Colimator

Povestea lui Kemény János și a restituirilor in integrum

  Magyar Tavirati Iroda, adică Biroul/Agenția Telegrafică Maghiară, amestecă adevărul cu minciuna, într-o știre importantă, difuzată în limba română la […]

 

Magyar Tavirati Iroda, adică Biroul/Agenția Telegrafică Maghiară, amestecă adevărul cu minciuna, într-o știre importantă, difuzată în limba română la 28 iulie 2020, sub  titlul  „Moştenitorii lui Kemény János au câştigat în instanţă, pentru a doua oară, o pădure de la statul român“.

Cităm: «Moștenitorii contelui Kemény János au câştigat în instanţă, pentru a doua oară, o parte din dreptul de proprietate asupra terenului cu vegetaţie forestieră de la statul român. După cinci amânări, Tribunalul Judeţean Prahova, în hotărârea irevocabilă de marţi, a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a dispus reconstituirea în favoarea reclamanţilor a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 57 hectare […[ Proprietatea lui János Kemény a fost confiscată de puterea comunistă, contele a fost plasat într-un apartament cu condiţii minime şi a lucrat la prepararea varului. Mecena culturii transilvănene a murit în sărăcie în 1971, la Târgu Mureş. (MTI)»

Știrea  conține câteva informații exacte, câteva impreciziuni intenționate și o minciună. Minciună este afirmația că fostul baron Kemény János ar fi murit în sărăcie în 1971. L-am cunoscut, am fost coleg la Institul de teatru din Tg. Mureș cu un membru al familie sale, scenograful Kemény Arpád. Toată familia a trăit după 1945, așa cum trăiau toți foștii privilegiați, într-o lungă perioadă de mizerie, dar a fost ajutat foarte repede, tocmai datorită calităților sale umane și morale, de către cei pe care îi ajutase și care deveniseră apoi ei cei privilegiați, să-și găsească o slujbă corectă. A fost redactor la revista Muvelödés, devenită Új Élet (Viața nouă) sub directoratul lui Sütő András. Dar nu a murit în sărăcie ci a fost doar lipsit de opulența pe care unii o consideră normală în existența unor familii nobiliare. Nu e cazul meu, nu consider opulența un drept al privilegiaților, nu admit privilegii ereditare și în general alte privilegii decât cele obținute prin muncă manuală sau intelectuală. Nu prin comerț, prin politică sau prin furt. Nu accept reconstituirea unei societăți stratificate pe bază de titluri nobiliare ereditare. Nu cred că trebuie reconstituită în Europa de Est o societate care să acorde foștilor nobili de orice nație privilegiile de care beneficiaseră înainte de 1945.

În cazul procesului familiei Kemény János, a fost o greșeală utilizarea incompetentă și abuzivă a argumentului acuzator, fals, de părăsire a României după 1944. Nu i se putea aplica confiscarea averii pe baza regulamentului CASBI. Kemény János a fost un intelectual maghiar patriot, Pentru asta trebuia respectat. Și ar fi trebuit să i se acorde dreptul de a utiliza o parte din proprietățile sale, obținute prin moștenire, în continuarea efortului său cultural, în favoarea minorității căreia îi apaținea. Dar politrucii evrei, maghiari sau români care, imediat după 1945, au justificat și aplicat deposedarea sa integrală în conformitate cu principiile luptei de clasă, sunt cei de tras la răspundere, ei și descendenții lor. Nu statul român, nu românii în general, nu cetățenii actuali.

Dacă pădurile deja adjudecate familiei Kemény vor fi  bine administrate, nu vom avea de ce să ne plângem. Dacă vor fi exploatate violent, vândute altor beneficiari de genul întreprinderilor forestiere austriece care distrug pădurile din România, responsabilii vor trebui trași la răaspundere și pedepsiți. Dar foștii nobili să nu se întindă mai mult decât le permite plapuma.

În această țară, există nu doar interese particulare ci și interese colective. Voi repeta mereu: ce interese colective servește restitutio in integrum a proprietăților unor astfel de foști privilegiați. Nici românii, dar nici maghiarii neprivilegiați nu au vreun interes să tolereze astfel de extensii de posesie, care au origini clar abuzive. Istoria nu începe la 1944, nici la 1920, ci mult înainte. Judecătorii din România au nevoie de lecții de istorie care să le fie predate de specialiști români. Și dacă nu au memorie bună, principiile de bază pot fi tatuate, tatuajeul e la modă. În loc de caligrame chinezești li se poate tatua una din datoriile profesionale ignorate.

În toate cazurile, fără excepție, poate fi regăsită sursa abuzivă a privilegiilor, deci a proprietăților pe care le primiseră acești «nobili», pentru acte de bavură militară, ca efect al unui oportunism politic sau prin căsătorii bine aranjate. Terenurile apricole și pădurile cu asemenea dimensiuni, aparținând unui singur proprietar nu au fost cumpărate cu bani cinstiți, adică obținuți prin muncă, ci au fost confiscate unor coproprietari (țărani liberi) de către principi localnici și donate (ilegal, nu poți dona ceea ce nu-ți aparține) nemurilor devenite astfel privilegiate. Sau acaparate abuziv prin alte mijloace specifice epocilor istorice cunoscut sub numele de feudalism, capitalism.

Deciziile de justiție de acest gen sunt prin natura lor ilegale, fiindcă se bazează pe acte de proprietate care au fost obținute, la origine, în toate  cazurile, sub formă de privilegii, donații, ca acte de putere. Este interesantă emisiunea de televiziune Castele interzise în care unul din moștenitorii Kemény remarcă cu oarecare mirare sau chiar indignare numărul mare de mașini din România care arborează tricolorul românesc (în România!!).

I se pare un semn al creșterii, activării naționalismului la români. Nu știe, nu vede că din 1990 încoace se agită peste tot în Ardeal culorile Ungariei (sub pretextul că ar fi simboluri etnice și nu de stat!) și s-a inventat un drapel cu «simbolurile» Ținutului Secuiesc, Soarele și Luna. Actul de provocare aparține unor maghiari. Fluturașii tricolori la români, acum, sunt încă semnele unui naționalism de paradă, fără temei în actele concrete ale unui patriotism pozitiv.  Ceva în genul semnăturilor fără efect pe niște petiții difuzate pe Internet, care nu incumbă nici o schimbare de mentalitate, legală sau socială. Nu s-a impus o afirmare constructivă a românității Ardealului.

Nu poate fi acceptată «Recucerirea/Reconquista» Ardealului, de către foștii privilegiați maghiari, prin așa-zisele acte de restituire in integrum. Ardealul este parte integrantă a Romaniei nu de la 1918 ci de todeauna. Iar trecutul colonial maghiar în Ardeal, adică stăpânirea unei minorități invazive asupra unei populații localnice, nu dă temei vreunei continuități sau unei reconstrcuții statale.

                                                                                                Dan CULCER, Cotidianul

5 Comments

  1. Marian

    în România există dreptul hoțului de a cere să i se restituie ceea ce a furat!

  2. Tudor

    În sfîrșit cineva spune lucrurilor pe nume: toate marile moșii sînt falsuri grosolane! Păcat că nu ne-au învățat la istorie și nici nu au de gând.

    • Tudor

      Citiți cu mare băgare de seamă!

      „Tratatul de pace cu Tuhutum, precum și întinderea lentă a frontierelor regatului unguresc spre răsărit, exclud gândul unei cuceriri, deci al aservirei poporului românesc, cu armele în mână. Aservirea fiind în secolul al XVI-lea un fapt incontestabil, trebuie să fie explicabil. Explicația trebuie căutată în donațiile regilor. Statele și districtele românești, cari au recunoscut suzeranitatea regelui unguresc – conform concepției juridice medievale – erau considerate ca proprietatea regelui, care putea dispune asupra lor după bunul său plac, deci putea să le doneze. Obiectul donației nu erau locuitorii, teritoriile și animalele depe un anumit teritor ci venitul, pe care îl avea regele, după bunurile acestea. Locuitorii teritoriului sau a moșiei donate nu au protestat în contra donației, deși constituția regelui Ștefan interzicea alienarea moșiilor regești, pentrucă prin donație – în aparență – situația lor juridică rămînea nealterată: birurile, pe cari până la donație le plăteau regelui, aveau să le plătească donatarului și în plus se eliberau de serviciul militar, cea mai apăsătoare sarcină.
      Donațiile încep în secolul al XIII-lea și la finea secolului XV întreg teritoriul statului este donat, locuitorii țărei aduși la starea de iobăgie, apărarea națională compromisă și regele adus la sapă de lemn. În situația aceasta donatarii nu se mai mulțumesc cu venitele de până acum și ei revendică drepturi de proprietate absolută asupra oamenilor și bunurilor, precum și asupra voevozilor și cnezilor de pe teritoriul donat, căutând să mărească venitele moșiilor prin noi impuneri și sarcini.”
      (Vechile Instituții Juridice din Transilvania, Ion Baltariu, Tipografia Bob Aiud 1934, pg 55-56)

    • Tudor

      Alta:

      „În ce constau daniile? Când un Domn dăruia un sat unui boier sau unei mânăstiri, nu-i ceda prin acesta plina proprietate a moșiei, ci dreptul de a încasa diferitele impozite, dijme și venituri domnești, adică cea ce Domnul însuși avea drept să ia dela locuitorii satului dăruit sau închinat. Proprietatea boierilor asupra satelor și moșiilor, ce li se dăruiseră de Domni, se reducea numai la acea că venturile în formă de dări, dijme ori slujbe, pe care le lua de drept Domnul, și erau cedate boierilor drept răsplată pentru servicii aduse. Această proprietate din această obârșie, nu era decât un fel de beneficium, un uzufruct. „Boierul reprezenta în sat pe Domn și se folosia de toate veniturile și foloasele ce nu-și oprise Domnul anume”, căci în multe documente Domnul spunea „că dă tot afară de cutare și cutare dare, de cutare și cutare venit” (1).
      (1) Nădejde, pag.108”
      (Din psihologia poporului român, Dimitrie Drăghicescu, Ed Vicovia, prima ed 1907, pg 413-414)

      • Tudor

        „Aceste mari foloase ale proprietății uzufructuare se deosibeau, la început, prin acea că ele nu erau păstrate de boieri, nici chiar în tot cursul vieții lor, cu atît mai puțin fuseseră ele ereditare. Cu timpul însă, boierii ajunseră, reușiră să le aibe chiar ereditare, „împlinind niște formalități și cheltuind ceva bani pentru înoirea daniilor și confirmare… însă cu cît ne apropiem de vremurile noastre cu atît proprietatea devine mai sigură”.”

        (Din psihologia poporului român, Dimitrie Drăghicescu, Ed Vicovia, prima ed 1907, pg 414)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *