![În prima parte a prezentării cărții domnului Nicolae Sorin Olariu „Țara și exilul”, pe care cititorii noștri o găsesc […]](https://www.justitiarul.ro/wp-content/uploads/2020/11/horia-sima-espana-620x350.jpg "O carte inedită despre activitatea din exil a Mișcării Legionare (II)")
În prima parte a prezentării cărții domnului Nicolae Sorin Olariu „Țara și exilul”, pe care cititorii noștri o găsesc în arhiva „Justițiarul”, m-am referit la aspecte importante ale istoriei Mișcării Legionare, trecând apoi la unele referiri privitoare la editorialele publicației „Țara și exilul”, editată de Horia Sima în exil. Au fost subliniate și unele erori de interpretare a evenimentelor și fenomenelor abordate de publicație și unele dintre cauzele care au condus la aceste interpretări eronate.
În continuare, doresc să subliniez că atitudinea lui Horia Sima de distanțare totală față de tot ceea ce se întâmpla în România condamna Mișcarea Legionară să rămână „a nimănui”. Nu poți să fii erou al țării tale, împotriva a tot ceea ce se întâmplă în țara ta. Este elementar. Împotrivirea în acest mod față de situația impusă României de marile puteri ale Lumii, era una nepotrivită. Această poziție a lui Horia Sima făcea ca legionarii să fie niște „eroi ai nimănui”. Cercetătorul se întreabă dacă există o legătură între această atitudine și politica antilegionară a Securității, care urmărea să-i îndepărteze pe legionari de țară. Aspectul mai trebuie cercetat. Există documente numeroase pe această linie în arhivele SRI și SIE, care într-un anumit moment, mai devreme sau mai târziu, vor fi desecretizate. Aceste erori ale lui Horia Sima nu diminuează cu nimic rolul și importanța publicației „Țara și exilul”.
Este foarte posibil ca acele evaluări eronate ale lui Horia Sima, privitoare la faptul că politica de independență a României este o înșelăciune, să fi influențat și marile cancelarii ale Lumii, inclusiv pe cea a SUA. De altfel, istoricul american Larry L. Watts, fost consultant/consilier pentru reformarea serviciilor secrete din România în perioada 1992-2009, a realizat un studiu științific în care arată că SUA, Occidentul în general, au tras concluzii greșite privitoare la România, indicând, printre altele, tocmai aceste chestiuni ale realității luptei României pentru independență și o viață politică internațională bazată pe principii ferme, cele care s-au impus în cadrul Actului Final al Conferinței de Pace și Securitate în Europa de la Helsinki, în august 1975.[1]
În sprijinul afirmației de mai sus, reamintim faptul că, după eliberarea din lagărele din Germania, unde au stat între anii 1941-1944, mulți legionari au fost recrutați de serviciile secrete ale SUA și de către noile servicii secrete din occidentul Europei subordonate serviciilor secrete ale SUA, ai căror colaboratori fideli, unii chiar fanatici, au fost timp de decenii, oferind informații din și despre România, unele dintre ele nefiind conforme cu realitatea. Este exclus ca Horia Sima să nu fi fost și el abordat, atât de serviciile secrete occidentale, cât și de agentura Direcției de Informații Externe a Securității.
Stabilirea relațiilor diplomatice între România și Republica Federală a Germaniei a fost apreciată de Horia Sima ca fiind „o gravă înfrângere diplomatică a Germaniei”. Și aceasta este o eroare. Prin stabilirea de relații diplomatice cu România, în timp, Germania a recuperat o populație de aproape un milion de etnici germani disciplinați și educați peste nivelul mediu al populației Germaniei, a câștigat o piață importantă în România, a făcut afaceri de miliarde de mărci, a obținut recunoaștere internațională, a obținut sprijin diplomatic internațional pentru reunificare[2], într-un moment istoric în care România avea o influență internațională ridicată, cea mai ridicată din întreaga sa istorie etc. Asemenea poziții, nu puteau fi favorabile nici Mișcării Legionare, nici României Socialiste și nici națiunii române, în ansamblul ei. La fel a fost criticată și alegerea lui Corneliu Mănescu în calitate de președinte la Națiunile Unite… Vrând sau nevrând, întregul destin al națiunii române, viitorul său, erau legate de România Socialistă și de conducătorul său Nicolae Ceaușescu. Vrând sau nevrând, lovind în România Socialistă și în Nicolae Ceaușescu se lovea în poporul român. Acest lucru a fost evident după decembrie 1989, când s-a distrus, jefuit și înstrăinat întreaga bogăție acumulată de poporul român în 50 de ani de muncă grea, s-a distrus/jefuit în întregime economia românească și s-a înlocuit cu una străină, iar România este o colonie a Occidentului.
Eronată este și aprecierea lui Horia Sima față de Mihail Gorbaciov: „Totul demonstrează perversitatea și falsa disponibilitate de pace a lui Gorbaciov de a negocia cu Occidentul sau de a face schimbări în cadrul sistemului comunist” (în ediția din Anul XXIII, Nr. 5-6 , Martie-Aprilie 1987). Este evident că Gorbaciov a negociat cu Occidentul și a făcut mari schimbări în cadrul sistemului socialist de stat, care au catalizat transferul/vânzarea unei părți a zonei de influență a Kremlinului către Occident.
Desigur, conducătorii regimurilor socialiste nu doreau distrugerea sistemului pe care îl conduceau, nu doreau „să-și taie craca”, cum aștepta de la ei o mare parte a opiniei publice. Desigur că acest lucru nu a fost posibil timp de jumătate de secol. Privit în mod realist, problema care s-ar fi putut pune este cum ar fi fost posibil ca regimul să se îmbunătățească, în limitele deciziilor internaționale privitoare la România și, eventual, cum ar fi fost posibil ca legionarii din exil, prin atitudinea lor, să ușureze soarta legionarilor din România, ieșiți buimăciți din temnițele odiosului gulag judeo-bolșevic și în căutarea unei identități în cadrul noului regim în care s-au trezit/au aterizat, după două decenii de oprimare și pușcării, antonesciene, regale și bolșevice. Nu am întâlnit în paginile publicației „Totul pentru Țară” preocupări pe această direcție.
Cu știință sau fără știință, Horia Sima a condus Mișcarea Legionară din exil oferind mereu motive Securității de a continua supravegherea informativă, penetrarea informativă și reprimarea legionarilor din țară și din exil. Serviciul I A al Direcției a I-a a Securității îndeplinea pe plan intern această misiune, iar DGIE/DIE a DSS pe plan extern. Prin aceasta, Securitatea reușea să-și demonstreze utilitatea și să creeze impresia Partidului Comunist că este indispensabilă și că politica lui Ceaușescu de reducere a influenței Securității și de aducere a ei sub control mai accentuat al PCR nu este bună.
O serie de constatări cu caracter negativ la adresa unor erori de interpretare din paginile publicației „Țara și exilul”, pe care le-am făcut în rândurile de față și în precedentul articol cu același titlu, nu anulează valoarea publicației pentru viața românilor din exil și pentru posibilitatea pe care ea o oferă astăzi istoricilor de a se documenta, a cerceta și a cunoaște diverse momente istorice și fenomene ale exilului românesc din perioada 1964-1989.
Foarte interesante sunt comentariile lui Horia Sima despre cauzele căderii României sub comunism, cu vinovățiile atribuite corect factorilor de decizie din diverse perioade. Ele ne aduc în atenție modul în care era privită evoluția României, din perioada interbelică și până la zi. Horia Sima a elaborat și un program complex al Mișcării Legionare privitor la modul în care ar fi trebuit să fie organizată România după eliberarea de sub regimul socialist de stat, impropriu numit „comunist”[3]. Din păcate, programul său nu a fost luat în seamă nici după 1990, când tot Securitatea a deținut un control ascuns asupra României, iar în rândurile conducerii opoziției față de regimul FSN au fost infiltrați doar colaboratori și elemente de sprijin ale fostei Securități din rândurile foștilor deținuți politici sau a românilor reveniți din exil. Așa se explică faptul că foștii securiști nu au fost eliminați din structurile statului, faptul că nu s-au pedepsit abuzurile extraordinare ale Securității din perioada ocupației militare străine a României, când conducerea Securității era compusă eminamente din minoritari etnici (șeful Securității, adjunctul său și toți cei opt șefi de direcții), agenți ai Moscovei. În perioada în care partidele istorice, PNȚ-CD și PNL au fost la guvernarea țării, au avut majoritate în Parlament și au numit șefii instituțiilor de forță, nici un securist nu a fost judecat și condamnat pentru abuzuri împotriva românilor din temnițe.
Horia Sima acordă istoriei României un mare volum în paginile publicației „Țara și exilul”. Cea mai mare parte a lor este reunită în capitolul „Din țara subjugată”. Capitolul oferă o bogăție informațională deosebită, care a reprezentat un sprijin real pentru românii din exil de a lua act de evenimentele din România, chiar dacă ideologizarea excesivă a fiecărui moment istoric, îi alterează uneori semnificațiile.
Este de remarcat faptul că într-o perioadă în care politica României interzicea Securității să coopereze cu serviciile secrete sovietice, în această direcție luându-se măsuri speciale, Horia Sima avea cunoștință despre cooperarea spionilor români cu cei sovietici în Occident. Acest fapt denotă că el avea informații de la nivel înalt, în domeniul activității serviciilor secrete.[4]
În perioada 1988-1989, s-au înmulțit știrile despre presupuse dezastre în ceea ce privește sistematizarea Bucureștiului, prin construirea Casei Poporului și a Bulevardului Unirii (fost al Construcției Socialismului) și a sistematizării satelor, interpretată ca fiind distrugerea satelor și a tuturor monumentelor de pe raza lor, vehiculându-se cifre între 7.000 de sate și 13.000 de sate, cifre imaginare și aberante. După lovitura de stat de la 22 decembrie 1989, s-a aflat că au fost dislocate doar cinci sate aflate în calea traseului Canalului Siret-Dunăre-Bărăgan-București, investiție de o mare valoare pentru irigații și transportul de mărfuri, investiție nefinalizată și abandonată în perioada distrugerii economiei naționale care a urmat evenimentelor. În numărul din mai-iunie 1985, se afirmă că dărâmarea bisericilor din România avea loc la ordinul Moscovei…[5]
În numărul din Anul XXI, nr. 9-10, iulie-august 1985, se afirmă faptul că în România bibliile au fost topite și transformate în hârtie igienică, ceea ce era o altă invenție absurdă.
De asemenea, sunt oferite știri false despre o groapă comună de la Satu Mare, conținând cadavrele a 200 de români uciși de grăniceri, despre iradierea a 200 de muncitori dintre cei care s-au revoltat la Brașov, în 15 noiembrie 1987 și despre un presupus gard metalic pe frontiera cu Ungaria.
În numărul din septembrie-octombrie 1989, este semnalată apariția unui partid de opoziție în România, intitulat Frontul Salvării Naționale. Iată deci că publicația „Țara și exilul” avea cunoștință de existența structurii condusă de Ion Iliescu, care, cu sprijinul serviciilor secrete străine care au atacat România în decembrie 1989 și al trădătorilor din Partidul Comunist, din Securitate și din Armată, a dat lovitura de stat și a preluat puterea în România.
Horia Sima a avut și remarci care denotau viziuni corecte asupra frontului ideologic, anticipând că în viitor lupta se va da între naționalism și mondialism, ceea ce se întâmplă astăzi. O viziune corectă de perspectivă a manifestat-o Horia Sima și când i-a adus lui Ion Iliescu, ca principală acuzație, liberalizarea avorturilor, în numărul din nov.-dec. 1991. Comandantul legionar avea viziunea profundă, națională, situată deasupra dorințelor individuale de libertate a avortului, făcut prin încălcarea preceptelor creștin-ortodoxe și a naturii umane.[6] Astăzi se vede că una din cele mai mari probleme ale etniei române este natalitatea scăzută și schimbarea raportului de număr al populației în favoarea țiganilor[7] și în defavoarea românilor.
Importante sunt textele privitoare la românism și îndemnurile la patriotism, către toți românii din exil, dar în mod deosebit către românii ajunși în Occident mult după războiul mondial. Horia Sima înțelegea prin patriotism în primul rând lupta împotriva comunismului.
În editorialele publicației se fac referiri și clarificări ale unor evenimente istorice, cum ar fi asasinarea prim-ministrului Armand Călinescu sau rănirea prin împușcare/tentativă de asasinare a rectorului Universității din Cluj, Florian Ștefănescu-Goangă, acuzat de legionari de abuzuri sexuale asupra unor studente.[8]
Din comunicate, reiese faptul că Mișcarea Legionară din exil era dezbinată, cele două grupări, cea majoritară a lui Horia Sima și cea a cuplului Constantin Papanace-Ilie Gârneață, nereușind să coopereze și să se unească într-un țel comun de sprijinire a românismului și, eventual, de comunicare cu țara. De asemenea, publicația „Țara și exilul”, care reflectă punctele de vedere ale lui Horia Sima, nu accepta nici cooperarea cu grupările lui Ion Rațiu și Constantin Vișoianu, invocând faptul că aceștia au avut momente în care au propus coexistența cu autoritățile de la București. Iosif Constantin Drăgan era acuzat de faptul că ar fi fost agent al statului comunist român. În numărul 8-9 din iunie-iulie 1968, comandantul Legiunii îl critică pe Iosif Constantin Drăgan care milita pentru co-existențialism cu autoritățile de la București, argumentând cu faptul că un eventual co-existențialism ar ajuta autoritățile române să penetreze informativ și mai tare exilul românesc. Ion Rațiu era acuzat de Horia Sima că în timpul războiului mondial ar fi fost de partea URSS, iar la 23 august 1944 ar fi încercat să intre în cooperare cu autorii loviturii de stat. Regele Mihai nu era considerat ca frecventabil, datorită actului săvârșit la 23 august 1944, alături de comuniști și în favoarea comuniștilor români și sovieticilor. Nu a fost menajat nici savantul Emil Palade, cetățean al SUA, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, pentru faptul că după primirea înaltei distincții științifice, a vizitat România, fiind primit și felicitat de Nicolae Ceaușescu. Paul Goma a fost criticat aspru pentru că el milita împotriva lui Ceaușescu, nu și împotriva comunismului, de asemenea, că susținea „anarhiștii” din URSS, dar nu condamna bolșevismul. În numărul din martie-aprilie 1978, Horia Sima aprecia că „Paul Goma tulbură apele în exil.”[9] Criticat a fost și liberalul Radu Câmpeanu pentru faptul că a susținut în mod fals faptul că lovitura de stat de la 23 august 1944 ar fi fost un eveniment pozitiv și că în acea zi s-ar fi încheiat un armistițiu al României cu Aliații, când acesta a fost semnat doar la 12 septembrie 1944[10]. Observăm că textele publicației „Totul pentru Țară” au contribuit și ele la marea dezbinare a românilor din exil, exact ceea ce-și dorea Securitatea pentru a-i controla mai ușor…
Horia Sima a condamnat orice formă de coexistență cu statul român în activitatea exilului românesc. În numerele din anii 1973-1975, Horia Sima a criticat aspru Occidentul pentru faptul că acceptă cooperarea cu statele socialiste în cadrul Conferinței de Pace și Securitate de la Helsinki (OSCE), apreciind că în acest fel Occidentul girează regimurile politice din estul Europei. Prin această poziție, comandatul Mișcării Legionare s-a situat pe poziția serviciilor secrete ale SUA și ale Germaniei Occidentale, care susțineau lumea bipolară, bazată pe adversitate și sabotau cu sârg tentativele de destindere din viața politică internațională pe care le promovau unii lideri politici din ambele sfere de influență.
Horia Sima a rămas mereu cantonat pe ceea ce despărțea Mișcarea Legionară de restul grupărilor românești din exil. El nu a căutat puncte care să se constituie într-un numitor comun cu celelalte grupări românești din exil. Nu a militat pentru unirea exilului românesc. În acest fel, așa cum am mai arătat, cu sau fără știința/voia sa, Horia Sima a făcut jocul Securității României, care, acționa împotriva curentelor naționaliste românești, pe care dorea să le dezbine și să le controleze informativ.[11]
De altfel, Securitatea, care a rămas permanent colaboratoare și susținătoare a liniilor promovate de KGB, lupta și împotriva lui Nicolae Ceaușescu, tot datorită naționalismului său și a faptului că promovase independența României, îndepărtarea de Moscova și milita pentru destindere internă și externă. Securitatea se temea să acționeze pentru apărarea informativă a României împotriva KGB, ci prefera să fie aliată și protejată de KGB, poziție care-i asigura liniștea, sprijin în activitățile informative din lumea întreagă, puterea în țară și condiții pentru a avea acces cât mai mare la resursele care se creau prin munca asiduă a întregului popor român.
Privită în perspectivă istorică, dezbinarea exilului românesc, care cuprindea milioane de oameni, mulți de o valoare umană și intelectuală deosebită, a fost o vulnerabilitate a României profunde și a lipsit România recentă de un număr impresionant de personalități din exil care ar fi putut și ar fi trebuit să-și reprezinte și să-și susțină țara, mai presus de regimul politic socialist de stat trecător, ca toate regimurile politice din istorie. Un exemplu pozitiv în acest sens a fost patriotismul regimului socialist de stat de la Budapesta și al AVO (serviciul de spionaj al Ungariei), care, după 1956, au susținut grupările maghiare din exil și le-au finanțat permanent, găsind un numitor comun al lor cu țara, în perspectivă istorică. Acest fapt a fost și este și astăzi un punct forte al puterii de la Budapesta. Serviciile secrete maghiare au susținut în țară regimul socialist de stat, iar în străinătate grupările ungurești anticomuniste.
În general, Mișcarea Legionară din exil, în frunte cu comandantul Horia Sima, a avut ca unic obiectiv lupta împotriva comunismului/socialismului și respingerea acestuia în totalitate. Nerecunoașterea nici unui aspect pozitiv al regimului socialist de stat nu este un punct forte a lui Horia Sima, ci o vulnerabilitate în momentul în care ajunge la „judecata istoriei”. Nu s-a avut în vedere că regimul politic socialist impus de străini, cum sunt în general toate regimurile politice impuse de puterile care influențează statele mai mici, va dăinui jumătate de secol. Țara este deasupra ideologiilor care se perindă. Nu putem renega și respinge țara în ansamblul ei, din pricina ideologiei care-i este impusă într-un moment sau altul al istoriei. România și oamenii ei trebuia să supraviețuiască și sub vremurile ocupației militare sovietice și a conducerile socialiste de stat românești. Pentru această perspectivă, care a fost cea reală, publicația „Țara și exilul” nu a avut analize, proiecte, propuneri și nici înțelegere.
Mișcarea Legionară din exil nu a avut nici un proiect politic pentru România Socialistă, propunându-și doar lupta ideologică împotriva „comunismului”, până la ultima suflare. Ea nu accepta ideea că România a fost arondată în sfera sovietică de influență de către diriguitorii Lumii și trebuie să traverseze acest regim politic impus. Apoi, oamenii din România aveau o singură viață, care trebuia trăită. Nu poți să ceri unui popor întreg să-și sacrifice viața integral, pentru că unui număr mai mare sau mai mic de oameni nu-i place o ideologie și regimul pe care l-a născut respectiva ideologie. Majoritatea populației nu avea dorința să devină partizani în rezistența anticomunistă și să moară luptând continuu cu Armata, Miliția și Securitatea. Apoi, se ridicaseră noi generații. O parte dintre ele acceptau regimul și multă vreme mulți români l-au și susținut și au fost mulțumiți de el. Aceasta este realitatea istorică. Poporul român nu poate fi acuzat și renegat pentru aceasta. Nu toți românii se angajează în lupta de pe frontul ideologic. Apoi, în popor, părerile sunt împărțite și fiecare parte are bucățica de adevăr care-i revine.
Apoi, în unele momente ale oricărui regim politic, opinia publică are păreri mai bune despre modul de guvernare și condițiile care i se oferă, iar în alte perioade, are păreri mai puțin bune. Așa a fost și în perioada regimului socialist de stat. A fost o perioadă de timp când nivelul de trai și al drepturilor cetățenești (la muncă, la locuințe, la accesul la sănătate și învățământ gratuite etc) a fost mult apreciat de români, ca și libertatea națională la care a ajuns România (singura țară care nu era sub ocupație militară străină și care ducea o politică de independență națională), ca apoi, în ultimii 7-8 ani ai regimului socialist de stat, după inducerea crizei alimentare, energetice și de bunuri de larg consum, nemulțumirile românilor, mult încurajate de presiunea internațională care se exercita asupra României, să fie foarte mari și justificate. Românii nu știau că sunt înfometați intenționat de către cercul de trădători cu care fusese înconjurat conducătorul țării, care urmărea nemulțumirea în masă a românilor pentru ca, la ora potrivită, să poată fi declanșată o revoltă populară, în spatele căreia să se dea o lovitură de stat, care să doboare statul independent și să readucă România în sfera de interese a Uniunii Sovietice și să-i aducă la putere pe trădătorii care au fost marginalizați în perioada ceaușistă.
Important este și capitolul din publicația „Țara și exilul” dedicat evenimentelor comunităților românești din exil. În acea perioadă, aceste evenimente nu erau cunoscute în România, decât parțial, prin intermediul postului de radio „Europa Liberă”, post care însă cenzura multe dintre știrile despre activitatea Mișcării Legionare, pe care nu o agreează diriguitorii Lumii Occidentale, condusă predominant de evrei.
Reprezentanții Mișcării Legionare au participat la multe congrese și conferințe dedicate luptei împotriva comunismului, organizate de diverse asociații și fundații, cum ar fi Congresul Consiliului European al Libertății (EFC) sau Blocul Anti-bolșevic al Națiunilor (ABN), cunoscute în România ca fiind finanțate de serviciile secrete occidentale, în principal de CIA. De altfel, trebuie menționat că membrii anticomuniști ai exilului românesc nu au avut niciodată sentimentul că fac vreun rău României prin cooperarea cu serviciile secrete occidentale, ci din contră, aveau convingerea că fac bine și credeau în himera că străinii din Occident vor binele României și românilor și pentru asta fac eforturi și cheltuie bani pentru fericirea românilor. Această naivitate a contribuit în timp la transformarea României independente din perioada ceaușistă în colonia care este astăzi.
Mulți români din exil, oameni de bună credință, au slujit serviciile secrete occidentale și au murit convinși că au făcut bine, inclusiv în perioada loviturii de stat din decembrie 1989, când serviciile secrete occidentale și-au dat mâna cu cele din statele socialiste devotate Uniunii Sovietice și au atacat România, au acaparat-o, i-au distrus propria economie, au pus mâna pe toate resursele naturale și umane ale țării și și-au construit propria economie, pe care au grijă să nu o supună fiscalizării. Din punct de vedere propagandistic și de manipulare a unei mari părți a poporului român, a fost un mare succes istoric al Occidentului, care a reușit să pună integral mâna pe una dintre cele mai bogate țări din Europa. Profesionalismul serviciilor secrete occidentale și a sistemului occidental de propagandă a fost unul deosebit și acest fapt a înclinat balanța în defavoarea fostelor state din estul Europei. Dintre acestea, România are situația cea mai nefavorabilă, din punctul de vedere situației etniei majoritare, al lipsei de suveranitate națională și al principalilor indicatori sociali, unii prăbușindu-se la nivelul începutului secolului al XX-lea (mortalitatea infantilă, analfabetismul, tuberculoza ș.a.), la care se adaugă cea mai mare descreștere demografică din Europa, care este a etniei române și cea mai mare creștere demografică a unei alte etnii din țară, respectiv a țiganilor.
Vinovată de această situație este și conducerea de la București și mai ales Securitatea, cea care monitoriza exilul, care făcea informările și care făcea propunerile care stăteau la baza deciziilor care se luau. Cei care cred că deciziile le lua Nicolae Ceaușescu după capul său, în mii de direcții și pe mii de falii înguste, despre care de multe ori nu avea habar, nu cunoaște sistemul de conducere al epocii. Toate deciziile aveau la bază propuneri, multe dintre ele provenite de la Securitate și de la înalți activiști de partid, dar și de la experți ai diferitelor ministere și agenții guvernamentale, din afara ierarhiei de partid.
În arhivele CC al PCR, ale guvernului și ale Securității, există numeroase documente privitoare la românii din exil și măsuri care s-au luat privitoare la ei. În istoriografia românească nu am întâlnit documente din care să rezulte necesitatea unei apropieri a regimului față de românii din exil. Există numeroase mențiuni și aprecieri nefavorabile la adresa românilor din exil. Statul socialist nu s-a împăcat niciodată cu exilații, cei mai năpăstuiți sufletește dintre români. Pâinea exilului a fost și este una amară, chiar dacă era/este una albă. Cu adversarii regimului socialist de stat din interiorul țării, conducerea României a încercat să se împace și, în 1964, conducătorul Gheorghe Gheorghiu-Dej a proclamat oficial încheierea luptei de clasă și, după amnistia generală, a declarat că regimul se împacă cu tot poporul român. Majoritatea foștilor deținuți politici și foști prigoniți administrativ au primit încadrări în muncă conform pregătirii lor profesionale și mulți au primit și locuințe. Li s-a recunoscut vechimea în muncă, inclusiv cu anii petrecuți în temnițe. Copiilor foștilor deținuți li s-a permis să facă studii superioare, ceea ce până în deceniul al șaptelea nu a fost permis. A fost un ordin pe care autoritățile locale din toată țara au fost obligate să-l pună în aplicare. Cu exilații, regimurile dejist și ceaușist nu s-au împăcat niciodată.
Mișcarea Legionară s-a aflat într-o luptă ideologică permanentă, aș spune chiar fanatică, împotriva comunismului, iar când a venit lovitura de stat din 22 decembrie 1989, ea nu și-a putut găsi locul alături de cei care au trăit perioada regimului socialist de stat și a trăit dezamăgirea să vadă că tot reprezentanții regimului socialist dețin puterea și că Securitatea controlează în continuare instituțiile statului. Când puterea de la București s-a transferat din mâna agenturii sovietice din România în mâna euro-atlantiștilor, ea a fost acaparată de judeo-globaliștii care o dețin și astăzi, iar legionarii, puțini câți au rămas, dar mulți în trecutul istoric, cu toate realizările lor culturale, ideologice, morale, patriotice, sunt la fel de mult periferizați și supuși presiunii „sistemului ticăloșit” (l-am citat pe un stâlp al acestui regim, fostul președinte Traian Băsescu), inclusiv prin legi antiromânești și neconstituționale, cum sunt Ordonanța 31/2002, transformată în Legea 107/2006, iar ulterior în Legea 217/2015.
Astăzi, regimul politic aflat la putere are foarte mulți contestatari, mulți foarte nemulțumiți, dar și aceștia trebuie să se înscrie și ei în normele perioadei și să trăiască, chiar dacă țara lor este o colonie și ei sunt patrioți și acceptă foarte greu această situație a țării.
Mișcarea Legionară din exil a luptat cu toată ființa ei împotriva comunismului. Pentru aceasta, a fost încurajată de autoritățile occidentale, dar nu a fost agreată pe fond, întrucât cei care doreau să răstoarne regimurile socialiste din estul Europei nu susțineau naționalismul în aceste state, ci susțineau doar erodarea statelor și națiunilor est-europene. Horia Sima a sesizat acest lucru și în numărul din mai-iunie 1977 al publicației „Țara și exilul”, el pune întrebarea: „Se violează drepturile omului, dar ce se întâmplă cu drepturile națiunilor?”
Informațiile false întâlnite în paginile publicației „Țara și exilul”, unele dintre ele chiar aberante, cum am menționat mai sus, au contribuit la efortul internațional de slăbire a statului național român, în vederea dărâmării regimului socialist de stat și a acaparării României cu toate resursele ei naturale și umane și toate capacitățile ei, eveniment/fenomen care, la ora scrierii acestor rânduri, este încheiat de ani buni.
Parcurgând paginile publicației „Țara și exilul”, cititorul va putea constata nivelul de dezbinare al exilului românesc, care nu a reușit să reprezinte niciodată o forță care să acționeze în favoarea sprijinirii României profunde, ci a susținut doar viziuni individuale și de grupuri dezbinate, mai mari sau mai mici. Din această cauză, exilul românesc nu a putut să joace un rol constructiv în istoria de după 1989, din rândurile sale ajungând să se ridice o serie de persoane/personalități care să dețină niște funcții importante în viața publică, dintre care, un mare număr s-au dovedit informatori sau agenți ai Securității. Aceste persoane/personalități au deținut funcții, unii ani buni, dar n-au lăsat urme constructive pentru națiunea română, pentru un viitor național-românesc al țării. Alți politicieni ai ultimelor trei decenii urmează să fie deconspirați ca agenți și informatori ai fostei Securități în perioada următoare, având în vedere că documentele Securității au fost în mare măsură manipulate sau falsificate, distruse, ascunse de SRi, adică nepredate CNSAS, dar conservate.
Atitudinea intransigentă a lui Horia Sima era, în mod cert, pe lângă posibile alte cauze și o reacție la nedreptățile suferite de Mișcarea Legionară în tumultuoasa ei istorie. Exilul lung al unei mari părți a Mișcării Legionare, a fost categoric unul amar, fapt afirmat atât de Horia Sima, cât și de către alți autori din paginile publicației „Țara și exilul”.
Unul dintre puținele momente istorice în care legionarilor li s-a făcut dreptate, a fost în cadrul Tribunalului de la Nürnberg (1945-1946), care a judecat toate mișcările naziste și fasciste din Europa interbelică și din timpul celui de al doilea război mondial. Tribunalul de la Nürnberg nu a reținut în sarcina Mișcării Legionare nici o infracțiune internațională, nu a declarat Mișcarea Legionară nici nazistă, nici fascistă și nu i-a formulat nici un reproș față de acțiunile ei din istorie. Astfel că acuzațiile de nazism și de fascism pe care unii judei și slugi ale lor de alte etnii le aduc legionarilor, sunt neavenite și n-au nici o legătură cu știința istorică și cu dreptul. Din păcate, nici chiar legionarii înșiși nu au folosit acest atu istoric în apărarea lor, nici în timpul prigoanei regimului socialist de stat și nici în timpul celei judeo-globaliste de după 1990.
Pentru legionarii învinși de istorie rămâne doar perspectiva ca partea lor de dreptate și de merite în istoria României să le-o acorde istoricii onești, dar și aceștia sunt, în această perioadă, în număr mic. Credem că trecerea timpului va alunga și oportunismul perioadei noastre și frica de a scrie adevărul, care i-a cuprins pe mulți istorici ai epocii contemporane și recente.
Prof. univ. dr. Corvin LUPU
[1] Vezi Larry L. Watts, Cei dintâi vor fi cei din urmă-România și sfârșitul Războiului Rece, Editura Rao, București, 2013, capitolul „Perceperea greșită a României”, pp. 28-118.
[2] România a militat insistent pentru anularea prevederilor Acordului de la Potsdam (1945), care prevedea crearea a două state germane și prevedea dreptul URSS de a interveni în treburile interne ale României, fapt care a fost consemnat și în dreptul internațional, inclusiv în Carta ONU. Vezi Larry L. Watts, op. cit., pp. 30-31.
[3] Comunismul este o utopie care nu a existat niciodată nicăieri.
[4] A se vedea interviul publicat de cotidianul „Il secolo d’Italia”, organul Mișcării Sociale Italiene, din data de 21 octombrie 1969.
[5] Dincolo de politica dăunătoare, antiromânească și inumană de promovare a ateismului „științific”, realitatea este că în perioada regimului socialist de stat din România, au fost construite peste 1.200 de biserici și s-a dezvoltat și extins foarte mult baza materială a foarte multor alte mănăstiri și bicerici, în timp ce pentru sistematizarea Bucureștilor, cu deosebire pentru construirea Casei Poporului și a Bulevardului Victoria Socialismului s-au dărâmat un număr de 20 de biserici. Este vorba despre Biserica Enei (demolată în 1977, după cutremur), Biserica Buna Vestire (1981), Biserica Izvorul Tămăduirii (1982), Biserica Albă Postăvari (demolată în martie 1984), Mănăstirea Cotroceni (1984), Biserica Izvorul Tămăduirii (1984), Biserica Gherghiceanu (1984), Biserica Spirea veche (1984), Biserica Sfântul Nicolae Sârbi (1985), Biserica Sfânta Mina (1985), Biserica Sfânta Vineri (1986), Biserica Sfântul Nicolae (1986), Biserica Sfântul Nicolae Jitnița (1986), Mănăstirea Pantelimon (1986), Biserica Doamna Oltea (1986), Biserica Olteni (1987), Mănăstirea Văcărești (1987), Biserica Spiridon Vechi (1987), Biserica Bradu Staicu (1987) și Biserica Sfânta Treime (1987). Vezi Ionuț Ungureanu, Bisericile ajunse sub lama buldozerelor regimului comunist, în „Historia”, www.historia.ro. Este de menționat că inginerul român Eugeniu Iordăchescu a inventat, realizat și brevetat o instalație unică în lume cu ajutorul căreia a mutat la distanțe apreciabile un număr de opt biserici în capitală, două biserici în provincie și trei blocuri în capitală, permițând sistematizarea unor zone încărcate de maghernițe, care au fost demolate și s-au putut ridica numeroase construcții noi și necesare.
Este de asemenea de menționat, că primul Patriarh al regimului comunist din România a fost Iustinian Marina, fost preot care l-a adăpostit și ajutat pe Gheorghe Gheorghiu-Dej după dezertarea acestuia din Lagărul de la Târgu Jiu (august 1944), rămânând până la moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai acestuia. El a beneficiat de fonduri importante, chiar și în perioadele de mare sărăcie a României, când URSS își încasa despăgubirile de război și jefuia economia țării.
[6] În disputa contemporană de idei, globaliștii neagă superioritatea intereselor națiunilor în fața intereselor indivizilor. Aducând individul pe prima treaptă a importanței, statul este slăbit în măsură suficientă încât să poată fi controlat de forțele supranaționale, iar reversul acestei politici este ajungerea individului sub controlul total al forțelor globaliste. Venirea la conducerea SUA a unui regim politic auto-declarat național-protecționist, sprijinitor teoretic al statelor națiuni, a accentuat confruntarea ideologică internațională între globaliști și naționaliști.
[7] Țiganii au cea mai mare vitalitate biologică dintre toate minoritățile naționale din Europa. Prin sistemul acordării de drepturi bănești pentru copii și țiganilor care nu muncesc și prin sistemul ajutoarelor sociale, țiganii au fost încurajați să trăiască fără muncă din banii primiți de la stat, care sunt cu atât mai mulți cu cât au mai mulți copii.
[8] Ca urmare a unui asemenea abuz, soțul unei studente, pe nume Burtică, s-a sinucis.
[9] Paul Goma a plecat în Occident, legal, cu pașaport oferit de Securitate și condus la aeroport de gen. de securitate Nicolae Pleșiță, ofițerul care l-a coordonat direct. La aeroport, gen. Pleșiță i-a atins cu palmele obrajii lui Paul Goma și i-a spus: „Vezi că acum te-am pălmuit! Să spui în Franța că te-am bătut.” După ce atacurile evreiești împotriva poporului român constând în acuzații de presupus holocaust s-au intensificat și s-a emis Ordonanța 31/2002, care învedera drept infracțiune negarea presupusului holocaust, Paul Goma a solicitat și a primit de la SIE o mulțime de documente din Arhiva SIE, care nu fuseseră desecretizate până atunci, documente care au stat la baza cărții sale Săptămâna Roșie sau Basarabia și evreii, în care sunt evidențiate crimele evreilor împotriva românilor, săvârșite în vara anului 1940, în Basarabia și Bucovina. Cartea a fost publicată inițial în Republica Moldova. În anul 2005, subsemnatul am publicat studiile Impactul problematicii Holocaustului asupra României contemporane și aspecte ale relațiilor dintre români și evrei, în „Transilvania”, serie nouă, Anul XXXIV (CX), nr. 3/2005, pp. 14-31 și 65 de ani de la evacuarea forțată a Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ținutului Herța, în „Transilvania”, Serie nouă, anul XXXIV (CX), nr. 9/2005, pp. 20-28. În anul 2007, Paul Goma a publicat și în România cartea Săptămâna Roșie sau Basarabia și evreii. Eu am publicat studiile mele pe baza unor documente din Arhiva MApN, iar Paul Goma pe baza unora din Arhiva SIE. În anul 2005, Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA și Federația Comunităților Evreiești din România mi-au făcut plângere penală în baza Ordonanței 31/2002, care prevedea pedeapsa cu trei ani de închisoare. După publicarea în România a cărții Săptămâna Roșie sau Basarabia și evreii, Federația Comunităților Evreiești din România i-a făcut plângere penală și lui Paul Goma. Cum eu avusesem câștig de cauză în justiție, Paul Goma m-a consultat și mi-a cerut sprijinul, spunându-mi că el nu are bani de avocați și de cheltuielile necesare confruntării într-un proces, așa că preferă să fie băgat la închisoare că a mai fost. L-am încurajat și i-am promis sprijinul. Am trimis la el acasă o fostă masterandă, magistrat la o instanță înaltă din București, care, deși legea îi interzicea, i-a redactat declarația de apărare. La audierea de către procuror, Paul Goma a folosit documentul. Federația Comunităților Evreiești și-a retras plângerea, evitând în acest fel un al doilea eșec. Imediat după aceea, Paul Goma s-a întors la Paris, unde avea o garsonieră.
[10] Armistițiul s-a încheiat în noaptea de 12/13 septembrie 1944, după ora 24, deci, practic, în 13 septembrie 1944.
[11] Pe parcursul anilor, în cercuri legionare, în cercuri ale unor ofițeri de securitate, în cercuri ale unor membrii ai exilului românesc, cu ocazia vizitelor subsemnatului în Germania, atât pe timpul regimului ceaușist, cât și după 1989, inclusiv la Augsburg, unde trăia Horia Sima, inclusiv la medicul stomatolog Filip Păunescu acasă, unde a locuit Horia Sima în ultima parte a vieții, s-a vehiculat mult faptul că fostul comandant al Mișcării Legionare ar fi avut legături cu Securitatea, legături care reprezintă o continuare a legăturilor pe care le-a avut anterior anului 1944 cu SSI. Arhiva SSI ajungând în mâna Securității, ar fi putut fi foarte ușor ca Horia Sima să fie șantajat în vederea continuării colaborării informative. Personal, ca cercetător, nu pot să confirm, dar nici să infirm aceste ipoteze de lucru, întrucât nu am văzut dosarul său din Arhiva Securității. Istoricul care poate să publice aceste probleme, în momentul în care va fi dezlegat de jurământul special care îl leagă de activitatea sa în serviciile secrete (mai are câțiva ani), este Cristian Troncotă, omul care a lucrat un deceniu în Arhivele Securității și ale SRI (1984-1994), inclusiv în funcții de conducere și a studiat atent dosarele Mișcării Legionare, moștenite de la SSI și alimentate ulterior, în continuare, cu înscrisuri de către agentura DGIE/DIE a Securității.
Nota redacției: Întrucât deocamdată cartea „Țara și exilul” nu se distribuie prin librării, persoanele interesate de achiziționarea ei o pot face direct de la autor, domnul Nicolae Sorin Olariu, prin telefon: 0742 329 958 sau prin e-mail: [email protected]