Atitudini

Oameni târzii

  Săptămâna trecută, mi-am completat biletul de voie, l-am semnat și am luat-o spre un centru alimentar din zonă. Apropiindu-mă suficient […]

 

Săptămâna trecută, mi-am completat biletul de voie, l-am semnat și am luat-o spre un centru alimentar din zonă. Apropiindu-mă suficient încât să pot cuprinde marea parcare ce îl deservea, pur și simplu m-am împotmolit în Cerul care părea că se prăbușise înaintea mea…  Bărbați și femei, trecuți de pragul de la care minți grav bolnave au stabilit că începe bătrânețea, așteptau ora unșpe. Erau undeva, spre gard, vrând parcă să fie siguri că au de ce se rezema dacă nu îi mai țin picioarele. Rândul începea în chiar ușa magazinului și se termina  în buza străzii. M-am așezat. După vreo jumătate de oră am plecat către casă. Plângând. Nu ajunsesem în magazin…

                                                                                                            Doamne ajută!

                                                                                                  Costinel Petrache – Soldat Român

            Oameni târzii

de-i vezi de departe, par umbre, atât,
nu știi din ce vremuri vin… sau se duc…
pământul, deja, le ajunge la gât,
sunt singuri de tot în cuibul de cuc

în pumnul strâns, ca într-o batistă,
țin de bănuții nevoii de-acum,
lumea întoarsă, tăcută și tristă-i
silește s-aleagă ultimul drum

e ora la care au dreptul stingher
să-și cumpere-o pâine, poate și-un măr,
par străini, scăpați din nu știu ce ungher
când toată lumea le este-în răspăr

rândul e lung, ce gânduri îi încearcă
dacă-ntr-o zi n-ar mai putea veni?
acum doresc să prindă să se-ntoarcă
în Casa părăsită de Florii

privesc pierdut în neștiuturi goale,
își numără anii, unii-i mai știu,
alții-îi mai pierd, luând-o la vale,
precum se-ntâmplă în clipa când scriu

niște întrebări întrebându-se-n sine
dacă apucă s-ajungă la mal,
nu vor un răspuns, vor doar să se-ncline
definitiv în actul final

cu chipu-ascuns de măști fără măsură,
purtând cu ei poveri peste poveri,
sunt tragica-mplinire-ntr-o strânsură
de care țin doar zilele de ieri

of, Doamne, ce pași! parcă-i trag prin omăt…
nu schimbă-o vorbă, nu prea le pasă
de umbra din față sau cea dindărăt,
vor să nu piardă drumul spre casă

vai!, o umbră trasă de-o plasă în jos
se prăbușește cu mâna la piept,
un licăr, a rugă, se stinge-n prisos,
de-acum nimic nu mai este nedrept

de peste drum se-aduce-o lumânare,
i se-aprinde-n grabă lângă pleoape,
nimic nu mai are-n lume răbdare,
timpul respiră-n dangăt de ape

în toată-această soartă fără nume
îl văd pe tata, săvârșit demult,
se stinge-n mine lume după lume
și umbrei lui îi plâng și-o reascult

               Costinel Petrache

        15 aprilie – Anul COVID-19

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *