Lichele

Liiceanu îmbălsămatul și perversitatea lui unificatoare

                Dileala care pute Recunoaștem carnea stricată, ouăle stricate, mortăciunile, după duhoare. Așa […]

                Dileala care pute

Recunoaștem carnea stricată, ouăle stricate, mortăciunile, după duhoare. Așa s-a gândit natura să ne protejeze de relele putrefacției: dându-ne mirosul.

Dacă treci prin apropierea unei pisici moarte nu trebuie neapărat să-i vezi hoitul ca să știi că zace, în descompunere, prin preajmă. Te izbește putoarea ei, uneori până la vomă, și te îmbrâncește pe trotuarul de vizavi ca să nu-ți întoarcă mațele pe dos.

La fel și cu semeni de-ai noștri infectați de ură. Par oameni normali, cu toți boii acasă, doar că atunci când ura le răbufnește prin pori put de nu știi cum să-ți pui mai repede batista la nas.

Gabriel Liiceanu e un astfel de strigoi. La intervale, probabil explicabile medical, devine eroul Thriller-ului lui Michael Jackson. Se transformă într-un monstru psihopat, într-o formă morbidă de îngrețoșat semeni, care scoate din grobiștea fanteziilor lui deviante tot felul de stârvuri hidoase și duhnitoare.

În momentele când luciditatea îi revine parțial încearcă, așa cum singur mărturisește într-o epistolă către fiul său, să-și îndulcească duhorile eului lăuntric printr-un ritual cosmetic frate cu îmbălsămarea de la Institutul de Medicină Legală:

„Iti marturisesc ca, la randu-mi, petrec in fiecare dimineata, in baia mea, minute de adevarata voluptate si toate in preajma rasfaturilor pe care mi le procura mai intai dusul matinal – cu alegerea, dupa felul in care voi incepe ziua, a gelului de dus cel mai potrivit (sovai zilnic intre mirosurile de ghimbir, ceai verde si lavanda de la Roger&Gallet) -, apoi, odata dusul terminat, utilizarea cremelor de fata de la Clinique, a cremelor de corp de la Molton Brown sau a gamei de the vert de la Bvlgari, in sfarsit, alegerea parfumului din prima parte a zilei: Carolina Herrera sau Bois d’Argent de la Dior”.

Cel mai recent efluviu publicistic al lui Gabriel Liiceanu („Înjurătura care ne unește”) este, de fapt, un strigăt duhnitor de extaz strigoiesc (și strigoii tânjesc după orgasme, iată!), o ejaculare virtuală cu gura și pentru gură.

Individul nu e sănătos la cap! De aceea, aproape că am un sentiment de vinovăție metaforizând pe marginea dilelii lui.

Dar e o dileală care pute. De care trebuie să ne ferim. De-asta atrag atenția: dileală infecțioasă. Păzea!

Bătrânețea nu e dizgrațioasă în general. Când, însă, dă în decrepitudine și, pe deasupra, mai și pute a maroneli scăpate nu doar în chiloței ci și în batistă, atunci devine caz de izolare.

Spre binele celor din jur și chiar a pacientului, izolați-l. Pentru că nu e doar bătrân, e și nebun.

Și să luăm aminte la ce spune La Rochefoucauld: Nebunii bătrâni sunt mai nebuni decât cei tineri.

                                                                                                             Contele de Saint Germain

 

2 Comments

  1. Dragi concetățeni, așa după cum cine nu este făcut pentru a administra atâția bani sau avere, o ia razna rău când dă de mulți bani sau avere multă. Este cazul unora care câștigă la loto, sau a unuia care pune mâna pe Editură Politică, pusă în brațe, lând-o din propietatea poporului român, de prietenul lui de aceiași teapă, Pleșu. A luat-o cum a luat-o, dar ce a făcut cu ea? Amândoi defilau la umbra lui Băsescu și vroiau să-i recunoaștem drept „intelectualii Ddreptei”. N-au reușit, au rămas doar INTELECTUALII LUI BĂSESCU, și odată Băsescu plecat, ei nu mai produc decât „ouă stricate”, adică clocite și care nu vor da rod niciodată. Ce trebuie să facem noi, cei care nu am pus mâna pe o Editură, sau pe o intreprindere, ca să fie numai a noastră, nu este altceva decât să avem grijă ca „ouăle stricate”, vorbite și scrise de INTELECTUALII LUI BĂSESCU să nu fie „scăpate„, pentru că put mult…

  2. un mizantrop

    Subcultura slugii de partid si de stat. Problema noastra e ca astia fac pui, multi mai prosti ca ei, dar la fel de fuduli si de rai, de-aia de impart lumea in “ai nostri oricum buni si ai lor, oricand prosti”, mie de adeptii sectei mi-e frica, desi tot mai putini, au devenit mai agresivi, mai galagiosi, mai bine reprezentati. Au ONG-uri care-i umfla in sondaje si le suflan-n fund, au un presedinte care le reprezinta interesele (in calitate de cocalar cu ifose), au neuroni pe care-i seruiesc pe FB cu iluzia ca gandesc cu capetele proprii…Mai grav e ca au pus bazele unei categorii noi de “persoane cu nevoi foarte speciale” care “au voie” sa cace tot si legi si obiceiuri si demnitatea altora si credintele lor si tara. Lor nu li se aplica nicio lege, ei sunt adevaratii “cetateni suverani”, nu aia pe care-i ridiculizau si care au indreptatirea lor…Ei sunt aia, care, ca si idolul lor otravit, cer interzicerea drepturilor, puscarii si moarte pentru toti romanii care nu sunt ei…Sunt aia care au fost crescuti cu povesti despre cartierul Primaverii, despre Gospodaria de Partid, despre Mecena Gogu si vor si ei, mai mult, pretind, li se cuvine…Si nimeni nu se opune…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.