Atitudini

Magda Ursache: Trianon – Ne „distanțăm” de Istorie?

  În ciuda avertismentului lui Mircea Eliade, din „Vremea”, an 1935, denigrat pentru felix culpa, mai exact in-culpă, ne aflăm […]

 

În ciuda avertismentului lui Mircea Eliade, din „Vremea”, an 1935, denigrat pentru felix culpa, mai exact in-culpă, ne aflăm în plină criză a românismului: „a renunța la românism înseamnă, pentru noi, românii, a renunța la viață, a te refugia în moarte”. Semn rău: ne stânjenesc eroii. V-ați întrebat de ce? Pentru că e greu să fii ca ei, să plătești cu viața pentru credința ta. Despre Drumul crucii lor nu se scrie destul. Aurel State a făcut 18 ani de  Aiud în cârje, după ce s-a aruncat pe fereastra închisorii Uranus. Tortura pe înțelesul tuturor trebuia să fie – repet- lectură obligatorie în școală și nu este.  Dacă ne salvăm, ne vom salva prin Memorie, prin Istorie. Altfel, ajungem să citim în presă că Experimentul Pitești a fost  scorneală, că Infernul închisorilor comuniste a fost pavat de intențiile bune ale lui Nicolschi, Pantiușa Bodnarenco, Teohari  Georgescu (Burăh Tescovici?), Drăghici, care nu  și-ar fi dorit altceva decât educare și re-educare, că trecutul martiric e „obsesesie bolnavă” a unora. Consiliera președinților, Sandra Marilyn Andreea Budiș Pralong, ne cere să uităm;  gata, ajunge cu „Dreptate, ochii plânși cer să te vadă”!

De ani de zile se duce o campanie contra istoriei naționale și a literaturii amprentate național. Aflu din presă că nu poate fi deschisă Casa Memorială „N. Iorga” din Botoșani pentru că lipsesc dezinfectanții. Dar nu avem „dezinfectant” Boia, pentru care  etnoidentitatea e rău considerată și desconsiderată?

Se caută și se găsesc „înlocuitori” de steag, de limbă, de nume chiar: romince pentru românce. Numai minoritățile conlocuitoare sunt de neînlocuit. Cum le spune cineva: „în-locuitoare”. Nu putem marca pe 4 iunie Ziua Trianonului. Motiv: să nu ne bucurăm de tristețea maghiarilor, deși ei pot acoperi crucile eroilor români cu saci negri, de gunoi, într-un cimitir din România. Recunoașterea internațională (cu acordul a 23 de state) a întregirii țării, a dreptului românilor din Transilvania, îi deprimă. MAE a transmis verbal –zice presa-   să se blocheze orice manifestare consacrată Zilei Trianonului, dând directive în acest sens  reprezentanțelor diplomatice și ale ICR. Nici timbrul omagial  n-a mai putut apărea, cu N. Titulescu, pe fondul Palatului Jules Hardouin Mansart, unde el și I. Cantacuzino au semnat Tratatul între Puterile Aliate și Ungaria. Omagiu  pentru abilitatea diplomatică a marelui orator Titulescu? Preferăm să fim indiferenți sau amnezici, în timp ce  maghiarii susțin foarte vocal că Trianonul a fost „infam”, „operă diabolică” a românilor; că  sala Palatului a fost „sala de disecție” a Ungariei. Nu părea prea „disecată” când, în martie 1939, a invadat, cu sprijinul Germaniei și Italiei, Ucraina Subcarpatică sau când, în aprilie ‘41 a invadat și anexat Voivodina (triunghiul Tisa-Dunăre-Sava).

Vineri, după joi 4 iunie,  președintele Iohannis a declarat că n-a înțeles: „Nu rezultă cu cla-ri-ta-te care este interesul so-ci-al vizat.” Spălați-vă pe mâini. Nu-i clar de ce  om avea noi Ziua Tratatului de la Trianon. Ca să-l inflamăm pe Orban?   Măi să fie! O fi încurcat Iohannis Orbanii? Pe Orban întâiul, cu capitala la Budapesta, cu ălălalt Orban, al doilea, cu capitala la București. Țară de certocrați, asta suntem. Se pun în circulație o droaie de scenarii, dacă nu false, aproximative. Cum că Ciolacu ar face înțelegere secretă pentru cedarea Transilvaniei. Oricum, inițiativa lui Titus Corlățean și Șerban Nicolae, ca 4 iunie să fie Ziua Tratatului de la Trianon, așa numita Lege Trianon, a căzut,  nu s-a promulgat.

Tratatul e doar un „episod juridic”, România întregită au făcut-o românii, susține acad. Ioan-Aurel Pop, totdeauna consistent în argumentație, împotriva inconsistentului Boia, onorat de Orban cu „Ordinul de Merit al Ungariei”. Trianonul e legitimarea voinței poporului român și a jertfei lui. Niculae Gheran se întreabă de ce „reacționăm ca niște inculpați”. Ion Andreiță mi-a trimis un grupaj edificator din presa franceză , care deplânge actul centenar.

Violența minciunii despre trecutul eroic e maximă. Cazul Elisabeta Rizea? S-a spus cu nerușinare că a fost târfa partizanilor, o prostituată. Prințul Alecu Ghika? Un extremist. Mă mir că nu-i declarat „bandit”, cum îl apelau gardienii la Aiud. Au încercat să-l reeduce marxist-leninist.L-au pus într-o mașină, să-i arate „realizările” democrației populare. Întrebat ce anume l-a impresionat, prințul a răspuns: „Sălciile de pe Aiudel”. Punct. Spre dezamăgirea caraliilor: „Tot bandit ai rămas, prințule.Și câte nu ți-am arătat!”

Pentru libertatea Istoriei, ar trebui să nu existe teme tabu. Cei de dreapta ( și drepți) sunt perpetuu demonizați, ca-n timpuri nu de onoare, ci de oroare. Oportuniști jalnici încearcă să corecteze trecutul cu argumente din perioada stalinistă. Pentru dogma rolleristă, războiul din Est,1941,  al reunirii Basarabiei și Bucovinei de Nord, era imperialist și rasist, chiar criminal.

Îmi doresc o istorie lipsită de invenții și incriminări, ca în problema Antonescu, de pildă, și asasinatul cvadruplu din 1 iunie 1946, de la Jilava. Iuliu Maniu a deplâns slăbiciunea regelui, supunându-se răzbunătorilor comuniști.Procesul a fost înscenare josnică. „Huo, huo!”, striga sala de judecată când Maniu i-a strâns mâna Mareșalului. Strigăm și astăzi huo?

O notă datată 18 mai 1946, din jurnalul lui Mircea Vulcănescu: „nu numai că îl admir, dar îl și iubesc pentru simplitatea adâncă cu care și-a asumat rolul lui tragic de acoperitor al neamului într-un ceas rău”. Și poate că Vulcănescu se află și astăzi sub sentința criminal de război din cauza acestei opinii. Gheorghe Alexianu, în ciuda unei lungi lupte pentru reabilitare, dusă de fiul său, istoricul Șerban Alexianu,e sub aceeași sentință:  criminal de război.Copilul, atunci elev, a auzit împușcătura care i-a doborât tatăl.

Doar Tudor Arghezi a protestat, în „Adevărul vremii” din 9 iunie 1946, în tableta Moarte: „Am de cîteva zile, în grădină, un mormânt(…) Mormântul din grădină mă obsedează. Nu mă pot învăța cu acest mormânt și cu această moarte.”

Mareșalul Petain a fost grațiat; Antonescu nu. Preferăm mereu condamnarea la moarte?

Nu poate nimeni să spună că Raoul Șorban, declarat „Drept între popoare”, ar fi fost antisemit.Totuși, a depus mărturie pro Mareșal, care a plătit cu moartea partea de eroare.Sigur că nu trebuie să-i trecem cu vederea erorile.Dar să nu se uite că România era între seceră și ciocan, URSS și Reich. Avea de ales între condiția de satelit al Germaniei și cea de gubernie sovietică. În interviul cu Lamberto Sorrentini, din decembrie 1942, Mareșalul spunea : „Eu lupt cu Rusia care este un inamic mortal al țării mele”. Jaful Germaniei se poate suporta, nu și ieșirea la mare a rușilor” Știa că „ursul rus dintotdeauna” și-a ascuns colții după o zdreanță roșie”, așadar, „supremul bine pentru România este zăgăzuirea rușilor”.

Armata a refuzat să-l ucidă. La 1 iunie 1946, a fost împușcat de gardieni „voluntari”, nu de militari. Era în civil, cu panglică tricoloră la rever: „Trageți încă o dată, băieți, trageți.” E ceea ce Mircea Vulcănescu numește „măreția în restriște”. „Nici o lacrimă”, i-a cerut Mariei lui. „Retrage-te într-o mănăstire”. Au „ retras-o” în Bărăgan, timp de 9 ani, a făcut acolo  4 infarcturi, au adus-o de la Lătești, în 1950, la Spitalul Panduri, din București. A murit în 1964 la Colțea, fără lumânare, singură. Există mărturia lui Paul Goma despre demnitatea cu care Maria Antonescu  a suportat vremile de restriște. Dacă o vreți, o auziți.

De ce insist pe acest subiect? Pentru că, după Roosvelt, „în politică nimic nu-i întâmplător”. Data de 23 august poartă ghinion românilor: 23 august, 1939, pactul Ribbentrop-Molotov și iarăși  23 august, 1944, când s-a împlinit previziunea lui Antonescu din 6 februarie 1943: „Să nu uite nimeni că în cazul unei înfrângeri vom suferi nu numai dezonoarea, dar ne vom pierde și viața. Rușii învingători ne-ar aduce bolșevismul în țară, ar nimici pătura conducătoare”. Și câte altele: deportări în masă, slavizare, sovromuri jefuitoare……  Mai departe: dacă nu înfrângem comunismul și pe ruși „nu putem să asigurăm nici viața copiilor noștri, nici existența țării noastre.”

Roosvelt a fost speranța lui Iuliu Maniu, dar Roosvelt i-a deschis lui Stalin calea spre Europa. Au fost exterminați și cei care l-au susținut pe Antonescu, și cei care l-au trădat. Mereu trădarea e recompensată, dar vine (mai greu, dar vine) plata și răsplata Istoriei.

Nu sunt istoric, îmi pot permite să  mă las tentată de jocul cu dacă, nu mă pot opri să văd contrafactual : dacă Mareșalul era lăsat să încheie armistițiul, nu să fie băgat în seiful lui Carol II, poate că în noaptea  aceea n-ar fi fost începutul sfârșitului.N-am fi fost condamnați la Ialta, la Conferință, prin acordul (secret?) SUA-Anglia-URSS. Acest acord  ne-a costat 45 de ani de comunism. Dar cine ne-a susținut la Trianon? Franța și Italia. După SUA și Anglia, Arad, Timișoara, Oradea  reveneau ungurilor. Și Dobrogea!

Au fost exterminați și cei care l-au susținut pe Antonescu, și cei care l-au trădat. Primul a căzut generalul Sănătescu, cel care i-a „preparat” arestarea, împreună cu Dămăceanu și cu Emil Bodnăraș.Iar Petre Groza a câștigat atunci, nu în 6 martie’45, fotoliul de prim- ministru (al conspirației). Uitase că Antonescu l-a pus în libertate, când fusese arestat. Prin banca lui de la Deva au trecut bani moscoviți pentru spioni și ilegaliști. O spune N. Gheran, care știe ce spune. Grigore Niculescu Buzești a afirmat că dacă generalul Sănătescu ar fi înțeles la ce va duce schimbarea de alianță, n-ar fi organizat lovitura de stat. Când Mihai a intrat în grevă  pentru că Groza, instalat în 6 martie ‘45, n-a vrut să demisioneze la cerere regală, abdicarea impusă de pumnul lui Vîșinski era ca și înfăptuită. Cu 18 zile înainte de a  abdica, copilul-rege a decorat-o pe Pauker cu înaltul ordin Coroana României în rang de Mare Cruce.

În istoria construită pe „cotitura” de la 23 august, războiul antisovietic  a fost declarat de Roller „tâlhăresc”. În fapt, a fost „războiul dreptății”, „pentru Cruce și Lege, pentru Patrie și Onoare, pentru Pământuri și pentru Dreptate”, cum spunea, de ziua Eroilor, în 14 mai 1942, mortul fără mormânt..

Și pentru că se mai merge pe model Roller, sunt „recuperați” oamenii (dacă le pot spune așa) Hanei Pauker, exportatoarea de stalinism: Vasile Luca, ministrul de Finanțe cu 6 clase, Leonte Răutu ( se vorbește despre „capabilitatea” lui Leonte, secretar de redacție la gazeta „Pământ sovietic” din Bălți, între ’40-’41), Petre Borilă, luptător în Spania (comisar sovietic),Valter Roman… Croitoreasa din Codăiești Vaslui a murit de cancer în 1960, dar a fost reabilitată de Ceaușescu în ’68. La reabilitări suntem neîntrecuți. Lucien Goldmann (din Botoșani) a numit-o „Passionaria Balcanilor”.Despre vitejia lui Valter Roman, purtător de Medalie de Aur „Secera și Ciocanul”, directorul Editurii Politice între ’64 și ’83,când a murit, auzim mereu de la fiu, noră, nepoată ce model le-a fost. Chiar și de 1 Decembrie, la televizor.. Am citit că ideea Regiunii Autonome Maghiare (1952-1968) a fost a lui, a „internaționalistului” Valter Roman, încă de atunci foarte… corect politic.

Dar ce nu se deformează impresionist pe canalele televizuale? Este lăudat, în anul Centenarului, Carol II, pierzătorul de țară , declarat mare culturalizator, un brâncovean al culturii. Bețivul Celentano, din Las Fierbinți, un serial de un umor grobian,care nu se mai sfârșește, practică răzbit luarea în râs a Centenarului:  vrea să i se spună Centenaro.

Are dreptate Dan Culcer, în legătură cu declarația preș. Băsescu despre Antonescu. Culcer nu știe dacă a fost prostie, abilitate, căutare de capital electoral, indicații americane. Sau toate împreună.Aceleași dubii poți avea în legătură cu declarația lui Iohannis privind Transilvania.Opinanți sunt și pro, și contra, dar mai tare se aud agenții dezinformării. denigratorii Unirii, ai spațiului național. „Dualiștii” români cer să nu serbăm Trianonul ca să nu-i lezăm pe maghiari.Nu le place sărbătorirea granițelor? E treaba lor, spun toleranții care receptează fără reacție provocările antiromânești.În care timp, rudele reale ori imaginare ale foștilor „optanți”, care s-au stabilit în Ungaria după 1918 (350000 de persoane), își cer înapoi proprietățile,  plătite deja de România cu asupra de măsură. Istoricul Vasile Lechințan ,specialist în instituții și edificii istorice din Transilvania, a tot tras semnale de alarmă privind reîmproprietărirea unor falși proprietari în Transilvania. S-au retrocedat imobile și păduri unor inși care n-au fost vreodată proprietari.Ba chiar un sat întreg. S-au aplicat Legile Dietei mai rău ca pe vremea iobăgiei. Din clădiri publice au fost scoși români care au contribuit la ridicarea lor. Ca Liceul Piariștilor, al cărui nume e legat de Inochentie Micu Klein, de Gh. Șincai, de Petru  Maior. Liceul a fost ridicat din Fondul de Studii înființat de Maria Tereza, fundație publică susținută financiar de români, dar administrată de stat. După instaurarea Dualismului austro-ungar (1867), fondurile au fost deturnate spre Statusul romano-catolic maghiar. Și nu-i deloc singurul exemplu.

Clopotele Transilvaniei bat. Dar pentru cine bat clopotele denigratorii Centenarului ,ai Trianonului?

Odată cu toate astea, memoria colectivă se distruge încet și sigur. Ne „distanțăm” de Istorie, iar risipitorii de țară se distanțează de toate, în afară de interesul personal. La mémoire contre l’ histoire ,titlul lui François Bédarida, ar trebui să ne pună pe gânduri.

                                                                                                        Magda URSACHE

 

 

 

1 Comment

  1. Stefan

    Niall Ferguson – Civilizatia
    extrase

    Nu există un singur viitor, ci doar viitoruri. Există mai multe interpretări ale
    istoriei, desigur, nici una definitivă – dar nu există decât un trecut. Şi deşi trecutul a
    rămas în urmă, el este indispensabil, pentru două motive, înţelegerii noastre cu privire
    la ceea ce trăim astăzi şi ce ne aşteaptă mâine şi mai departe. Mai întâi, un motiv este
    că populaţia de astăzi a lumii reprezintă cam 7 % din numărul tuturor oamenilor care au
    trăit vreodată. Morţii sunt mult mai numeroşi decât cei vii, cam paisprezece la unu, iar
    dacă ignorăm experienţa acumulată a unei majorităţi atât de impresionante o facem pe
    riscul nostru. în al doilea rând, trecutul este cam singura noastră sursă de încredere
    pentru cunoaşterea prezentului instabil şi anticiparea multiplelor viitoruri posibile, dintre
    care doar unul va avea loc. Istoria nu este doar modul nostru de a studia tre cu tu l; ea este
    şi modul în care ne raportăm la timp.
    Să înregistrăm mai întâi limitele subiectului. Istoricii nu sunt oameni de ştiinţă. Ei nu
    pot (şi nici nu e bine să încerce) să fixeze legi universale ale unei „fizici” sociale sau
    politice cu forţă de predicţie rezonabilă. De ce ? Pentru că experimentul unic şi multimilenar
    al trecutului nu se poate repeta. Istoria umană nu există decât într-un singur
    exemplar. în plus, „particulele” acestui unic şi vast experiment au o conştiinţă care este
    influenţată de tot felul de predilecţii cognitive. Asta înseamnă că comportamentul lor
    este încă şi mai greu de preconfigurat decât dacă particulele ar fi fost iraţionale,
    inconştiente şi Ură direcţie. Printre multele particularităţi ale condiţiei umane se numără
    şi aceea că oamenii au ajuns să înveţe aproape instinctiv din experienţa lor trecută. Deci
    comportamentul lor se adaptează, se modifică cu timpul. Nu rătăcim fără sens, ci urmăm
    anumite direcţii, iar ceea ce am întâlnit pe drum determină calea pe care o alegem atunci
    când cărarea se bifurcă.
    Dar ce pot face istoricii ? Mai întâi, imitându-i pe sociologi şi bazându-se pe date
    cantitative, pot identifica „legi acoperitoare” , cum spune Cari Hempel, adică afirmaţii
    cu caracter general despre trecut care acoperă majoritatea cazurilor (de exemplu, atunci
    când un dictator vine la putere într-o ţară în locul unui lider democrat, sunt şanse sporite
    ca ţara aceea să înceapă un război). Sau – deşi această abordare nu o exclude pe prima –
    istoricul poate intra în comuniune cu morţii, reconstruindu-le în imaginaţie experienţele
    în modul descris de către marele filozof oxfordian R.G. Collingwood, în a sa Autobiography
    din 1939. Cele două modalităţi de investigaţie istorică ne permit să ne prefacem relicvele
    care ne-au rămas din trecut în istorie, adică într-un corp de cunoştinţe şi interpretări care
    ordonează şi iluminează retrospectiv condiţia umană. Orice afirmaţie serioasă cu caracter
    predictiv faţă de viitorul posibil se bazează, implicit sau explicit, pe una sau ambele
    proceduri istoriografice descrise mai sus. Dacă nu porneşte de la ele, atunci se încadrează
    în aceeaşi categorie cu horoscoapele din ziarul citit la cafea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *