Colimator

La Clubul Diplomat s-a aruncat cu bani ca la manele

  Toată ziua de miercuri am stat stresată, că merg seara să „Reclădim România”, la cel mai înalt nivel, și […]

 

Toată ziua de miercuri am stat stresată, că merg seara să „Reclădim România”, la cel mai înalt nivel, și eu nu am reușit să-mi clădesc nici măcar o freză ca lumea. Cum să mă duc eu la Clubul Diplomatic, unde vine toată floarea cea vestită, cu părul nefăcut? Pălărie n-am și nici nu era în dress code, ca noroc. Am zis că măcar niște pantofi mai de Doamne-ajută să-mi iau. Am umblat cu unii vreo oră prin casă și când să plec am zis că nu risc. Mi-am luat tenișii, care mi-s și de rugă și de fugă, și bine am făcut. Păi, la ce am pătimit eu la petrecerea de citire a relansării economiei, tot ce-mi mai lipsea era să mă strângă pantofii. Chiar aș fi ajuns și în situația să fac crimă de om. Cu un toc înfipt fix în scăfârlia unui vorbitor. Au scăpat liberalii la microfon și păreau nevorbiți de când a început pandemia, de zici că nu-s seară de seară la presa miluită, unde îndrugă verzi și uscate, că nu-i domolește nimeni. Doar cine plătește, comandă muzica.

                                      Mască obligatorie în aer liber

Tot drumul am trăit alt stres. Dacă îmi măsoară temperatura? Într-o zi, la intrarea într-un mall (nu-s cu shoppingul, mă duceam la toaletă și ca să nu par neam prost, am dat un ochi și prin vitrine) am avut 46 de grade. Badigardul nici nu a tresărit. A zis „Aveți 46 de grade, poftiți de intrați”. Dar eu, să fi fost în locul liberalilor, la cât îi toc, acum aș fi folosit momentul ca răzbunare. Măsurau temperatura, făceau cumva să am măcar 37,4, și în doi timpi și trei mișcări eram la zdup, la spitalul-pușcărie. Noroc că CCR a dat azi motivarea cu asimptomaticii și, dacă s-au gândit la varianta asta, a picat. Bine, eu nu cred că s-au gândit, că puțin le pasă. Ei repetă ca tonomatele că Cristoiu & company sunt conspiraționiști, deși niciunul dintre noi nu suntem, și-și văd de treabă. Adică de făcut bani. Băieți deștepți. Că atunci când tragem linie, vedem fiecare cu ce ne-am ales în viață. Dar ăsta nu-i un motiv să ne lăsăm și să-i lăsăm, indiferent care sunt la putere.

Să trec la subiect, că așa mă iau eu cu vorba de vă povestesc un film de două ore în patru ore.

Am ajuns la pretențiosul club. Cu autobuzul, că doar dacă nu mi-am făcut freza, de ce era să descind din limuzină? Și-n teniși. Și o iau eu prin pădurice și dau de primul triaj. Hăt departe de intrarea în club. Mă verifică sepepiștii la acte și-mi dau drumul. Ajung la al doilea triaj. Mă caută o doamnă în geantă, unde aveam o pungă cu covrigi începută, că am mâncat pe drum, de cred că m-am făcut de minune după cum m-a privit. Și un domn îmi spune să-mi pun masca. De ce?, îl întreb. Doar suntem în aer liber. Îmi spune că dacă nu am mască… Nu-l las să termine, că scot masca și mi-o pun, după care mă apuc să-i explic cum e cu prevederile legii. Nici că i-a păsat.

                                         Momentul istoric s-a năruit

Ajung la locul unde urma să aibă loc petrecerea, scaunele erau distanțate, lume puțină, ecran gigant, discut cu colegii. Mie îmi era că vin liberalii și când mă văd fac ca trenul. Din contră, zici că eram nevastă de general, iar ei ordonanțe, așa se purtau. Frumos din partea lor, înseamnă că nu-s ranchiunoși. Sau nu era momentul să arate.

Evident, moțul era Tănase Stamule. Până nu au venit cireșele de pe tort a profitat de faptul că a fost prim-solist liberal. Stolojan se lipise de o doamnă blondă, însă nu a mai funcționat vrăjeala, ca la Raluca. Biata femeie a căutat imediat pe cineva să li se alăture și în scurt timp i-a lăsat baltă.

Noi, jurnaliștii, mai ales fotoreporterii, eram cu ochii pe poartă, să-i prindem când intră. Dar ce făloși, dar ce țanțoși pășeau ei. Nu are rost să-i iau pe fiecare în parte, îi găsiți la poze și vă puteți face o idee.

Problema mea era că mă așteptam să asist la un moment istoric, că vin făuritorii României post-pandemie și țin discursuri mărețe, de-alea de încredere. Precum conducătorii altor țări. Până i-am auzit râsul lui Dancă. Ionel Dancă, șeful cancelariei. Când l-am auzit, mi s-a năruit totul. Că mi-am amintit cine conduce țara. Și Andi Manciu, șeful Grupului de Comunicare strategică, despre care am scris ieri, mișuna pe acolo. Când a dat cu ochii de mine, a făcut cale-ntoarsă. A fost singurul liberal care m-a evitat. Și Iohannis, dar el, săracul, abia aștepta să scape de toată lumea. Până să ajungă președintele s-a anunțat de zece ori la microfon, cred că de când pornise de la Cotroceni, că vine și să stăm jos.

Pe mine m-a mai frapat veselia lor, a guvernanților. Urma un moment solemn, că doar nu lovește pandemia zilnic și tu să ai misiunea să reclădești România cum faci un castel de nisip, dar ei zici că veniseră la crâșma din sat. Nu i-a pătruns nici solemnitatea, nici responsabilitatea. Își loveau coatele în semn de salut, după care se hlizeau ca Mărioara când o pișcă Ghiță de fund.

                                          PSD, marea obsesie

A cuvântat Iohannis. După primele fraze, aveam în față clipul ăla în care președintele spune la nesfârșit „PSD, PSD, PSD…” Nu mi-a fost greu să realizez că nu-i vorba despre nicio reclădire, ci despre campanie electorală. Că și Orban a pus aceeași placă: „PSD este de vină”. Măcar dacă ar fi sinceri și nu ar da-o pe cotite ar spune de-a dreptul că, de fapt, ei de USR se tem, că doar toate combinațiile le fac cu PSD.

Discursurile au fost exagerat de lungi, miniștrii aruncau cu bani ca la manele. Bani care nu există. Asta nu l-a împiedicat pe Ionel Dancă, pentru că el era și maestru de ceremonii, să-i facă o intrare lui Cîțu, de parcă a împrumuta în neștire este cea mai înaltă formă de eroism. Și că a amânat plata ratelor la bănci, iarăși a fost trecută pe răboj drept o minune pe care numai Cîțu o putea face. Înainte vorbise și Raluca Turcan, dar nici ea nu a ieșit din tema „noi suntem buni, restul sunt răi”.

După Cîțu, Iohannis a început să bată din picior, semn că se plictisește de moarte. Mă și gândeam că Delia, cea de la Cotroceni, nu cea care-i spune mamei că-i beată, îi face un semn discret și invocă o urgență să plece. Deja lumea se ridicase de pe scaune. Unii s-au dus la o terasă, lângă club, alții au plecat la casele lor și unii s-au retras mai în spate să stea de vorbă. Dacă știau ce fiasco au în cap, puteau face toată treaba asta în biroul lui Iohannis de la Cotroceni, nu se pună toată lumea pe jar, cu ce treabă mare fac ei.

                                Sweet Dreams, concluzia evenimentului

În sfârșit, când a încheiat și Bode cu promisiunile de autostrăzi, s-a ridicat ședința și toți au zbughit-o ca din pușcă. Și cei care au fost obligați să stea gură-cască.

Dacă la cuvântările lui Vela, în Acea Geacă, Bogdan, interpretul în limbaj mimico gestual, era sarea și piperul, aici a fost băiatul care mergea după fiecare vorbitor și pulveriza pe microfon dezinfectant. A fost singurul viu și autentic în toată mascarada asta.

Totul s-a încheiat pe melodia Sweet Dreams. Mesaj mai clar nici că se putea. Era mai bine să-l fi pus motto la toată cartea aia în care și-au pus planul.

                                                                                    Cora MUNTEAN, cristoiublog.ro

2 Comments

    • MN

      Nu NELU TATARU ci ….. , TATARU NELU .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *