Istorie

Mărturii despre Hristos

  Scrisoarea raport a lui Publius Lentulus, proconsul, funcționar roman în regiunea Tigrului și Sidonului, către împăratul roman Tiberiu   […]

 

Scrisoarea raport a lui Publius Lentulus, proconsul, funcționar roman în regiunea Tigrului și Sidonului, către împăratul roman Tiberiu

                    Majestății Voastre și stimatului Senat al Romei
            Din partea senatorului Publius Lentulus proconsul, salutare!

Am aflat că doreşti ceea ce acum îţi comunic prin această scrisoare. Trăieşte aici un om care se bucură de o mare reputaţie de om virtuos, anume Iisus Hristos. Poporul îl numeşte profet al adevărului, iar ucenicii susţin că e fiul lui dumnezeu, adică al aceluia care a creat cerul şi pământul şi toate cele ce există în univers. Într-adevăr împărate, în fiecare zi se aude despre minunile săvârşite de acest Iisus Hristos. Prin unul şi singurul său cuvânt, dă sănătate bolnavilor şi morţilor. Este de o statură mijlocie şi de o frumuseţe uimitoare. Privirea lui e aşa de măreaţă încât inspiră respect în toţi care-l privesc şi care se văd siliţi ca să-l iubească şi să se teamă de el. Părul lui are culoarea de alună coaptă, adică roşiatic şi-I cade până la umeri, fiind împărţit în două prin mijlocul capului după obiceiul nazarinenilor.

Fruntea lui este lată exprimând inocenţă şi linişte. Nici o pată sau zbârcitură nu se vede pe faţa lui puţin rumenă. Nasul şi gura lui nu arată nici un argument pentru vreo critică logică, iar barba lui cea deasă e asemenea părului capului său, este lungă şi se desparte în două prin mijloc. Privirea lui e măreaţă şi severă, are ochi strălucitori. Lumina ce revarsă faţa lui este ca lumina soarelui, aşa că este imposibil a o privi cineva mai îndelung. Inspiră spaimă această strălucire; când însă povăţuieşte şi sfătuieşte plângând, atrage iubirea şi respectul ascultătorilor.

Se spune că niciodată n-a râs, iar ochii lui veşnic lăcrimează. Mâinile lui sunt frumoase, e foarte plăcut când vorbeşte, dar foarte rar iese în lume. Cât despre învăţătură atrage admiraţia întregului Ierusalim. Cunoaşte perfect toate ştiinţele fără să fi studiat vreuna. Călătoreşte desculţ şi cu capul descoperit. Se vorbeşte pe aici că asemenea om nu s-a mai văzut până acum prin locurile acestea. Mulţi evrei îl consideră chiar ca dumnezeu, alţii îl denunţă că lucrează împotriva legilor maiestăţii voastre. Mă revolt foarte mult contra acestor iudei pizmaşi, pentru că omul acesta n-a cauzat nici o nemulţumire la nici un om vreodată.

Scrisă la Ierusalim, Grupul X, luna a IX-a, Al Majestății Voastre, prea smerit și supus servitor Publius Lentulus, proconsul

Notă: Scrisoarea fost descoperită în Anglia, într-o bibliotecă particulară, în jurul anului 1865. A fost publicată inițial într-un cotidian englez, apoi într-o revistă bulgară cu titlul „Nova svetlina izraveslovie”, de unde a ajuns să fie tradusă, în scurt timp, și în limbă română. Mărturii despre Hristos (scrisoare publicată cu binecuvântarea PS Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului) – culegere text Istrate Iordan.

                                        Raportul lui Pilat către Tiberiu

Raportul scris de Pontius Pilatus (guvernator al provinciei Iudeea) către Tiberius Caesar Augustus (împăratul Romei) imediat după Răstignirea lui Iisus                    

                                              Către Cezarul Tiberiu,
                                         Nobile Suverane, salutare!

Cauzele  care au provocat acea tulburare în Ierusalim, au  fost in legătura cu Iisus din Nazaret, şi  evenimentele care au avut loc în provincia mea  acum câteva zile, au fost de un astfel de  caracter care mă face sa vi le raportez cu  de-amănuntul, pentru că eu nu voi fi deloc  surprins dacă, în scurgerea timpului acestuia,  nu se va schimba cu totul soarta naţiunii  noastre, căci se pare ca în zilele din urmă,  zeii au încetat de a mai putea fi  ispăşiţi. Eu, din partea mea, sunt gata să spun: blestemată fie ziua aceea în care eu am urmat pe Valerius Graţius la guvernarea Iudeii.

La sosirea  mea în Ierusalim, am luat în primire sala de  judecată şi-am poruncit să se facă ospăţ mare, la care am invitat pe Tetrarhul Galileii,  dimpreună cu Arhiereul, şi pe toţi oficianţii  lui. La ora anunţată, niciunul din oaspeţi nu s-a arătat. Aceasta a fost o insultă pentru onoarea mea personală!… Mai târziu, după câteva zile, a venit la mine Arhiereul, ca să-şi ceară scuze.  Îmbrăcămintea şi purtarea sa erau grozav de viclene. El pretindea că religiunea sa îl opreşte pe el şi pe supuşii lui, de a sta la aceeaşi masă cu romanii şi să închine libaţiuni (ciocniri de pahare) cu ei. Eu am crezut e bine să accept această scuză, dar tot cu acea ocazie m-a convins că cei cuceriţi se declară duşmani ai cuceritorilor, şi mi se părea  că, dintre toate oraşele cucerite, Ierusalimul  unul era cel mai greu de  cârmuit.

Atât de turbulent era acest popor, încât eu trăiam mereu cu frica sa nu izbucnească în orice moment o răscoală. Pentru suprimarea ei eu nu aveam, însă, decât o mână de soldaţi şi un singur sutaş.

Am cerut întăriri de la Guvernatorul Siriei, dar acesta m-a informat că  şi el abia are trupe îndeajuns pentru a-şi apăra provincia sa. O dorinţă nestăpânită de cucerire, adică de a ne întinde împărăţia dincolo de mijloacele noastre de apărare, mă tem  să nu fie o cauză de răsturnare a nobilului  nostru guvernământ.

Printre  mai multe veşti ce mi-au venit, una m-a  interesat în mod deosebit: un tânăr – se zicea –  a apărut în Galileea, predicând pe un ton blând  şi nobil o altă lege, în numele lui Dumnezeu ce  l-a trimis.

La început mă temeam că acesta să nu fie vreun agitator care să aţâţe poporul  contra Romanilor, dar nu după mult timp temerile  mele au fost spulberate. Iisus din Nazaret, a vorbit mai mult ca un prieten al Romanilor decât al evreilor.

Trecând într-o zi pe lângă locul ce se chema Siloan, am văzut o mare adunare de popor, iar în mijlocul ei pe un tânăr care stătea rezemat de un copac şi, în seninătate şi calm, predica mulţimii. Mi s-a spus că este Iisus. Era tocmai ce mă aşteptam să văd, atât e mare era deosebirea între El şi ascultătorii lui. Părul şi barba sa aurie, îi dădeau o înfăţişare cerească. El părea a fi cam de vreo 30 de ani.  N-am văzut în viaţa mea o privire atât de senină şi de dulce, un contrast izbitor între El şi ascultătorii lui, cu bărbile lor negre şi feţele întunecate.

Nevoind să-l întrerup prin prezenţa mea, mi-am continuat drumul înainte, dar am făcut semn secretarului  meu să se asocieze mulţimii şi să asculte ce  vorbeşte. Numele secretarului meu este Naulius. El este strănepotul şefului de spionaj şi de conspiraţie, care s-a ascuns în  Etruraia, aşteptând pe Cătălina. Naulius este un vechi băştinaş din Iudeia, astfel că el cunoaşte bine limba ebraică. Îmi este foarte devotat şi vrednic de toată încrederea.

Când am sosit şi am intrat în sala de judecată am găsit  pe Naulius care mi-a istorisit cuvintele auzite de Iisus la Siloan. El mi-a zis: „Niciodată nu am citit în cărţi sau în lucrările filozofilor, ceva ce r semăna predicilor lui  Iisus. Unul dintre evreii răsculători, dintre care sunt atâția in Ierusalim, l-a întrebat dacă este cu cale de a da tribut Cezarului, Iisus a răspuns: „Daţi Cezarului cele ce se cuvin  Cezarului, şi lui Dumnezeu, cele ce se cuvin lui  Dumnezeu”.

Tocmai din cauza înţelepciunii lui, eu am îngăduit Nazarineanului libertatea, pentru că era în  puterea mea să-l arestez şi să-l trimit la Pretoriu, dar aceasta ar fi fost împotriva  dreptăţii ce a caracterizat totdeauna pe Romani. Omul acesta nu era nici tendenţios şi nici răsculător, şi eu l-am ocrotit cu protecţia mea, poate necunoscută lui. El avea libertatea să lucreze, să vorbească şi să facă adunări şi să ţină predici poporului şi să-şi aleagă ucenicii, neîmpiedicat de niciun mandat pretorian.  Dacă s-ar întâmpla însă, ferească-ne zeii, aceasta este doar o presupunere, dacă s-ar întâmpla, zic eu, ca religia strămoşilor noştri să fie înlocuită de religia lui Iisus, lucrul acesta s-ar datora acestei nobile toleranţe şi  prea marii indulgenţe pe care le îngăduie Roma. Pe când eu, mizerabil nenorocit, voi fi fost poate instrumentul pe care creştinii îl numesc „Providenţa” prin care să vină peste noi această soartă şi destin.  Dar libertatea aceasta nemărginită, dată  lui Iisus, a indignat tare pe evrei; dar nu pe  cei săraci, ci pe cei bogați şi puternici,  într-adevăr, Iisus era foarte aspru cu cei din  urmă (cu bogaţii) şi de aceasta a fost pentru  mine un bun motiv de a nu tulbura libertatea  Nazarineanului.

Fariseilor şi cărturarilor le zicea: „Voi sunteţi pui de  viperă, voi vă asemănaţi cu mormintele văruite”; alteori indignat de îngâmfatele lor postiri şi  dăruiri ale bogaţilor le spunea că „doi bani ai  unei văduve sărace sunt mai preţuiţi înaintea  lui Dumnezeu”, decât darurile lor bogate. În fiecare zi se făceau plângeri la sala de judecată contra abuzurilor evreilor bogaţi. Eram informaţi că vreo nenorocire o să i se întâmple acestui om; căci nu va fi fost pentru prima  oară, când Ierusalimul să-şi omoare cu pietre pe  cei care erau numiţi de ei „profeţi”. Şi dacă Pretoriul le va refuza plângerea, ei vor face apel la Cezarul!

Conduita mea a fost aprobată de senat, şi mi s-a promis o întărire de soldaţi, după terminarea războiului cu Parţii, fiindcă altfel, eu nu eram în stare  să preîntâmpin o răscoală. M-am hotărât apoi să iau o măsură, care făgăduia de mai mult, pentru a stabili liniştea în oraş, fără a supune  Pretoriul la concesiuni umilitoare.  Am scris lui Iisus, invitându-l la o convorbire cu mine, în sala de judecată, şi el a venit.

Precum ştiţi, Nobile Suverane, în venele mele curge sânge iberic amestecat cu sânge roman, care nu cunoaşte frica şi este nesupus emoţiilor: mă plimbam prin curtea palatului meu, când  Nazarineanul apăru şi, când am dat cu ochii de  el, mi s-a părut ca şi cum o mână de fier mi-ar  fi legat picioarele de pământ şi tremuram, fără  voia  mea, ca un vinovat, deşi Nazarineanul era calm  şi liniştit ca un nevinovat. Când a venit la mine, s-a oprit deodată şi ca printr-un semn, părea că-mi zice: Iată-mă, am  sosit!

Câtva timp eu am rămas încremenit şi priveam cu admirare, respect şi frică, asupra acestei figuri de om supranatural, o formă de om, necunoscută numeroşilor pictori şi sculptori, care au dat  forme şi figuri la tot felul de zei şi  eroi.

„Iisuse, i-am zis în cele din urmă şi limba mea  gângăvea…, Iisuse din Nazaret, eu ţi-am dat, timp de trei ani de zile, o mare libertate de  vorbire şi rău nu-mi pare. Cuvintele tale sunt  ale unui înţelept, ale unui om învăţat. Nu ştiu dacă tu ai citit Socrate sau Platon, dar un  lucru îţi spun, că în predicile tale se află o  simplitate majestuoasă, care te ridică mult mai  sus deasupra acestor filozofi.  Împăratul este informat despre tine, şi  eu, umilul său reprezentant în această  comunitate, sunt foarte fericit că ţi-am  îngăduit această libertate, de care te bucuri şi  tu atât de vrednic. Totuşi nu pot ascunde de  tine că predicile tale au stârnit mari şi  puternice duşmănii contra ta. Nici aceasta nu  este de mirat: Socrate şi-a avut duşmanii săi,  şi a căzut victima lor. Ai tăi sunt fără  îndoială aprinşi contra ta, din pricina  libertăţii pe care ţi-o dau. Mă  învinuiesc de a fi în legătură directă şi unire  cu tine, cu scopul de a dezbrăca pe evrei de  mica putere ce o mai au de la romani. Rugămintea  mea deci – nu zic puterea mea – este ca tu să  fii pe viitor mai cu băgare de seamă şi să eviţi  a jigni mândria duşmanilor tăi, ca să nu se  răscoale populaţia stupidă în contra ta, şi să  mă silească pe mine să întrebuinţez mijloacele  justiţiei…”.

Nazarineanul însă a răspuns liniştit: „Prinţ al pământului, cuvintele tale nu  ies din adevărata înţelepciune. Spune furtunii: stai în mijlocul muntelui, căci altfel vei dezrădăcina copacii din vale. Furtuna îţi va  răspunde: numai Dumnezeu cunoaşte încotro merge furtuna. Adevăr zic ţie, înainte de a înflori  rozele Saronului, sângele celui drept va fi  vărsat…”, continuă el cu  emoţie.

Eu i-am zis: „Tu eşti mai preţios mie pentru  înţelepciunea ta, decât toţi tulburătorii  aceştia şi îngâmfaţii de farisei, care abuzează  de libertatea dată lor de Roma, complotează  contra Cezarului şi ne ţin într-o frică  continuă, aceşti mizerabili neliniştiţi. Ei cunosc că lupul din pădure se-mbracă uneori în  lână şi piei de oaie. Eu te  voi apăra faţă de ei. Palatul meu de justiţie  este deschis ţie pentru  scăpare…”.

Cu nepăsare, şi clătinându-şi capul, cu un har şi un zâmbet dumnezeiesc Iisus îmi ripostă „Când  ziua aceea va fi sosit, nu va fi scăpare pentru  Fiul Omului, nici sub pământ. Sălaşul celui  drept este acolo, zise el arătând spre cer: ceea  ce este scris in cărţile profeţilor, trebuie să se împlinească”!

„Tânărule, i-am răspuns eu pe un ton moale, tu mă obligi ca  simpla mea cerinţă să o preschimb în poruncă.  Siguranţa provinciilor mele, care este încredinţată îngrijirii mele cere asta. Trebuie  să arăţi ai multă moderaţie în predicile tale. Nu vătăma pe alţii, aceasta îţi poruncesc. Fericirea ta te însoţeşte, mergi în pace”.

„Prinţ al  pământului, a răspuns Iisus, nu am venit ca să  aduc în lume război, ci pace şi iubire şi  bunăvoin ţ ă. Eu m-am născut în  aceeaşi zi în care Cezarul a dat pace lumii romane. Prigonirea nu este de la mine. Eu o aştept de la alţii, şi o voi întâmpina în supunere faţă de voinţa Tatălui meu, care mi-a arătat calea. De aceea, restrânge-ţi puţin înţelepciunea ta lumească. Nu este în puterea ta de a aresta victima de la picioarele  altarului ce ispăşesc”.

După aceste cuvinte el a dispărut ca un nor luminos, după perdelele pretoriului.  Duşmanii lui Iisus s-au adresat în cele din urmă lui Irod, să se răzbune asupra Nazarineanului. Dacă  Irod ar fi urmat propria sa înclinare, în aceasta privinţă, el ar fi ordonat imediat  osânda la moarte a lui Iisus; însa el, deşi  mândru de cinstirea domniei sale, se temea de  senatul Roman, de a nu comite vreo faptă care ar  fi putut sa-i nimicească influenţa sa asupra  Senatului, astfel nu luă nicio hotărâre.

Intr-o zi,  Irod veni la mine în pretoriu. Când s-a ridicat  să plece, după câteva cuvinte neînsemnate, m-a  întrebat ce părere am eu despre Iisus Nazarul.  Eu i-am spus că după părerea mea, Iisus este un  mare filozof, după cum unele naţiuni mari adesea  produc, şi că învăţăturile sale, cu niciun chip,  nu pot fi socotite ca fiind eretice sau  primejdioase, iar Roma este dispusă a-i îngădui toată libertatea de a vorbi şi este îndreptăţit  prin faptele sale.

Irod a surâs cu ironie şi salutându-mă, cu respect prefăcut, s-a depărtat.

Se apropia marea sărbătoare a evreilor; conducătorii religioşi plănuiau să se folosească de această  ocazie şi de exercitarea populară, care are loc  întotdeauna, la sărbătoarea Paştilor lor.  Oraşul era arhiplin de o  populaţie turbulentă care dorea moartea Nazarineanului. Spionii mei mi-au  raportat că Arhiereii si Fariseii întrebuinţează tezaurul templului ca să mituiască în acest scop  pe popor. Primejdia creştea pe  fiecare oră. Am scris atunci la Prefectul Siriei să-mi trimită imediat o sută de soldaţi de  infanterie şi tot atâţia de cavalerie, dar el a  refuzat să-mi trimită. M-am văzut  atunci rămas singur, numai cu o mână de soldaţi;  nişte păzitori îmbătrâniţi în mijlocul unui oraş  răsculat, neputincioşi de a reprima o răscoală şi fiind silit să o tolerez.

Răsculaţii au pus mâna pe Iisus, şi cu toate că ei simţeau  că nu au de ce să se teamă de Pretoriu,  crezându-mă alături de conducătorii lor, în  privinţa aceasta, au continuat să strige: „Răstigneşte-l!”.

Trei partide se uniseră împotriva lui Iisus:  Irodienii, Saducheii şi Fariseii; Saducheii, a  căror conduită era sprijinită de două motive: ei  urau pe Iisus, şi doreau să scape de sub jugul  roman. Aceştia nu au putut uita niciodată, intrarea mea în sfântul lor oraş, cu steaguri  care purtau chipul împăratului Roman, deşi eu cu  acea ocazie, am făcut o greşeala din necunoaşterea legilor lor. Totuşi, în ochii lor, profanarea aceasta nu s-a micşorat.

O altă nemulţumire pe care o purtau ei înşiși, era propunerea mea, de a întrebuinţa o parte din tezaurul templului pentru ridicarea  de clădiri publice. Din cauza acestei propuneri, ei erau plini de amărăciune.

Fariseii  erau duşmanii pe faţă ai lui Iisus, şi nu le  păsa prea mult de guvernul nostru. Ei au fost  siliţi să înghită timp de trei ani si jumătate pilulele amare pe care Nazarineanul le arunca în  faţa lor, în public, oriunde se ducea, şi fiind  prea slabi şi sfioşi şi neavând curajul de a lua  singuri măsurile dorite, ei au fost bucuroşi de  a se uni cu Irodienii si Saducheii.  Pe lângă cele trei partide, ei mai aveau de luptat împotriva unei populaţii îndârjite şi  totdeauna gata de a se uni la răscoală şi de a  se folosi de confuzia şi neînțelegerea ce  rezulta din aceasta.

În felul  acesta Iisus a fost târât înaintea Arhiereului  şi condamnat la moarte. Cu aceasta ocazie, Casa Arhiereului, a săvârşit umilul fapt de supunere;  el şi-a trimis prizonierul la mine ca să pronunţ  eu osânda definitivă asupra  lui.

Eu i-am  răspuns că, deoarece Iisus este Galilean, afacerea cade sub jurisdicţia lui Irod şi am  poruncit să-l trimită la el. Acel tetrarh  viclean şi-a mărturisit umilinţa, pretextând a  avea respect faţa de mine, prin sutana Cezarului, mi-a încredinţat mie soarta acestui om.

Îndată palatul meu a luat înfăţişarea unei cetăţi  ocupate. Fiecare moment ce trecea, sporea numărul tulburărilor. Ierusalimul era inundat de  populaţia adunată de prin munţii Nazaretului. Se pare că toata Iudeea se afla la Ierusalim.

Eu îmi luasem de femeie (soţie) o domnişoara dintre  Gali, care avusese nişte descoperiri pentru  viitor. Plângând, ea s-a aruncat la picioarele  mele şi mi-a zis: „Păzeşte-te! Să nu te atingi  de omul acesta, pentru că el este Sfânt! Noaptea  trecută eu l-am văzut în vis. El umbla deasupra  apelor. El zbura pe aripile vântului, şi vorbea furtunilor şi peştilor mării şi toate erau  supuse voinţei lui. Chiar şi râul de pe muntele Kidron, curgea plin de sânge. Statuile Cezarului erau pline de murdăria Golgotei. Catapetesmele  dinlăuntrul templului, s-au dărâmat şi soarele  s-a întunecat ca îmbrăcat în doliu. O! Pilate, rău mare te aşteaptă, dacă nu vei asculta sfatul  femeii tale. Blestemele Senatului Roman! Teme-te de puterea Cerului!”

Pe la timpul acesta treptele de marmură,  gemeau sub greutatea mulţimii, iar Nazarineanul,  era adus iară ş i la mine. Eu am pornit spre sala de judecată, urmat de garda  mea. Într-un ton aspru, am întrebat pe popor, ce vrea!…

„Moartea Nazarineanului” a fost  răspunsul.

„Pentru ce crima?” am întrebat eu.

„El a  hulit pe Dumnezeu şi a profeţit dărâmarea  templului. El se numeşte pe sine Fiul lui  Dumnezeu, Mesia, Regele  Iudeilor”.

Eu le-am  spus că justiţia Romana nu pedepseşte astfel de  fapte cu moartea.

„Răstigneşte-l, răstigneşte-l!” izbucni însă strigătul de la gloata înfuriată.  Strigătele gloatei înfuriate zguduiau palatul din temelie. În mijlocul acestei zarve nemaipomenite, nu era decât un om liniștit şi calm. ACESTA ERA IISUS DIN  NAZARET.

După mai multe sforţări, fără rezultate, de a-l scăpa de  furia acestor persecutori înverşunaţi, eu am  luat o măsură care pentru moment mi se păru că  va servi ca să-i scap viaţa; am dat poruncă ca  el sa fie biciuit; apoi cerând ligheanul cu apa,  eu m-am spălat pe mâini în faţa mulţimii, arătând prin aceasta, dezaprobarea mea pentru  acest fapt. Dar în zadar. Aceşti mizerabili nu s-au mulţumit decât cu viaţa lui.

În desele noastre tulburări civile, eu am fost de mai multe ori martor al  furiei popoarelor dar, din câte am văzut, nimic  nu se poate asemăna cu aceasta.

Într-adevăr s-ar putea spune că în această ocazie toate spiritele rele din ţinutul infernului s-au strâns în Ierusalim.  Mulţimea părea că nu umblă pe picioare, ci umblă pe sus urlând, precum  valurile unei mări înfuriate. O mare neastâmpărată se întindea de la porţile Pretorului până la muntele Sion, cu strigăte, cu fluierături, cum nu s-a mai auzit niciodată în  istoria Romei.

Ziua s-a întunecat ca un amurg, asemenea celui văzut la moartea lui Iulius Cezar cel Mare, care s-a întâmplat tot aşa pe la mijlocul lui Martie. Eu, Guvernatorul provinciei răsculate, stăteam  rezemat de o coloană a palatului meu, gândindu-mă la înfricoşătorul fapt al acestor oameni cruzi care târau spre execuţie pe nevinovatul Nazarinean.

Toţi dispăruseră din jurul meu. Ierusalimul, scosese afară pe locuitorii săi, care se înşiraseră pe  părţile funebre ce conduc spre Geronica (Golgota). Un aer de jale şi  întristare mă acoperea. Garda mea însoţise pe cavaleri, iar sutaşul pentru a arăta o umbra de  putere, se străduia să facă ordine.

Eram lăsat singur şi cu inima zdrobită şi mă gândeam că ceea ce s-a petrecut în momentul acesta stătuse mai mult în puterea zeilor, decât în puterea omului.

Deodată se auzi un mare strigăt, ce venea de pe Golgota,  care părea că este adus de vânt şi care anunţa o  agonie pe care urechea omenească, n-a mai  auzit-o vreodată. Nori mari,  întunecoşi şi negri s-au coborât şi au acoperit aripa templului, şi aşezându-se asupra oraşului,  l-a  acoperit ca un val, şi un puternic cutremur de  pământ a zguduit totul.

Atât de înfricoşătoare au fost semnele ce s-au văzut, atât pe ceruri cât şi pe pământ,  încât se zice că: Dionisie Acropagul ar fi  exclamat: „sau că autorul naturii suferă, sau că  Universul se sfârşeşte.”

Către ceasul dintâi al nopţii, mi-am luat mantaua pe mine şi am pornit pe jos în oraş, spre porţile  Golgotei. Jertfa era consumată!…

Mulţimea se întorcea în cetate, dar de fapt tot agitată, dar şi posomorâtă şi cu feţele lor întunecate şi mohorâte şi disperate.

Mulţi erau cuprinşi de  frică şi de remuşcare pentru cele ce văzuseră.  De asemenea, am văzut pe mica trupă de ostaşi,  trecând mâhniţi, iar purtătorii steagului, îşi  învăluiseră capul în semn de întristare.

Am auzit un ostaş murmurând în cuvinte străine, pe  care eu nu le-am înţeles. Ici si colo, se vedeau grupuri de oameni şi femei adunaţi şi, când aruncau privirea spre muntele Calvarului, rămâneau nemişcaţi, ca în aşteptarea vreunei alte minuni a naturii.

M-am întors în Pretoriu întristat şi plin de gânduri care mă  frământau. Urcându-mă pe trepte, se puteau vedea stropii de sânge care curseseră de la  Nazarinean.

După un timp a venit la mine un bătrân, cu o grupă de  femei plângând, care rămăseseră la poartă, iar  el s-a aruncat la picioarele mele plângând amar. L-am întrebat ce vrea şi el mi-a  zis: „Eu sunt Iosif din Arimateia, şi am venit  să cer de la tine îngăduinţa de a îngropa pe  Iisus din Nazaret”….

I-am zis: „Cerinţa ta se  va împlini”….

Atunci, primind raportul că  Iisus este mort, am poruncit lui Naulius să ia cu sine ostaşi şi să supravegheze înmormântarea,  ca să nu fie împiedicată.

Mai târziu, câteva zile, mormântul a fost găsit gol. Ucenicii săi  au vestit în toată provincia, ca Iisus s-a  sculat dintre morţi cum prezisese  el.

Îmi mai rămăsese numai această datorie, ca să fac  cunoscut împăratului această întâmplare  dezgustătoare şi neobişnuită. Chiar în noaptea  aceea, ce a urmat catastrofei neaşteptate am  început a face acest raport şi, de către ziuă,  s-a auzit un sunet de pe Calvar, intonând aria  Dianei, care a venit la urechile  mele!…

Aruncându-mi privirea spre poarta Cezarului, am văzut apropiindu-se o trupa de  soldaţi şi am auzit sunetul trâmbiţei care  intona marşul Cezarului. Erau întăririle care mi  se făgăduiseră, cele doua mii de ostaşi aleşi,  şi pentru a grăbi sosirea lor, au călătorit  toată noaptea.

A fost hotărât de soartă!… am strigat eu cu amărăciune  şi frecându-mi palmele, ca marea nelegiuire să  fie îndeplinită, şi ca pentru scopul de a  împiedica răscoala de ieri, trupele de ostaşi să  sosească astăzi!!!… Soartă cruda, cum îţi baţi joc de soarta muritorilor!

Era prea adevărat ce a strigat Nazarineanul de pe cruce: „S-a sfârşit”.

Acesta  este cuprinsul raportului şi rămân al Majestăţii  Voastre supus, cu respect şi smerenie.

                                                                                Guvernatorul Pontius Pilatus
Făcut în Ierusalim în a XXVIII-a zi a lunii  Martie, anul  4147 de la  creaţiune.

Notă: Raportul lui Pilat din Pont sau Ponțiu Pilat (în latină Pontius Pilatus) a fost găsit în una din bibliotecile Vaticanului de către un student german care se afla în Roma pentru studii teologice. Dar studentul acesta nu l-a găsit prea important ca să-l copieze. Întâmplarea a făcut însă ca peste câtiva ani fostul student să-i povestească despre raport unui englez, W.D. Nahan. Englezul s-a arătat extrem de interesat și prin intervenții stăruitoare l-a convins pe tânarul german, ajuns între timp profesor de teologie, să ia legătura cu Vaticanul pentru a-i procura o copie. Intrat în posesia documentului Nahan l-a tradus în limba engleză, încredințându-l unui cotidian de mare tiraj din Anglia.

3 Comments

  1. Ionela Ionescu

    Ăsta-i unul din cele mai tari articole pe care le-am citit vreodată.
    Top 10.
    Mulțumim.

  2. Augusta

    Anul 4147 de la creaţiune este eronat. De atunci sunt 2020 de ani, cel putin. Noi suntem in anul 7528 de la creatie, deci nu puteau fi atunci doar 4147 de ani, ci 5508. Dionisie Exiguul stabileste pentru prima data ca Hristos s-a nascut in anul 5508 de la crearea lumii.

    • Historicus Ignotius

      Bună observația. Acest text literar este un fals din punct de vedere teologic publicat de reverendul Mahan mai întâi ca un pamflet în 1879, apoi adăugat împreună cu alte texte într-un volum (Archko Volume) publicat în 1884 care inițial conținea o poveste copiată din romanul Ben Hur.
      Interesant este că pamfletul însușit de Mahan apăruse deja în 1842 nesemnat de nimeni, dar și acela preluând un alt text cu autor necunoscut intitulat “Confesiunile lui Pontius Pilat.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *