Naționalismul ca fatalitate și omul de nicăieri

 

Identitatea este ceva de care nu poți scăpa. Te naști român, sau englez, sau francez, sau sârb, sau ungur, ca și cum te-ai naște negru, sau alb, sau înalt, sau scund. Identitatea este, cumva, ca o cocoașă pe care vrei-nu vrei, trebuie să ți-o asumi. Nu este neapărat ceva de rău sau de bine, este pur și simplu o fatalitate. Irevocabilă.

A încerca să nu mai fii român este ca și cum ai încerca să nu mai fii negru. Poți, evident, să asimilezi cultura și civilizația altui popor, poți să-ți vopsești părul și pielea în ce culoare vrei, dar nu poți să-ți răzuiești propria identitate, pentru că aceasta nu este un strat decopertabil, ci o structură genetică. De fapt, se poate, dar rezultatele sunt monstruoase, patologice. Michael Jackson a încercat să fie alb și, pentru moment, chiar a reușit. Ce s-a întâmplat ulterior cu el, se știe.

Emil Cioran a încercat să nu mai fie român, a devenit chiar cel mai mare stilist al limbii franceze, a refuzat să mai vorbească limba română sau să mai revină vreodată în țara natală, dar, în ultimul an de viață, bolnav fiind de Alzheimer, a uitat… limba franceză.

A-ți schimba naționalitatea seamănă cu o operație de schimbare de sex. Poți fi trans-național, așa cum poți fi trans-sexual. La nivel de libertate personală, lipsit de repere axiologice, opțiunea e realizabilă și politicește corectă.

Rezultatele unor asemenea intervenții opționale sunt însă, așa cum am spus,  monstruoase. Trădarea, de exemplu, este și ea o formă de patologie identitară. Trădătorii sunt nativii români care și-au făcut – ca să păstrăm analogia cu trans-sexualii – o operație de schimbare a identității. Deși vorbesc românește, nu mai sunt români. Dar nu sunt nici altceva, în sensul unei identități definibile. Sunt doar niște anomalii, niște mutanți. Eminescu îi numea „romunculi”.

A fi european sau cetățean al Universului este o abstracție în care nu te poți plasa nemijlocit. Ești european pentru că te-ai născut în Europa. Dar te-ai născut într-un loc ANUME din Europa, într-o casă concretă, dintr-o țară concretă, din niște părinți concreți, de la care ai învățat o limbă concretă. Shakespeare este un scriitor universal pentru că a fost englez. Goethe, pentru că a fost german. Brâncuși este cel mai mare sculptor modern al lumii pentru că a avut inteligența, instinctul sau genialitatea de a rămâne, din punct de vedere etnic, român. Și-a asumat această etnicitate.

Am folosit comparația cu transsexualii pentru că este mai aproape de limbajul curent. Putem duce însă analogia mai departe, comparând renunțarea la identitate cu lobotomia, spălarea creierului prin intervenții din afară. În cazul de față, avem de-a face cu o lobotomie fără bisturiu, doar prin „toxine” informaționale. Și e vorba de o lobotomie în masă, printr-un asediu uriaș, fără precedent, concentrat și concertat. Efectele sunt cele pe care le constatăm astăzi, în jurul nostru.

Toate acestea constituie o explicație, nu și o scuză. Chiar dacă abia acum, în aceste condiții, capătă sens cu adevărat cuvintele lui Grigore Vieru: „Ca să fii român, trebuie să poți”. Iar ca să poți ai nevoie de cel puțin trei lucruri: voință, știință și conștiința.

Există, așadar, un transnaționalism voluntar, axat pe absența conștiinței identitare, prin analogie cu transsexualismul. Este, cum spuneam, o opțiune politicește corectă, dacă nu se poziționează, ca alternativă unică și universală, împotriva naționalismului funciar.

Numai că lucrurile nu stau deloc „politicește corect”. Nicolae Iorga sesiza, încă din 1935, apariția unui nou tip de om universal, „omul de nicăieri”: „Se creează acum, pentru o lume neorganică, un tip de om universal, omul care e de nicăieri şi de peste tot, omul în afară de tradiţie, înstrăinat de mediul în care a trăit”. (Nicolae Iorga, „Idei asupra problemelor actuale”, Editura Cugetarea, 1935).

Acest tip de om universal este, de fapt, așa cum îl definea Nichita referindu-se la Mircea Dinescu, un copac fără rădăcini, „un copac pe roți”. El poate fi o apariție, dar nu un reper. Este omul cosmopolit al lui Eminescu (globalistul de azi) „care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, de cetăţean al universului”. Iar „cosmopolitismul este pretextul de a nu face nimic pentru desvoltarea unei părţi a omenirii, pentru că individul respectiv s’a însărcinat de a nu lucra nimic pentru universul întreg”. (Mihai Eminescu, „Influenţa austriacă asupra românilor din Principate”, Convorbiri literare, 1 August 1876).

Așa cum observa Brad Florescu într-un excelent eseu intitulat „Arma secretă a României”, noi nu suntem o țară puternică nici militar, nici economic. Am fost amplasați geografic și prin destin istoric la intersecția marilor imperii (europene și asiatice), ceea ce ne-a condamnat la o defensivă permanentă și la o diplomație acrobatică. Supraviețuirea noastră ca popor sau ca neam s-a datorat  unei robusteți mentale susținute de un arsenal de valori și simboluri comune: limbă, artă, repere istorice, credințe, instituții, concepte și personalități recunoscute.

Acest arsenal mental a făcut ca, atât pe pe câmpul de luptă, cât și în afara lui, să putem rezista unor forțe copleșitoare, fie că a fost vorba despre imperiul Roman, Austro-Ungar, Otoman, Nazist sau Sovietic. Generații întregi de români au pierit în luptă sau în pușcării politice, ori au suferit atrocități, persecuții și privațiuni pe care toți cei care au făcut școala după 1990 nu le știu și nici nu le cred. Și nici nu vor să le știe, sensul acestor sacrificii fiind, pentru ei, un detaliu primitiv și anacronic. Deși, dacă ar înțelege amploarea performanței istorice de a nu fi dispărut ca nație în acest context, de a nu fi fost asimilați sau dizolvați în alte popoare, poate ar tresări în ei măcar sentimentul de admirație. Dar, pur și simplu, NU CRED. Și nici nu au substratul mental de a interacționa cu Bogdan Petriceicu Hașdeu, de exemplu, care spunea că naționalismul este pentru un popor ceea ce este originalitatea pentru un individ.

Există, în opinia mea, în raport cu sistemul de valori identitare, o generație pierdută. Poate nu definitiv, dar pierdută. Această generație nu este antiromânească, ci a-națională. O generație inteligentă, performantă și funcțională în orice loc de pe pământ unde există tehnologie. Cei care fac parte din această generație resping valorile identitare, pentru că nu-și simt apartenența și nici nu-i interesează. Nu-i văd rostul. Sunt simple exemplare ale speciei umane, dotate cu creier, dar lipsite de spiritualitate. Nu au idealuri, nu au obligații, nu au pentru ce să se sacrifice și nu atribuie existenței lor nicio aspirație transcendentă. Maximum de sens pe care și-l asumă este strict material: confortul și prosperitatea, fie prin job, fie prin antreprenoriat, care devin scop în sine, nu instrumente sau oportunități ale unui scop mai înalt. Într-o ordine strict materială, sunt perfect îndreptățiți să-și configureze astfel existența, dar prin asta nu se mai diferențiază fundamental de celelalte specii de pe Terra. Simpla calitate de a avea conștiință nu te delimitează de regnul animal, dacă această conștiință rămâne captivă în purgatoriul tetraedric al hedonismului: muncă, procreație, consum și plăcere. Între ei și pisici, de exemplu, este o diferență de nuanță și complexitate, nu de esență.

Aceste considerații nu se referă la o majoritate absolută, ci la una statistică. Și nu este neapărat vina celor în cauză. Sau nu este în totalitate vina lor. Sunt victimele unui context generat artificial, prin haosul din educație, prin pomparea în spațiul public a ideilor globaliste opuse reperelor identitare (și demonizarea acestora din urmă), prin promovarea non-modelelor și pseudovalorilor, prin „monstruoasa coaliție” împotriva meritocrației.

Mai există două categorii de români „pierduți”: cei cărora le este rușine că sunt români și cei care se urăsc pe sine pentru că sunt români. Se urăsc însă nu direct, ci pe ocolite, extrăgându-se din sistem. Ei denigrează vehement și furibund tot ce este românesc: originea, istoria, tradiția, valorile, biserica, strămoșii, Miorița și chiar pe Mihai Eminescu. Este, la prima vedere, ceva de neînțeles în această atitudine schizoidă care duce, în ultimă instanță, la desființarea propriei individualități. Însă, la o analiză mai atentă, explicația există: toate nedreptățile, frustrările, dezamăgirea, indignarea survenite în urma prăbușirii orizontului de așteptare al românului revoltat, ricoșează, de la cei cei care au provocat dezamăgirea (în speță oamenii politici din 1990 încoace), spre toți ceilalți care, ca și el, sunt dezamăgiți. Are loc un fel de transfer al ticăloșiei de la călăi la victime. Totul și toți devin culpabili și complici la haosul și marasmul în care  trăim, la corupția sistemului, la hoția generalizată. În concluzie, toți suntem vinovați, pentru că suntem români. Toți, cu excepția celui în cauză.

Aceste două categorii sunt, și ele, victimele aceluiași context creat artificial, al aceluiași haos impecabil organizat, care a dus la depopularea României și la transformarea indivizilor în propriii lor dușmani.

Revin, ca o concluzie, la excelentul articol al lui Brad Florescu. „Ceea ce se întâmplă astăzi cu România – spune el – are toate datele unui război psihologic care-și propune dezarmarea mentală a cetățenilor. Tot eșafodajul defensiv, tot arsenalul intangibil care ne-a permis să rezistăm celor mai brutale invazii, se află, de la o vreme, sub un asediu violent. Se trage cu artileria, se aruncă bombe, se infiltrează agenți și commando-uri în această structură. Acțiunile sunt evidente. N-aș putea spune dacă este un atac consolidat din partea unei singure forțe, o luptă între puteri alogene antagonice sau un terorism băștinaș, cert este că, în special de prin 2008, ofensiva s-a întețit iar cazemata începe să se zgâlțâie”.

În aceste condiții, resurecția naționalismului devine o consecință logică. De fapt, nici măcar nu este o resurecție. E o manifestare organică naturală, provocată de agresiunea aceluiași context creat artificial. Iar gradul de manifestare a naționalismului este determinat de amploarea agresiunii care se exercită asupra lui. Este o reacție în oglindă. În condiții obișnuite, existența naționalismului este insesizabilă, ca funcționarea unui organism sănătos. În momentul în care un virus sau o boală (am numit prin aceasta agresiunea, atacul) au pătruns în organism, acesta intră în stare de luptă și face febră. Dar această febră nu reprezintă boala în sine, care ar trebui tratată, ci efectul luptei organismului cu boala. Boala este, în cazul de față, agresiunea globalismului asupra memoriei identitare. Cei care o instrumentează și-au însușit bine lecția lui Milan Kundera: „Dacă vrei să ucizi un popor, suprimă-i memoria”.

                                                                            Miron MANEGA, revista Certitudinea