![Demersul domnului Sorin Olariu de a realiza o monografie a publicației din exil a Mișcării Legionare, „Țara și exilul”, […]](https://www.justitiarul.ro/wp-content/uploads/2020/10/majadahonda-2-620x300.jpg "O carte inedită despre activitatea din exil a Mișcării Legionare")
Demersul domnului Sorin Olariu de a realiza o monografie a publicației din exil a Mișcării Legionare, „Țara și exilul”, este unul meritoriu. Pe parcursul multor ani de eforturi, dl. Sorin Olariu, patriot și activist civic model la nivel național și internațional, s-a străduit să refacă în întregime colecția publicației „Țara și exilul”. Demersul este unul meritoriu, având în vedere că autoritățile comuniste au confiscat această publicație și în țară s-au găsit cu greu exemplare ale publicației, oamenii ferindu-se să dețină astfel de înscrisuri.
Autoritățile regimului socialist de stat au dorit să confiște mișcarea națională românească și să o lege doar de realizările perioadei dictaturii de dezvoltare și a succeselor perioadelor lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu.
Mișcarea Legionară nu și-a putut găsi nici măcar o parte din meritele de natură ideologică, națională și morală și din dreptatea pe care a promovat-o printr-o serie lungă și glorioasă de personalități autentice, de o mare valoare intelectuală. De altfel, în perioada interbelică, deosebit de prolifică în domeniul cultural-științific, personalitățile care au aparținut Mișcării Legionare, sau care au fost simpatizanți declarați ai ei, au constituit un grup masiv și de cel mai înalt nivel în cultura și în știința românească.
După părerea mea, una dintre cele mai mari tragedii ale națiunii române și mă refer aici la etnia română, a reprezentat-o momentul impropriu numit „al rebeliunii legionare”. În acel moment istoric, în ianuarie 1941, Dumnezeu și-a luat fața de la români și a permis ca cei mai importanți conducători politici români ai momentului, generalul Ion Antonescu și comandantul legionar Horia Sima, să nu găsească căile de comunicare necesare evitării unui conflict sângeros în care s-au confruntat frații între ei, românii cu românii. Țara a fost foarte mult slăbită, românii au rămas dezbinați și au întâmpinat în aceste condiții de slăbiciune avatarurile istoriei care s-au abătut curând împotriva lor. De această mare dezbinare a românilor au profitat forțe interne și externe interesate în acapararea României și supunerea ei în scop de jaf multiplu.
Legionarii au pierdut lupta, o mare parte dintre ei a fost supusă persecuțiilor foarte dure din partea regimului antonescian. Pe măsură ce s-a văzut că Germania îi ține pe legionari ca pe o rezervă cu care, la nevoie, să îl înlocuiască pe Ion Antonescu, represiunea din țară împotriva lor s-a accentuat. Mulți au înfundat pușcăriile, alții au fost trimiși pe front în linia a I-a, la sacrificiu și și-au lăsat sângele în Uniunea Sovietică, iar apoi în Ungaria și în Cehoslovacia. Prizonierii legionari din URSS au fost cei mai demni. Ei au refuzat să accepte încorporarea în diviziile „Tudor Vladimirescu” și „Horea, Cloșca și Crișan”, luând calea gulagului sovietic, de unde s-au mai întors foarte puțini, iar după ajungerea în România, mulți dintre ei au ajuns în gulagul judeo-bolșevic de la noi. Între Munții Tatra și Vladivostok sunt sute de cimitire românești… Practic, legionari se găsesc în toate aceste cimitire…
După cum am menționat, după așa numita „rebeliune”, o parte dintre legionari au fugit în Germania, unde au cerut azil politic. Germania era țara spre care s-au îndreptat toate speranțele lor, legionarii fiind, de-a lungul întregii perioade interbelice, susținători ai politicii naționale germane și ai alianței României cu Germania.
Revoluția legionară izbucnită imediat după Diktatul de la Viena, din 30 august 1940, l-a răsturnat de la putere pe regele Carol al II-lea, cel care a frânat multă vreme stabilirea unor relații politice și economice strânse cu Germania, puterea complementară economic cu România și care putea să industrializeze și să înarmeze România. Cu toate acestea, autoritățile germane nu i-au tratat pe legionari ca pe niște aliați, nici măcar ca pe niște azilanți politici, ci i-au internat în lagăre, unde au rămas până la lovitura de stat de la 23 august 1944, când au fost eliberați. Eliberați în Germania, dar nu și în România! Cu toate că regele Mihai I a dat un decret de amnistie generală, legionarii nu au fost eliberați din temnițe, fiind lăsați să putrezească acolo încă două decenii. Cel care i-a eliberat în 1964 a fost mult hulitul Gheorghe Gheorghiu-Dej, singurul conducător din blocul statelor socialiste din zona sovietică de influență care a declarat încheiată „lupta de clasă” și a dorit împăcarea cu poporul român.
În Occident și în România, mai ales după lovitura de stat din decembrie 1989, s-a afirmat de mai multe ori, fără dovezi, că amnistia din 1964 ar fi fost legiferată la presiunea Occidentului. Occidentul nu a făcut nici o presiune și nici măcar intervenții decente în favoarea amnistiei. Represiunea sângeroasă din țările socialiste îi ajuta pe occidentali în propaganda împotriva Blocului Sovietic și în slăbirea mișcării comuniste din statele occidentale. Apoi, referindu-ne punctual, la legionari, ei nu erau în grațiile Lumii Occidentale conduce de oligarhia financiară majoritar evreiască, ci, din contră! Apoi, în prima jumătate a anilor ‘60, Occidentul nu era în etapa presiunilor asupra României, ci în etapa unor oferte generoase adresate regimului din acea vreme, pentru realizarea unei apropieri și a penetrării spațiului controlat de sovietici, mai ales după ce ministrul de Externe, Corneliu Mănescu, la ordinul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, i-a declarat secretarului de stat al SUA, Dean Rusk, în numele României, că în cazul unui război Est-Vest, România nu va acționa militar împotriva Occidentului.
Legionarii care au ieșit din temnițe în 1964, unii dintre ei după 23 de ani de pușcării cumplite, erau istoviți din toate punctele de vedere. Cu toate acestea, poliția politică represivă a regimului socialist de stat, respectiv Securitatea, s-a mai prăvălit o dată asupra lor și i-a transformat în inamici închipuiți ai României, iar lupta împotriva lor a devenit argument pentru „utilitatea” Securității. Legionarilor au continuat să li se facă percheziții, la vedere, sau secrete, să li se confiște înscrisuri, cărți și însemne ale Mișcării. Acest fapt justifică pierderea puținelor exemplare din publicația „Țara și exilul” care au ajuns în România. Au fost și asasinate nerecunoscute, „acoperite”, cum ar fi cazul din 1968, când a fost asasinat în locuința sa de pe fostul bulevard Gheorghe Gheorghiu-Dej din Sibiu fostul secretar general al Mișcării Legionare, Nicolae Pătrașcu, deținătorul secretelor privitoare la înțelegerile dintre legionari și guvernul Petru Groza.
În mod neașteptat pentru o mare parte dintre români, după decembrie 1989, a continuat prigoana împotriva legionarilor și acuzațiile nefondate, imaginare, cum ar fi de exemplu acuzația lansată de președintele minoritar etnic Ion Marcel Ilici Iliescu, din ziua de 13 iunie 1990, când i-a declarat pe legionari vinovați de dezordinile sociale din Piața Universității, soldate cu aducerea minerilor în București. Asemenea acuzații au mai lansat și Petre Roman („Piotr” Neulander) și Gelu Voican-Voiculescu. Astăzi știm că Piața Universității a fost creația Securității care dorea să revină în forță la putere, lucru care s-a și realizat, ceea ce avea să conducă la urmări negative în evoluția ulterioară a României.
Editorialele publicației „Țara și exilul” abordează, în general, teme de mare interes. Ele sunt abordate de la nivelul de informare al autorilor, care nu a fost unul deosebit. Rețin atenția comentariile lui Horia Sima privitoare la acțiunile antiromânești ale emigrației maghiare din Occident, în care comandantul Mișcării Legionare vedea mâna Moscovei care dorea să dezbine exilul din statele Blocului Sovietic, pentru ca acesta să nu-și focuseze eforturile împotriva comunismului național. Nu se fac mențiuni privitoare la politica antiromânească continuă a maghiarimii, cu deosebire după Trianon. Apoi, în mod paradoxal, după ce Horia Sima arată că ungurii au fost partenerii comuniștilor în conducerea României, că spre deosebire de românii din Transilvania, cărora le-a fost desființată biserica greco-catolică, bisericile ungurești (romano-catolică, reformată și unitariană) „nu au suferit mari deranjamente”[1], minoritatea maghiară nu a suferit „transformări sau mutări și dislocări”, după ce menționează că ungurilor li „s-au creat universități și școli în limba maghiară” și Regiunea Autonomă Maghiară, devenită în 1960 Regiunea Mureș Autonomă Maghiară, a cărei conducere era în majoritate zdrobitoare ungurească[2], el afirmă că românii nu sunt vinovați de nedreptățile care li s-au făcut ungurilor!? „Poporul român nu poartă nici o răspundere față de restricțiile apărute minorității maghiare”, afirmă în mod nejustificat Horia Sima, iar recunoașterea de către români a unor presupuse persecuții etnice împotriva ungurimii, implicit a afirmațiilor false ale ungurimii internaționale, a afectat grav România acelor timpuri. Prin afirmația „Totul este făcut după planul internaționalei comuniste de menținere a tensiunilor între popoarele asuprite”, este exclusă vinovăția ungurească față de întreaga ei politică antiromânească.
În editoriale există și erori de natură istorică, cum ar fi de exemplu cronologia existenței Regiunii Autonome Maghiare, datată în perioada 1945-1956, când de fapt ea a existat, în cele două denumiri ale ei, între 1952-1968. De asemenea, Horia Sima a susținut în mod eronat că Mișcarea Legionară „s-a intersectat” cu regina-mamă Elena în ziua de 6 septembrie 1940, când legionarii au preluat puterea alături de generalul Ion Antonescu. Realitatea este că regina-mamă Elena a revenit mai târziu în țară, la cererea lui Ion Antonescu, care spera că ea îl va sfătui pe foarte tânărul rege, care era depășit de poziția în care ajunsese fortuit, ca urmare a părăsirii țării de către tatăl său. Este de mirare această eroare a lui Horia Sima, personalitate care a trăit activ acele evenimente.
De asemenea, unele dintre afirmațiile contestatoare a lui Horia Sima la adresa politicii de independență a României în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și a lui Nicolae Ceaușescu, sau cele privitoare la politica externă și la demersurile pentru dezarmarea internațională, sunt neavenite, în analiza istorică dezbrăcată de haina intereselor politice. În comunicatul din 1 septembrie 1968, Horia Sima face referiri la adresa lui Nicolae Ceaușescu și afirmă că: „Declarațiile sale de condamnare a intervenției URSS și a statelor Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia s-au dovedit doar diversiuni și acțiuni ale unui om impulsiv și inconștient care vrea să își facă reclamă în Occident”, ceea ce dovedește un nivel insuficient al înțelegerii evenimentului și lipsă de obiectivitate în analiză[3]. În numărul din 1 martie 1969, Horia Sima îi critică pe liderii de la București că țin „în foame, frig și opresiune poporul”, într-o perioadă de importantă destindere social-politică internă[4] și în care nivelul de trai era în creștere constantă, iar despre foame și frig nu se putea vorbi, indicatorii sociali din acel timp fiind deja peste media restului Europei.
De asemenea, este criticat, Ion Antonescu, după părerea noastră nejustificat, pentru faptul că a ținut în rezervă, în România, jumătate de milion de soldați, în loc să-i pună la dispoziția Germaniei. Or, Ion Antonescu a anticipat pericolul unei intervenții militare maghiare după război, pentru ocuparea întregii Transilvanii, motiv pentru care a păstrat o forță suficientă și strict necesară pentru a contracara Ungaria.
Horia Sima a negat posibilitatea existenței unui naționalism de stânga, afirmând că naționalismul nu poate fi decât de dreapta. Or, aici comandantul mișcării era în eroare. Orice regim politic poate fi orientat predilect spre interesele propriei națiuni, la fel cum poate să se poziționeze predilect la remorca unor forțe străine, sau să conducă țara oferind punctele „cheie” unor minoritari etnici, așa cum s-a întâmplat în perioada ocupației militare sovietice și după lovitura de stat de la 22 decembrie 1989, inclusiv la ora scrierii rândurilor de față.
Această poziționare cu erori de fond și de detaliu ale lui Horia Sima, îl deosebesc fundamental de Corneliu Codreanu, comandantul care nu a lăsat în urma sa interpretări greșite sau alte erori, în scris, sau în numeroasele sale cuvântări publice.
După părerea mea, trebuie avută în vedere și acumularea uriașă de frustrări a tuturor legionarilor, cu deosebire a celor din exil, care au cunoscut toate nedreptățile tuturor regimurilor politice din România și din Germania, unde s-au refugiat în număr mare și care l-au făcut pe Horia Sima să se poziționeze constant împotrivă, inclusiv împotriva unor momente și fapte pozitive din viața politică și socială a României. De altfel, în comunicatul din 1 martie 1968, el afirmă că Mișcarea Legionară condusă de el nu acceptă „nici unui fel de compromis”. Acest fapt, practic, l-a îndepărtat de țară și de realitatea politică a tuturor timpurilor, în care compromisul, cu mai multă sau mai puțină măsură, este necesar și permanent. (Va urma)
Prof. univ. dr. Corvin LUPU
[1] În alt capitol al cărții, intitulat „Din țara subjugată”, Horia Sima face aceeași apreciere și despre comunitatea evreiască, menționând că ea este „o comunitate prosperă și ferită de orice opresiuni religioase, comparativ cu cultele creștine din România comunistă”.
[2] La 2 ianuarie 1960 biroul executiv al PMR din Regiunea Autonomă Maghiară era format din: Lajos Csupor (prim-secretar), Ioan Bătaga, Mihály Szász, Zoltán Szövérfi, János Molnár (secretari), Ioan Cozma, Géza Fodor, István Jakab, Károly Török (directori pe secțiuni), László Lukács (președintele comitetului executiv al Consiliului Popular Regional), Mihály Gombos (președintele comitetului regional al PCR), Károly Király (prim-secretarul regional al Uniunii Tineretului Comunist), Sándor Csavar (președintele Comitetului Sindical Regional), István Vargancsik (prim-secretar al organizației PCR din municipiul Târgu Mureș), Mihály Kovács (comandantul regional al Miliției), István Valter (directorul școlii regionale de partid).
[3] Totuși, există și momente de obiectivitate față de comuniști, cum ar fi recunoașterea faptului că Transilvania a fost dată României de către Stalin.
[4] Horia Sima a negat în mod repetat existența destinderii din viața politică internă din perioada ultimilor ani de viață ai lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și din primii șase ani de domnie ai lui Nicolae Ceaușescu. „Liberalizarea României este o înșelăciune”, afirma Horia Sima. Or, diferențele de severitate a regimului politic din diverse perioade ale socialismului de stat din România sunt evidente.
Nota redacției: Întrucât deocamdată cartea „Țara și exilul” nu se distribuie prin librării, persoanele interesate de achiziționarea ei o pot face direct de la autor, domnul Nicolae Sorin Olariu, prin telefon: 0742 329 958 sau prin e-mail: [email protected]