Cap limpede

Mamaia cu căpșuni

  O am trecută în telefon „Mămăica cu căpșuni”. Si îmi aduc aminte de ea. De fapt, nu de ea, […]

 

O am trecută în telefon „Mămăica cu căpșuni”. Si îmi aduc aminte de ea. De fapt, nu de ea, ca să fiu cinstită. De dulceața de căpșuni pe care trebuie să o fac. Are căpșuni de alea mici, super aromate, din care iese cea mai bună dulceață. O sun să o întreb dacă are căpșuni. Mai are 5 kile. Viu acuma, mămăică, nu le da. Când mă duc, nu tu distanțare socială, nu tu mască. Mă aștepta sub umbrelă, la poartă. Ce faci, mămăică? Nu porti mască, că vine lumea aci sub umbrelă, nu ti-e frică? Frică, mamaie? De ce să-mi fie frică? Mie mi-e frică doar să nu fac ceva rău. Hai, mai ia-le si pe astea, să nu-ți rămâi datoare, să mă alergi pe lumea ailaltă pentru o mână de căpșuni. Deci, n-ai purtat deloc mască? Nu, mamaie, n-am purtat. Păi de ce? Că, uite, toată lumea poartă. Păi nu port, mamaie, că n-am purtat nici până acum! Ea se ținea de ce știa de la mumă-sa, de la bună-sa. „Nimic nou sub Soare!” spune Ecleziastul. Ge-ni-a-lă!

Mi-am adus aminte de mamaia mea. De ce mi-a răspuns când am intrebat-o ce părere are despre comprimarea timpului. Eram eu la vreo 20 de ani. Tocmai începuseră cu sminteli prin ziare. Comprimarea timpului? Ce e aia? Zic: uite că spun ăștia că ziua nu mai are atatea ore. Eeee, cum să nu aibă? Păi nu arată ceasul la fel? Da, bre, dar ei zic că omul resimte timpul ca si cum ar fi mai scurt. Aaaa, zice, așa e, mă mamă. Da’, zice, pentru mine s-a comprimat mai mult ca pentru tine. Cand o să ai si tu anii mei, o să se comprime la fel si pentru tine. Adică io nu mai am atâta timp, că-s bătrână, aia o fi comprimarea asta. Da’ tu să fii atentă, mamaie, să te spovedesti, să te împărtășești înainte, mereu, nu te întrerupi si iti aduci aminte iar cand ti s-o comprima timpul si ție. Să nu fie prea tarziu.

Dacă îi spuneam că e lingurița infectată, cred că mi-o luam, scurt. Bine, nu din prima, doar dacă insistam. Si avea mamaia o palmă greeeaa. S-a împărtășit într-una, Dumnezeu să o odihnească în Grădina Raiului. A trăit 82 de ani si trăia mai mult dacă nu avea loc un accident. Mereu mă întreb ce ar fi spus dacă apuca vremurile astea. Nu are rost sa povestesc prin câte a trecut. E un roman al chinului. Trăit într-o demnitate azi de neimaginat. A fugit cu tata, de 3 zile, din maternitate de la Filantropia printre bombe. La propriu. Era 4.04.1944.

Acum cred că ar fi dus mâna la gură și ar fi spus într-una:”Dă-le, Doamne, minte!” Dă-le, Doamne, minte! Dă-le, Doamne, minte!

Ce bine, dacă ne-am fi uitat în gura celor mai bătrâni… Ce bine ar fi fost pentru toată lumea să nu creadă nimeni că poate da lectii de viață cuiva cu zeci de ani mai mult. Dă-le, Doamne, minte!

                                                                                                        Cristina LEORDEANU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *