Istorie

Neștiutul război al Vaticanului cu Ortodoxia rusă

  La o scurtă parcurgere a tumultoaselor relații istorice dintre catolicism și ortodoxie, rezultă în mod clar și evident agresiunea […]

 

La o scurtă parcurgere a tumultoaselor relații istorice dintre catolicism și ortodoxie, rezultă în mod clar și evident agresiunea continuă avută de Vatican asupra tuturor bisericilor ortodoxe, fie că acestea erau ale românilor, sârbilor, grecilor sau rușilor. Așa cum Dostoievski  punctează în romanul său „Idiotul”: „Romano-Catolicismul este mult mai periculos decât ateismul odată ce el ne prezintă un altfel de Hristos, profan și desacralizat, care uzurpă tronul pământesc, papii au luat sabia și au adunat minciuni, intrigi, răutate, înșelătorii și fanatism.”, iată că și faptele și dovezile istorice ale relațiilor dintre Vatican și Biserica Ortodoxă a Rusiei, nu sunt deloc departe de prezentarea fără echivoc, ieșită de sub pana ilustrului scriitor rus.

                Începuturile urii dinspre pristolul de la Roma

După cum aminteam, subiectul relațiilor mai mult decât spinoase dintre catolicism și ortodoxie este unul deosebit de important, și fiecare credincios ar trebui să-l cunoască, chiar dacă nu are o formație istorică sau de preot și ierarh ortodox. Încă din fatidicul an 1054, Vaticanul a dus un război continuu contra Bisericii lui Hristos de care s-a rupt din mândrie, lăcomie și încăpățânare. Iar una dintre cele mai dure lupte duse de Biserica Romano-Catolică  contra Ortodoxiei, per ansamblu, a fost cea dusă cu creștinii ruși, fie și pentru că aceștia reprezentau și încă reprezintă cel mai numeros grup etnic între ortodocși. Mergând în jos pe firul istoriei, ajungem și la scrierile cronicarului Nestor, care relatează despre momentul în care solii cneazului Vladimir, astăzi sanctificat de Ortodoxia Rusă, au ales creștinismul în detrimentul celorlalte religii prezentate. Mai apoi, se observă respingerea cu obstinație a romano-catolicismului de către toți rușii, indiferent de perioada istorică în care Vaticanul făcea încercări de pătrundere în spațiul spiritual pravoslavnic. Biserica de la Roma s-a îndepărtat de creștinismul original și autentic, păstrat în Ortodoxie, chiar înainte de anul 1054. Și mai interesant de menționat este faptul că Papa Ioan Paul al II-lea a punctat în enciclica sa din data de 2 iulie 1985, intitulată „Slavorum Apostoli”, anume că misiunea apostolică a Sfinților Chiril și Metodiu ar fi avut loc atât cu binecuvântarea Constantinopolului, cât și a Romei, fapt cât se poate de inexact, dar care i-a dat apă la moară papei pe care mulți creduli îl văd și astăzi drept artizanul căderii comunismului, să creadă că misiunea sa este de a fi un binefăcător al tuturor slavilor, în frunte cu rușii!

Eforturile ecumeniste actuale ale Vaticanului cu privire la spațiul rus, se regăsesc încă din scrisoarea lui Ioan Paul al II-lea din 19 martie 1979 către liderul uniaților din Ucraina, astăzi decedat, cardinalul Slipji : „Nu putem suprima, nici diminua semnificația și binefacerile secolului trecut, cu privire la refacerea unității Bisericii, care a avut roade atât de minunate. Biserica sfinției voastre este ea însăși martoră a acestui adevăr. Fără îndoială , curentul ecumenist ar putea cunoaște și arăta un respect aparte față de Biserica sfinției voastre.” Foarte interesant este faptul că după mai bine de jumtate de secol de tăcere a Vaticanului cu privire la problema uniaților și uniatismului, hotărârea bruscă a lui Ioan Paul al II-lea de a reveni subit la epoca militantă întunecată a lui Pius al XI-lea, ar trebui să ne facă să ne amintim de cuvintele-lozincă, mult vehiculate, ale papei Urban al VIII-lea, rostite cu patru secole în urmă, în chiar primii ani de introducere forțată a uniatismului în conspirația îndreptată contra întregului Est Ortodox: „O, rutenii mei! Prin voi sper să cuceresc Răsăritul”. Nimic nu exprimă mai bine și mai clar prezența uniatismului atât în Ardealul românesc, cât și mai departe , în spațiul rus. Scopul rămâne același, doar mijloacele pentru a-l atinge se schimbă. Poate nu multă lume înțelege planurile catolicismului, dar insistența prezenței papei în Rusia la aniversarea națională a unui mileniu de la creștinare este încă o dovadă clară a intereselor Vaticanului în zonă. Neînțelegerea acestei situații apare ca rezultat al necunoașterii și neînțelegerii faptelor istorice care arată adevăratele intenții și acțiuni ale catolicismului. Iar Vaticanul mizează în mare parte și pe această ignoranță. Pentru cine vrea să cerceteze mai mult sau să verifice anumite date, există două lucrări de mare valaoare despre acest subiect, anume „Mitul Răsăritean” de K.N. Nikolaev și „Biserica, Rusia și Roma” de N.N. Voienkoff. Foarte edificatoare sunt și cele patru exemple ale lui A.S. Khomyakov cu privire la atitudinea Vaticanului față de creștinismul pravoslavnic în cei 1.000 de ani: activitatea lui Iosafat Kuntsevici legată de struto-cămila Bisericii Greco-Catolice unită cu Roma, „Problema răsăriteană” și anii de eliberare din secolul 19, așa-zisul „rit răsăritean” ca un nou mijloc de luptă contra Ortodoxiei, apărut ca o consecință a decăderii puterii țariste de a susține Ortodoxia, plus încercările Vaticanului de a găsi diverse forme de înțelegere cu autoritățile sovietice, pe ruinele Bisericii Ruse. Și subiectul mai are exemple nenumărate. Să recapitulăm doar convertirea forțată în masă la Romano-Catolicism în Polonia în perioada dintre cele două războaie mondială, la fel ca și genocidul celor peste 700.000 de sârbi ortodocși dintre anii 1941-1945, genocid care a avut loc în statul militant catolic al Croației. Acolo, sârbii supraviețuitori au fost forțați să poarte litera chirilică „P” de la pravoslavnici, sau ortodocși, la fel cum evreii au fost obligați în aceași perioadă să poarte pe haine steaua cea galbenă a lui David. Este încă o dovadă că sârbii au fost exterminați de către catolicii croați extremiști deoarece aparțineau Ortodoxiei. Arhiepiscopul catolic al Zagrebului, Stepinac, a fost complet indiferent la aceste crime ale umanității, ba chiar a fost ridicat la rangul de cardinal de către Papa Pius al XII-lea, care la rândul său nu a suflat niciun cuvânt despre cele întâmplate.

                             Dezastrul și monstruozitățile uniației

Lăcomia și eforturile Vaticanului de a lovi Ortodoxia au ajuns la apogeu în momentul în care Scaunul de la Roma a decis să creeze uniatismul, un fel de catolicism cu față ortodoxă, cu scopul clar și unic de a-i convinge prin orice mijloc pe credincioșii ortodocși de se lepăda de biserica strămoșilor lor pentru a deveni astfel catolici. Merită amintite, așadar, și condițiile și regulile prin care uniatismul din anii 1595-1596, plus perioada următoare a fost impus. Șase ierarhi apostați, conduși de Mihail Raguzanul, au inițiat o mișcare pur clericală, total separată de popor, fără a ține seama de tradiție, și prin urmare ilegală și ilegitimă. De asemenea, să nu uităm încălcarea flagrantă a legii și persecuția la care au fost supuși mărturisitorii din popoare. Nici faptul că „credința greacă” adică Ortodoxia, existent pe teritoriul statului polonez, lituanian și austro-ungar, a fost scoasă în afara legilor statelor respective prin eforturile catolicilor. Această stare de fapt a dat nobilimii locale poloneze, maghiare, lituaniene și germane puterea de a dispune ilegal de proprietățile ortodocșilor, de a da bisericile și catedralele lor uniaților, iar în unele cazuri chiar de ale închiria evreilor!

Cumva, după legea cauză-efect, este limpede că dacă uniații suferă astăzi, este din vina lor de acum patru secole, legată de falsul sinod din 1595, precum și de „grupul de inițiativă” din 1946. În trecut, autoritățile catolice și nobilimea polonă, austriacă, germană și ungară au persecutat cumplit pe ortodocșii care nu au acceptat uniația, iar mai recent, autoritățile sovietice i-au persecutat pe uniații care nu au vrut să se supună deciziilor Sinodului de la Lvov din 1946. Să reținem totuși că nu ortodocșii ruși i-au persecutat pe uniați, ci autoritățile comuniste atee. Rămâne totuși întrebarea: Când vreunul dintre papii Vaticanului și-a cerut iertare cu privire la încălcarea drepturilor ortodocșilor, nu mai menționez toate crimele comise contra lor de către uniații din toată Europa de Est? Istoria ne răspunde singură: Niciunul dintre papi, nici măcar „multilăudatul” Papă Ioan Paul al II-lea, care nu a pierdut ocazia de a-l lăuda pe monstruosul Iosafat Kuntsevici, considerat de Vatican un mucenic.

Însăși memoria acestei mari personalități a răului este scandaloasă. Chiar și menționarea numelui său este un „casus belli”.  Chiar înainte de „sfârșitul său martiric”, care s-a petrecut în data de 12 noiembrie 1623 în Vitebsk, Kuntsevici a ordonat deshumarea rămășițelor credincioșilor ortodocși și aruncarea lor la câini…

În întreaga sa dioceză din Polotsky, ca și în Moghiliov și Orsha, același individ i-a jefuit și terorizat pe ortodocși, le-a închis și ars bisericile. Numeroase plângeri la adresa sa au fost trimise autorităților polone. Iar cea mai convingătoare se găsește într-o scrisoare datată 12 martie 1622, cu un an jumătate înaintea morții sale. Iar scrisoarea a fost scrisă de cancelarul lituanian Leo Sapiega, un romano-catolic și el, reprezentant chiar al regelui polon: „Prin violențe necugetate ai oprimat poporul rus și l-ai îndemnat la revolte. Ești conștient de blamarea oamenilor din popor, care preferă să se afle sub stăpânire turcească decât să îndure astfel de persecuții pentru credința și cuvioșia lor. Chiar tu ai scris de bunăvoie că i-ai înecat pe ortodocși, le-ai tăiat capetele și le-ai profanat bisericile. Le-ai sigilat bisericile, astfel ca oamenii au ajuns să-și îngroape morții ca niște păgâni. În locul bucuriei pe care trebuia să o aducă, uniatismul tău viclean ne-a adus nenorociri, neliniște și conflicte. Am fi preferat să ne lipsim de el. Acestea sunt roadele uniatismului tău.” Sfârșitul lui Kuntsevici a fost pe măsura faptelor sale. Sosind la Vitebsk în data de 12 noiembrie 1623, în fruntea trupelor sale, cardinalul groazei s-a apucat să dărâme corturile în care ortodocșii își țineau în secret slujbele bisericești. Unul dintre diaconii din avangarda lui Kuntsevici a atacat pe unul dintre preoții ortodocși. În fața acestui gest, mulțimea nu și-a mai stăpânit furia și s-a repezit contra cardinalului care conducea acest pogrom, și l-a bătut cu bâtele și cu pietre până l-au ucis. Furia răzbunătoare a oamenilor a continuat și după aceea, căci i-au băgat trupul schilodit într-un sac și l-au aruncat în râul Diva, zicând că nici pământul nu merită să fie spurcat cu hoitul unui asemenea păcătos. Acesta a fost sfârșitul meritat al unui presupus „apostol al uniației”, așa cum nimeni altul decât Papa Ioan Paul al II-lea l-a numit fără pic de rușine. Înaintea lui Ioan Paul al II-lea, pe 29 iunie 1867, Pius al IX-lea îl glorificase deja pe Kuntsevici ca pe un sfânt.  În anul 1923, cu ocazia aniversării a 300 de ani de la moartea lui Josaphat, Pius al XI-lea a publicat o enciclică în care Kuntsevici este numit „mucenic”, „o persoană dreaptă”, care a fost un „exemplu de viață sfântă” destinată unirii tuturor creștinilor…

Continuând cronologia misticii absurdului grotesc, în ziua de 25 noiembrie 1963, în timpul pontificatului lui Paul al VI-lea, rămășițele lui Kuntsevici au fost aduse la Roma, mai precis la bazilica papală Sfântul Petru, unde „se odihnesc” și în prezent sub altarul Sfântului Vasile cel Mare, alături de moaște de sfinți autentici precum Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur. Fără nicio mustrare de conștiință și maimuțărind adevărul istoric, lui Ioan Paul al II-lea nu i-a fost niciodată jenă să vorbească despre „personalitatea nobilă” a lui Kuntsevici al cărui sânge „vărsat pentru a întări pentru totdeauna marea lucrare a luptelor” este sângele unui sfânt… De fapt, papei polonez nu i-a fost jenă niciodată de aceste adevăruri, iar în mesajul către credincioșii romano-catolici din Ucraina din 19 aprilie 1988, papa nu a adus nicio modificare falsei prezentări a uniatismului și a faptelor lui Kuntsevici. Ce merită reținut, este că în același timp, comunitățile romano-catolice din țările est-europene, continuă să ceară ortodocșilor acte de pocăință, regret și „reparații morale istorice”, acestea din urmă traducându-se și prin cedarea de biserici și proprietăți care nu erau ale lor, ci le-au furat primii de la ortodocși de-a lungul zbuciumatei istorii dintre cele două culte religioase.

                          Conjurația catolico-bolșevică

Declarațiile dușmănoase ale conducătorilor romano-catolici la adresa ortodocșilor, și a ortodocșilor din spațiul rus sunt atât de evidente și numeroase încât oricine poate să le cerceteze și să le verifice. Istoricește vorbind, puterea țarilor Rusiei a fost zidul de care s-a zdrobit visul Vaticanului de a „catoliciza” Rusia. Orice mișcare și convulsie din istoria și viața social-politică a Rusiei a fost urmărită cu mare interes de către Roma. Abrogarea iobăgiei din 1861, dar mai ales creșterea anarhiei și nihilismului în Imperiul Rus, au fost evenimente urmărite cu mare interes la Roma. „Numai o mare revoluție ar putea ajuta Biserica noastră acolo.” scria nunțiul papal Meglius în 1868. Iar înainte de declararea din 17 iunie 1905 a „Manifestului Imperial de toleranță”, Roma a început să exploateze toate capitolele din acest manifest care dădea libertăți de conștiință tuturor cetățenilor ruși. În ciuda acestui aspect, Papa Pius al X-lea (pe care catolicii l-au canonizat în 1954) declara fără nicio jenă în preajma izbucnirii Primului Război Mondial că : „Rusia este cel mai mare dușman al Bisericii Romane.” Prin urmare, nu este surprinzător faptul că lumea romano-catolică a primit revoluția bolșevică cu bucurie, știind ce masacre și atacuri va provoca aceasta în rândul credincioșilor ortodocși. „După evreii bolșevici, probabil, catolicii au lucrat mai mult ca oricine pentru distrugerea puterii țariste. Cel puțin, nu au făcut nimic ca să o împiedice.”, scria E. Despreaux în articolul „Papalitatea și Uniunea Sovietică” din Le Monde Slave, nr. 10, octombrie 1926, Paris. Lipsiți de orice jenă și cu o mare sinceritate, catolicii din teritoriu scriau către Vatican imediat ce victoria bolșevică a devenit evidentă că: „a fost o bucurie nestăpânită la căderea guvernului țarist, iar Roma nu a pierdut timpul și a început negocierile cu guvernul sovietic”. Când un important demnitar al Vaticanului a fost întrebat de ce Scaunul Papal a avut o poziție contra Franței în timpul Primului Război Mondial, acesta a exclamat „Victoria Antantei aliată cu Rusia ar fi fost o catastrofă la fel de mare pentru Biserica Romano-Catolică, precum a fost Reforma lui Luther.” Papa Pius și-a exprimat aceste temeri și în maniera sa directă: „Dacă Rusia învingea atunci, atunci învingea Schisma.” Iată că pentru Vatican Primului Război Mondial a fost nimic altceva decât o altă cruciadă…

Chiar dacă Vaticanul s-a pregătit îndelung pentru asta, prăbușirea Imperiului Țarist, l-a surprins. Și-a revenit imediat. Însă prăbușirea Rusiei Țariste nu a însemnat că Rusia ar trece la romano-catolicism. Înțelegând că ar fi la fel de dificil pentru un polonez să facă prozelitism în Rusia, cum ar fi pentru un irlandez să facă același lucru în Turcia, Vaticanul a căutat metode mai eficiente pentru lupta sa contra Ortodoxiei. Acest plan, cu adevărat machiavellic  a constat în denumirea așa-numitului „rit răsăritean”, pe care apologeții săi îl privesc ca pe un „pod pe care Roma va intra în Rusia”, cum ar zice K.N. Nikolaev. Planul a avut un succes rapid în primii ani după ce sovieticii preluaseră puterea. Acsesta a avut loc atât în Rusia cea lovită, cât și în diaspora, unde au început activități febrile printre refugiați și imigranți, precum oferirea de locuri de muncă, asigurarea unui statut legal de imigrant sau înființarea de școli în limba rusă pentru copiii lor. Evident, au fost și cazuri de ajutor dezinteresat, dar în marea majoritate a cazurilor, munca caritabilă a Vaticanului a avut un scop confesional fin și atent deghizat.

În URSS, experimentul cu „ritul răsăritean” a durat mai mult de zece ani. În Occident se mai pot întâlni și astăzi „Centre Răsăritene” romano-catolice. Cel mai important rămâne Mănăstirea Benedictină Chevetogne din Belgia. Scopurile lor de acum nu mai sunt acelea de odinioară, ajungând un fel de muzee, iar influența lor din prezent se limitează doar la domeniul editării de cărți și materiale propagandistice catolice. Trecând peste acest aspect, mișcarea pare să întruchipeze azi planul de înghițire a Ortodoxiei ruse de acum 80 de ani. Sufletul și creierul „politicii răsăritene papale” a fost episcopul francez iezuit D’Erbigny, însărcinat pe atunci de papă să conducă negocieri cu Kremlinul pentru o largă răspândire a romano-catolicismului în URSS, plan care s-a vrut o lovitură finală dată ortodocșilor ruși. Cu acest plan, D’Erbigny a vizitat de trei ori Uniunea Sovietică, folosindu-se chiar de un pașaport diplomatic francez. Acolo, în plin bolșevism, iezuitul a reușit să hirotonisească câțiva ierarhi catolici cu scopul final de a crea astfel un nucleu de clerici catolici ruși care să fie acceptați și chiar susținuți de autoritățile sovietice. Limitele amoralității de care au dat dovadă acești clerici sfidează chiar imaginația:

Bolșevismul lichidează preoți, profanează biserici și locurile sfinte și distruge mănăstirile. Așa ceva nu se întâmplă în misiunile religioase ale bolșevismului nereligios, spre distrugerea purtătorilor gândirii schismatice, așa cum o masă curată de oameni dă posibilitatea recreării spirituale.” Pentru cei care nu înțeleg la ce fel de recreare spirituală se referea călugărul benedictin Chrysostome Bayer, ideile acestuia sunt preluate și de oficiosul catolic vienez „Schonere Zukunff”: „Bolșevismul oferă posibilitatea convertirii Rusiei stagnante la catolicism.”. Nici măcar exarhul catolicilor ruși, Leonid Feodorov, care a încercat în martie 1932, laolaltă cu alți 14 clerici să mărturisească în mod patetic, cu sinceritate, sentimentele sale cu privire la autoritățile sovietice, nu a înțeles corect ce putea să aștepte de la romano-catolicism: „Din clipa în care am trecut la Biserica Romano-Catolică, visul meu a fost să împac Rusia cu această Biserică, care, pentru mine, este singura adevărată. Doar că noi nu am fost înțeleși de autorități. Toți catolicii au suspinat cu ușurare când a avut loc Revoluția din Octombrie…Eu însumi am fost entuziasmat de decretul prin care statul s-a separat de biserică…Numai sub guvernarea sovietică, am putut respira liber. Ca și credincios, am văzut aici mâna lui Dumnezeu.” Orice comentariu este de prisos. Să nu se uite totuși că toate aceste declarații ale catolicilor, care aveau relații destul de prietenești cu bolșevicii, au fost date într-o perioadă de coșmar, în care sovieticii distrugeau activ Biserica Ortodoxă. Dacă mai ținem cont și de diplomația Vaticanului conform căreia scopul scuză mijloacele, scop exemplificat de atâtea și atâtea ori de-a lungul secolelor, este ușor de înțeles jocul pe care Vaticanul l-a făcut cu Moscova. Esența problemei este că atât Rusia, cât și restul țărilor ortodoxe, printre care și România, a devenit o victimă a două ideologii ostile, catolicismul și comunismul. Cele două s-au alăturat printr-un curios și misterios concurs de interese comune.  Interesantă este și consecvența Romei ,   cu politica ei prietenoasă regimurilor comuniste, atât din URSS, cât și din afara ei. Și mai interesant a fost avantajul obținut astfel de Kremlin, anume acela că necesitățile religioase ale rușilor ar fi astfel înăbușite de acest dușman de secole al Ortodoxiei. Și bomboana de pe tort este reprezentată de felul în care Vaticanul a ales să închidă ochii la toate atrocitățile bolșevismului, inclusiv la împușcarea episcopului romano-catolic Butkevici, în aprilie 1923 și întemnițarea episcopilor Tseplyak, Malyetsky și Feodorov. Șase luni mai târziu, Vaticanul își exprima regretele față de asasinarea agentului sovietic Vorovsky în Lausanne. Iar apogeul acestei relații a fost declarația comisarului popular al Afacerilor Externe, care i-a spus ambasadorului german de la acea dată că: „Pius al XI-lea a fost amabil cu mine în Genova, exprimându-și speranța că noi, bolșevicii, vom distruge monopolul Bisericii Ortodoxe în Rusia, și prin urmare vom elibera calea pentru el.” QED, cum ar zice și latinii de odinioară și subiectul nu este nici pe departe epuizat, ar zice orice cercetător în acest domeniu!

                                                                                                                       Canis Ursus

3 Comments

  1. adria

    Mulțumiri pentru articol. Foarte interesant și la momentul potrivit!

    Pentru ca imaginea să fie completă avem și
    ‘Războiul dintre Papalitate și Țările Românești’ (Daniel Roxin, 2018)
    https://www.youtube.com/watch?v=4ZiYhP0rV0M

  2. Bunica

    Fragment din serialul „Idiotul” (2003) dupa romanul lui Dostoievski.
    https://www.facebook.com/ayahuasca.romania/videos/1795626713899169

  3. Silviu Preda

    O buna cunoastere despre ecumenism si pseudosinodul din Creta pe romanortodox.info si prieteniisfantuluiefrem.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*