Cap limpede

Mein Kampf-ul de la Cotroceni

  Fraudarea, din nou, a alegerilor din România, ce stă acum sub anchete de obicei fără rezultat,  este îngrijorătoare. Erau […]

 

Fraudarea, din nou, a alegerilor din România, ce stă acum sub anchete de obicei fără rezultat,  este îngrijorătoare. Erau deja indicii de toate felurile că în 2019 s-a fraudat organizat, din vreme. După ce s-a încălcat orice legitimare democratică în formarea guvernului și s-au eliminat din timp candidați, nu s-a discutat nimic, de dezbatere s-a fugit, diabolizându-se prostește, în schimb, oricine și orice se opunea și făcând ce a fost mai urât în istorie. Mărturiile încep, de altfel, să explodeze. Au fost „alegeri”, dar nimic credibil.

Cu alegerile locale din 2020 a devenit doar mai clară „tehnologia” acestor ani prin care rezultatele „oficiale” sunt altceva decât votează cetățenii. Este vorba de „greșeli” la numărarea voturilor, de „neglijențe” în comisii – mulți fiind mai preocupați de remunerație, decât de corectitudine – de softuri și computerizări ce falsifică, de președinți de comisii corupți și, în final, de misiunea sts-ului.

Fapt este că nimeni în România actuală nu garantează corectitudinea alegerilor. Așa cum nu există un act, sub semnătură, că este epidemie care să justifice măsurile – nu sanitare, ce pot fi firești, ci militaro-polițienești luate! De ce nimeni nu garantează și semnează?

În nicio țară europeană nu se practică asemenea fraudări. Ele țin, desigur, de anume înapoiere a unor inși. Dar ele indică și o voință malefică din spatele lor.

Nu este prima oară în România când calamitatea vine de sus. Actualul „președinte” este diletant, cum a consemnat și presa internațională, și fără scrupule de civism. Mai grav, el se ia drept „șef al statului”, împotriva Constituției, și, după ce dandanaua este făcută, aruncă răspunderea pe umerii altora.

În situația favorabilă României, datorată înaintașilor, el nu găsește altceva de făcut nici acum decât să împiedice cât poate dezbaterea publică și să desfigureze democrația, înțelegând Europa ca un fel de târg de lemne. El ia de bună înțelegerea primitivă a politicii, ca delimitare „amic”- „inamic”, și alimentează continuu ura în societate. Nu numai că fructifică ceea ce se numește astăzi „discursul urii (hate speech)”, dar devine caz patologic al acestuia. Cum se observă, el se manifestă aidoma unui politruc, cum se autodefinea, care, neputându-se justifica prin vreo realizare, forțează ce apucă. Forțează, de pildă, numirea de inși la fel de nepregătiți în răspunderi majore, împreună cu instrumentarea instituțiilor de forță. În vreme ce alte țări valorifică cultura, cadrul democratic și inovează, el întărește, cu maxime tacite de genul „voi mă alegeți, eu vă dau funcții și rămânem!”, un regim puțin spus prostocratic, pentru care cetățenii vor plăti scump.

Nicio țară din Europa nu a ajuns la asemenea degradare – a funcției, a politicii, a statului respectiv! Nu miră faptul că România are cea mai mare emigrare de cetățeni în timp de pace, că instituțiile ei s-au pervertit, că au dispărut stimulentele la profesionalizare și cinste, că se citește cel mai puțin, că mai nou fug și elevii de educația din țară. Nu miră că țara a ajuns acum și campioană la decese cu coronavirus-19 în Europa. Toate, ca și multe altele, au contribuția decisivă a „președintelui”.

Pe tot ce a pus mâna „președintele” s-a stricat. „Proiectul de țară” este acum, în practică, devalizarea. România a rămas în afara magistralelor continentale de energie și de transport. Rivalii au pus în mișcare, de bine, de rău, economia; cu aspirațiile sale meschine, „presedintele” o pune pe butuci, iar injecțiile sunt de amatori. Declinul profesiilor se accentuează, iar în societate și-a făcut loc brutalizarea. Țara trăiește din îndatorare peste puteri, încât actualii tineri vor avea de plătit din greu. Sub presiunea „prezidențială” la subordonare, viața publică și justiția sunt harcea-parcea. Confuzia de valori este atât de profundă încât nici o instituție nu-și mai regăsește sensul pentru care a fost creată.

Orice se spune, pandemia nu este, totuși, scuză pentru amatorism. Nu este ușor pe lume, dar suferința cea mare o generează incompetența celor care decid.

Marea „izbândă” este însă securismul și, în prelungire, expansiunea poliției în funcționarea statului. Niciodată acestea nu au înflorit după 1989 ca astăzi. „Vă dau grade, bravilor, și știți ce aveți de făcut!” pare a fi găselnița „președinției africane” a României de azi. Numai că nici în Africa așa ceva nu ține!

Nepriceperea și reaua credință afectează statul ca stat. Bunăoară, „președintele” s-a pus în fruntea liberalismului, dar singura idee a „liberalilor”săi este să împileze oameni și să fraudeze. În preocupările lui, locul dezvoltării l-au luat „alegerile” conform devizei „în România alegerile le cîștigă de fapt serviciile”.„Alegerile prezidențiale” din 2019 i-au adus o treime din voturile electoratului, dar abia după ce au fost eliminați, cu procurorii și noua Securitate, contracandidații cu șanse  mai bune și s-a ales contracandidatul dorit – o doamnă cu care nici nu a avut curajul să se confrunte în dezbatere publică. Nefiind în stare de soluții, „președintele” ignoră prevederea statului de drept democratic din Constituție, în vreme ce parlamentul este controlat din umbră, după ce s-au semnat protocoale de „cooperare” ale serviciilor secrete cu procurorii și judecătorii, unice în Europa actuală.

Corupția a înflorit ca niciodată în ultimii ani. „Lupta cu corupția”, la care, în zilele trecute, „președintele” chema din nou dna-ul, nu rezolvă nimic, căci nici nu se știe despre ce este vorba. Din start, „lupta (der Kampf)” de la Cotroceni-ul de azi este nu pentru rezolvări de probleme in interes public, ci pentru răfuieli. Se și ridică întrebarea: este „președintele” mai puțin corupt? Dacă justiția – nu justiția aservită ce se întreține – și-ar face numai datoria, ar fi surprize.

Se fraudează alegeri pentru a putea frauda apoi orice! „Președintele” și-a pus de două ori „guvernul meu”, în 2016 și 2020, în loc de „guvernul țării”. Guverne, cum s-a spus, securiste și incapabile! Nu mai târziu decât zilele trecute, trimișii săi au profitat din nou de lipsa de informare și apatia de la Bruxelles și au plasat iarăși frazări în rezoluții, pentru a justifica „european” răfuiala sa în țară.

Unii ziariști au consemnat faptul că „președintele” are obsesia eliminării social-democrației. O și declară repetat, chiar dacă este la îndemână o altă întrebare: el ce a făcut în șase ani, căci nu se știe de vreo înfăptuire?

Am vrut să mă conving dacă această  obsesie este, într-adevăr, cum mulți miniștri, parlamentari, cetățeni au semnalat, cea a lui Adolf Hitler. Este disgrațios, dar așa stau lucrurile!

Contemporaneist fiind, am citit cartea Mein Kampf, căci citesc diversele abordări ale lumii. Știu despre ce este vorba și din istoriografia perioadei, datorată lui Martin Broszat, Hans Mommsen, Andreas Hillgruber, Joachim Fest și altor istorici de calibru.

Nu sunt psd-ist, deși cunosc bine doctrina social-democrației. Știu liberalismul mai bine decât „liberalii” de azi! Eu consider că, cel puțin în România, se cer soluții mai integrative decât ale liberalismului și mai coerente decât ale social-democrației. Și social-democrați și liberali m-au invitat în guvern, încât nu am resentimente.

Nu am prejudecăți și nu cred că cineva este urmașul lui Adolf Hitler. Dar, în situația de azi a țării în care trăim, când un „președinte” depășit de funcție și fără vreo realizare, reia în orice chip Mein Kampf-ul, socotesc apărarea pluralismului și a democratizării drept datorie.

Să citim, însă, ce spune Adolf Hitler (Mein Kampf, Zentralverlag NSDAP, München, 1925). Și, desigur, „președintele”.

În paginile pe care le consacră social-democrației, Adolf Hitler se plânge că în anii săi „într-adevăr oamenii nu trăiesc astfel unul cu altul, ci se apasă unul pe altul (die Menschen leben ja so nicht miteinander, sondern drücken aufeinander)” (p.32). El spune că „experiențele vieții zilnice au format stimulentul la studiul mereu nou al celor mai diferite probleme”și că Viena a fost propice pentru a înțelege „problema socială” (p.23). Evaluarea sa este  că social-democrația „a condus lupta pentru vot universal și secret”, încât „această activitate a social-democrației nu mi-a fost nesimpatică” (p.39).

Adolf Hitler își declară insistent nemulțumirea față de poziția social-democrației în problema națională (p.39) și, mai ales, iritarea față de audiența mare de care social-democrația se bucură în populație (p.43). El  susține că, întrucât este condusă de evrei (p.64), social-democrația nu ar ține de poporul german (p.82). De aceea, și consideră social-democrația organizată ca partid  „o armată amenințătoare (bedrohlichen Heere)” (p.43), care exercită „o înșelare a poporului (Volksbetrug)” (p.40), o „terorizare spirituală (geistige Terrorisierung)”(p.44). Ea ar pune piedici formării burgheziei, care nu ar fi „nici moral, nici sufletește matură” încât să se poată consolida singură (p.45). Social-democrația ar fi „ciumă (Pest)” (p.170). Führerul încheia cerând „luptă fără scrupule (der Kampf rucksichtloser aufzunehmen) (p.192) cu social-democrația, după ce pretindea abandonarea „democrației pacifiste (pazifistische Demokratie)” (p.191) – echivalentă cu distrugerea democrației.

Zice „președintele” în anii în curs altceva rău despre social-democrație? Oricine poate compara și avea răspunsul.

Cam la fel de necontrolat și căutând evident să înșele oamenii, „președintele” vorbește de „România captivă”, de „asalturile agresive al psd”, sugerează că acesta vrea să desființeze alegerile și promite că „războiul nu s-a încheiat”, precum și alte bazaconii. Toate acestea „președintele” le debitează iresponsabil despre un partid care, place-nu place, a contribuit la România democratică în care trăim mai mult decât el și adepții săi – a contribuit la o democrație atât de permisivă, încât și nepregătiții ajung unde nu este cazul.

Cine are timp poate întocmi antologia inepțiilor „prezidențiale” privind „scoaterea din țară” a social-democrației și eliminarea „definitivă”. Cel mai nou (28 septembrie 2020), “președintele” ce se pretinde al tuturor românilor declară: „Pentru ca România să se modernizeze, epoca psd trebuie să se încheie definitiv… Victoria de la locale trebuie confirmată la alegerile din decembrie, când majoritatea toxică ce a acaparat Parlamentul va putea fi oprită prin votul cetățenilor să mai producă daune ireparabile”. Câte fraze, atâtea aberații! Teama „președintelui” este aici, evident, ca nu cumva social-democrația să poată aplica legile prin care se măresc alocații, salarii, pensii!

Trec peste faptul că „președintele” nu știe nici măcar cum se elaborează o hotărâre de guvern. A fost grotesc când actualul „guvern al meu” emitea  hotărâri neconstituționale, iar „președintele” ataca social-democrația că nu tace din gură! Nici Emil Bobu, simbol durabil al mărginirii la decizii, nu săvârșea asemenea confuzii!

Trec și peste faptul că „președintele” ignoră, precum în Mein Kampf, că modernizarea se ramifică – este tehnologică, infrastructurală, economică, instituțională, culturală. Printre componentele ei sunt, de pildă, negocierile. În mod exemplar, în Germania este punct cheie în programe, nu doar al social-democraților, ci și al creștin-democraților, de la Adenauer și Erhard încoace, vestitul „drept de codecizie (Mitbestimmungsrecht)”. Se știe demult că o modernizare fracturată are urmări nefaste.

„Președintele” a atacat cooperarea guvernului anterior cu „niște evrei”, în împrejurările recunoașterii Jerusalimului drept capitală a Israelului. Observând Mein Kampf îți dai seama ușor că atacul nu era original.

„Toxic”, „ciuma roșie” și altele din vocabularul calic al „președintelui” sunt ale lui Goebbels. „Președintele” se ține și el de inducerea în eroare unor oameni plini de grija zilei de mâine agitând fantome. Este drept, s-au cîștigat cu ani în urmă alegeri agitând „pericolul comunismului” – când acesta era mort demult. „Președintele” și ai săi îi dau acum cu „ciuma”. Curând vine la rând „pericolul asiatic”, căci pe Führer îl obsedau și „slavii”. Dar, peste toate, ce este mai „toxic” decât nepriceperea și reaua credință?

Pe lume nu este acum confort. Numai că pentru un politruc care are în cap doar demagogie ieftină se plătește din greu. De când cu această demagogie, România nu numai că înaintează cu piedici, dar a fost împinsă la coada Europei și stă acolo. Nimeni nu spune să nu te ferești de trecutul clasat, dar fă-o cu cap și nu te plasa de la început printre ignoranți!

La începutul pandemiei, Giorgio Agamben anticipa că regimuri decrepite vor abuza de stări excepționale. Apelul Vigano, în frunte cu cardinalul Christian Müller, a semnalat deteriorarea democrației în unele țări cu astfel de stări. Azi, România este și aici campioană.  S-a proclamat starea de urgență (convertind vizibil urgența sanitară într-una militaro-polițienească!) și s-a continuat cu stări de alertă, de fapt pentru a salva un guvern demis ca incapabil. Adolf Hitler a guvernat cvasipermanent cu stări de necesitate o țară extraordinară. Cum se vede, ideea are adepți!

Oare românii pot fi guvernați doar cu Mein Kampf? Îmi asum că democrația, care a dus la dezvoltare rapidă societăți întregi, este și pentru ei.  „Democrația cu conducător (Führer)” nu a dus, însă, decât la tragedii. O concluzie din micul tratat al lui Carlo M. Cipola (Le leggi fondamentali della stupidita umana, Il Mulino, Bologna, 2015) se impune: un prost nu este aproape niciodată doar prost! El poate fi pericol public.

Pe de altă parte, un președinte veritabil apără cetățenii, indiferent de opțiunea lor politică. „Președintele” declara în afara țării că nici decidenții acestor locuri nu ar fi capabili. El insistă că mai înainte românii trebuie educați. Noroc cu parlamentari francezi, maghiari și polonezi, care au atras atenția unor carpatici că au luat-o prin bălării.

Eu cred că România ar trebui acomodată nu cu Mein Kampf, ci cu Montesquieu, Jefferson, Brandeis, cu Helmut Schmidt, Delors și Prodi, cu Gyeremek, Havel și democrații Europei Centrale, cu democrații și juriștii ei. De ce nici un intelectual de calitate nu este în trena „președintelui”?

Socotesc că orice persoană are libertăți și drepturi și nimeni nu are dreptul să o închidă în etnicitatea ei. Etnicismul este doar un narcotic otrăvitor. Dar susțin că România nu are nevoie de dărâmarea pluralismului, ci de consolidarea lui. Că țara s-a procopsit deocamdată, urmare a unor tertipuri jalnice,cu un „președinte” mai degrabă rudimentar, se va recunoaște  într-o bună zi. Adevărul nu se lasă ascuns la nesfârșit.

De obicei, în România, la necazuri, se sare direct în speculații despre ce fac serviciile secrete ale altor țări. Nu cunosc vreo probă. Țin seama, însă, de un senator prestigios, care spunea  că nu înțelege cum cetățenii și-au dat votul unui ins care nu a realizat nimic și nu a promis ceva. Și de ceea ce declara distant liderul unui partid apropiat de arcul guvernării actuale, anume că „România nu are acum președinte normal”. Așadar, înainte de vedea ce fac unii sau alții, nu ar fi cazul să se vadă ce votează cetățenii României și cine fraudează alegerile?

Să admitem că un ins ajunge întâmplător la opiniile lui Adolf Hitler. Dar atunci se pune întrebarea: nu era responsabil să-și fi adunat o minimă informare pentru a nu păși pe cărări compromise? Întrebarea merge și mai adânc: atâta dispreț ai pentru cetățenii cărora le ceri voturi încât îi faci să înghită mizeriile istoriei? Și le mai și ceri să se „educe”? Și să fie „normali”? Cine este needucat? Cine este de fapt anormal?

                                                                                                                    Andrei MARGA

(Fragment din volumul „Statul actual” de Andrei Marga, în curs de publicare)

 

1 Comment

  1. Nicolae Cojocaru

    Dacă primul mandat i-a fost dat din nedorința ca președinte să fi devenit (pe atunci) PSD-istul Ponta, de ce, în 2019, românii nu au votat MASIV pentru alt candidat? Au avut doar timp să se convingă de faptul că Iohannis nu merita al doilea mandat. Or, un vot MASIV contra lui ar fi fost mult mai problematic de falsificat. Răspunsul nu poate fi unul obiectiv, dacă se ignoră faptul că FOARTE MULȚI DINTRE ETNICII ROMÂNI AU FOST NEPĂSĂTORI DE VIITORUL ȚĂRII. Iar asta înseamnă că autorul se contrazice, atunci când, la sfârșit, atacă ETNICISMUL.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *