usturoi. Pentru că Iliescu se știa și apropia de oameni.

Noi, sigur că-l uram. Pentru morții din decembrie, pentru Tîrgu Mureș, pentru mineriade, pentru farsele electorale, pentru că ținea țara în loc doar ca să-și satisfacă orgoiul de lider. Pentru fesenism.

Abia al treilea mandat al lui Iliescu a început să însemne pesedism. Baroni locali. Luptă între „palate”. Corupție. Privatizări măsluite. Jaf. Iliescu părea mai pasionat de Scroviștea și de memoriile sale. Tot atunci, am impresia, s-a produs și mutația dintre pilonii puterii. Tributar PCR-ului, Iliescu știa foarte bine că statul are doi piloni de susținere: partidul și Securitatea.

Astfel că, pe toată durata primelor mandate, Iliescu a ținut Securitatea la respect. Gașca lui Măgureanu. I-a folosit, dar îi știa curăța și pune înapoi în rastel după fiecare operațiune.

Constantinescu, mai apoi, a pierdut – ca un ageamiu ce era – controlul. Iar pe urmă, securiștii au venit puternic din urmă. Cînd au dat de Băsescu la Cotroceni, practic, veniseră ei la putere, lupta fiind cu partidul și cu statul pe care doreau să pună labele. Și au reușit.

Marioneta și păpușarii cu epoleți.

Spre deosebire de Iliescu, Iohannis e doar o marionetă. Decizia nu îi aparține. Securiștii își pot vedea nestingheriți de traficul de carne vie, stupefiante, armament, de partenerii lor externi cărora li s-au vîndut și cărora le-au vîndut întreaga Românie ca pe-o marfă oarecare. Metodele însă, de ținere a presei adevărate în zona exclușilor, de utilizarea a cetepeilor, a guranilor etc. au rămas aceleași ca în primii ani ai fesenismului.

După o conferință (sau ceva) ținută de CDR la Casa de Cultură a Studenților din Cluj, ieșisem la o țigară în față. Într-un trenci verde, amplu, ce părea cu cîteva numere mai mare decît ar fi fost cazul, lîngă mine se oprise Corneliu Coposu. Nu avea foc. Am tras cîteva fumuri, pe urmă m-a luat de braț și m-a întrebat dacă n-aș vrea să-l ajut să meargă pînă la sediul PNȚ, pe Pavlov. Nu era departe. „Că ești așa, mai voinic, cum eram și eu în tinerețe.”, mi-a zis.

Așa că, am vorbit despre cum e să ai kilograme în plus, el era fan, zicea că asta-i salvase viața în detenția politică. Avea de unde da jos.

Acum era scheletic, cu ochii cufundați în orbite. Dar extrem de deschis și de uman. Nu-i suporta pe limbiștii care încercau să i se bage sub piele și chiar roiau ca muștele în jurul lui. Vreo 5-6 s-au și oferit să-l ajute ei să meargă spre PNȚ, dar „Seniorul” era îndărătnic. A decis că vrea să meargă cu mine, deși nu mă cunoștea.

M-a întrebat ce căutam pe acolo, i-am zis că-s de la ziar, m-a întrebat de unde, i-am zis că de la Tinerama. Îi plăcea. Mergeam încet, așa că am apucat să povestim. Printre altele, despre feseniști. Avea Coposu o teorie, pe care nu o credeam la vremea aceea, cu FSN-ul care va reprezenta și stînga și dreapta în România. Abia acum îl cred!

Cîtă dreptate avea! Și PSD-ul și PNL-ul de astăzi sînt exact FSN-ul de la începutul anilor 90, plus o bună doză de securism de cel mai infest soi.

Și, ca să-l citez pe Bogdan Teodorescu, fostul meu redactor șef de la Tinerama, am ajuns unde am ajuns, votînd din 4 în 4 ani ca să ne fie mai bine!

Și ne este atît de bine încît nu mai există dezbateri în campania electorală, nici cîtă a existat în 1990, ba chiar dacă ar fi dezbateri, principalele probleme ar fi perfect ocultate, nici măcar nu s-ar aminti. Cum, cum nu, mereu există o sumă de teme inutile, secundare, redundante, ce nu pot fi eliminate din discuție. Rahaturi. Mizerii. Fleacuri. Freza unuia, broșa celeilalte. Vorbim despre gablonțuri? În loc de migrație, islamizare, cedarea suveranității?

La 30 de ani de la sfîrșitul comunismului, un bou impune discuții despre comuniști și o populație de lobotimizați îl urmează hipnotizat? Un analfabet care nu e în stare să lege trei vorbe își face contracandidata „proastă”? Serios? În aplauzele populației cu creierii lichefiați!

Așa că, iată, aceasta imagine îmi revine astăzi: noi, ziariștii de la începutul anilor 90, fugărindu-l pe Ion Iliescu, la propriu, ca să ne dea o declarație. Iliescu a fugit cu ușa deschisă la mașină, cu sepepiștii în derută totală, fluturînd pe praguri. Am fost printre acei ziariști care au rupt cordonul și s-au năpustit spre Iliescu, în fața Prefecturii din Cluj.

Apoi, a doua imagine care-mi revine, este cea de pe Polivalentă, cînd s-a rupt „Frontul”. Cînd Roman s-a rupt de Iliescu. Cînd PD-FSN (apoi PD, PD-L și acum PNL) s-a rupt de ceea ce avea să devină FDSN, apoi PDSR și în cele din urmă PSD. Acela a fost momentul de la care presa a avut acces la ce se discuta în sfera politică. Cu plus/minus…

Ziariștii de rit nou o fac pe față.

Iar acum, după atîția ani, iată că Securitatea barează accesul presei cu o mîrșăvie de neimaginat, în total dispreț față de electorat, la ceea ce se cheamă dezbatere. Dezbate Iohannis cu el însuși și cu niște acoperiți din presă, aleși pe sprînceană: Ion M. Ioniță, Cristian Leonte, Radu Tudor, Cristina Șincai, Moise Guran, Cristian Pârvulescu, Silviu Mănăstire, Clarice Dinu, Ramona Avramescu.

Marioneta securistă e paralizată de frica unor întrebări. Și, la drept vorbind, nu are nimic de spus… Întrebarea este, însă, dacă noi mai avem sau nu ceva de spus, iar dacă avem, cînd? Cînd va fi prea tîrziu?

                                                                                                     Ambrus BÉLA

Sursa: samizdatul.wordpress.com

 

2 Comments

  1. alex

    Buna intrebare de final! Chiar, “noi mai avem sau nu ceva de spus”? Se aude romani? Sau lasitatea si spiritul consumerismului v-au pus capat? Rabdati ca sa ce? Ca sa ajungeti si mai rau decat acum? Cate zeci de ani sa mai treaca, ca sa va vina mintea la cap?

    • Gheorghe

      Nu mai rabdam. Eu personal am deschis peste 10 procese impotriva “autoritatilor”, doua impotriva udmr, Berenghi la fel, participam la demonstratii, suntem in grupuri de actiune…dar vedem lipsa de unitate a romanilor. Supermarket-urile sunt sclipitor de aproape, tarabele tzaranilor sunt din ce in ce mai departe, mai putzine, in soare, in frig, si put. Tradarea are stralucirea argintilor, sufletul romanesc e acoperit de colb. Nu mai avem rabdarea sa-l ridicam, sa-i redam lucirea sabiei ridicate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *