PRIETENII NOŞTRI CU PATRU LĂBUŢE: AMY, O STEA PE CER

În urmă cu doi ani mi-a murit un prieten drag. Titi, motănelul pe care l-am salvat de la îngheţ într-o zi geroasă de decembrie, a fost sfâşiat de câini maidanezi. Durerea şi regretul că l-am lăsat afară noaptea mă paralizaseră. Timp de două săptămâni nu mi-am găsit locul până când, într-o seară de iunie, Ilonka, prietena mea iubitoare de animale m-a sunat, spunându-mi:  “Vino la mine, vreau să-ţi dau ceva!”

Parcă presimţisem. Mă chemase să-mi arate un ghemotoc de blăniţă tigrată, o caricatură slăbuţă şi crăcănată care ţopăia pe masă, complet dezorientată de faptul că cineva o luase de lângă mămica ei fără, să-i dea vreo explicaţie. Nu avea mai mult de patru săptămâni şi încăpea lejer în căuşul palmei. Prietena mea o salvase din locul mizerabil în care se născuse şi, prin adopţie, îi dădea şansa de a avea o familie şi o viaţă demnă.

Cu multă grijă, ca să n-o strivesc, am dus-o acasă. I-am dat lăptic cald, dar nu s-a atins de el. Am îmbiat-o cu mâncare pentru pisici, dar n-o interesa. Căuta intens izvorul altui fel de lapte şi abia atunci am realizat că era un bebe  neînţărcat.

M-am dus la culcare tristă şi oarecum dezamăgită. E prea mică, nu va rezista fără laptele matern…Şi-apoi nu e ceea ce-mi doresc, mi-am spus. Adevărul era că vroiam un băieţel negru cu şosetuţe albe, care să semene cu Titi şi nu o fetiţă gri, care semăna mai degrabă cu un şobolan decât cu o pisică. Cu aceste gânduri am intrat în pat. Micuţa a venit în fugă după mine în dormitor; instalându-se cuminte pe un rucsac, a dormit liniştită până în zori.

La trezire m-a salutat prietenoasă şi, ca o adevărată alpinistă, mi s-a căţărat pe umăr, începând să toarcă sonor. Era puţin agitată şi am înţeles deîndată că foamea îi dădea târcoale.

I-am pus din nou în faţă farfurioara cu lăptic. S-a îndreptat spre ea alergând, a mirosit-o, a înconjurat-o de două ori, dar nici vorbă să guste! Dacă nu mănâncă va muri, mi-am spus la un moment dat. În clipa următoare am luat-o în braţe şi am dus-o foarte aproape de locul în care urma să-şi întâlnească restul familiei. Fără să privesc înapoi, mi-am văzut de drum.

Ca un făcut, gândul că am părăsit-o nu mi-a dat pace toată ziulica. Ştiam că zona în care s-a născut este infestată şi că mulţi dintre frăţiorii, surorile şi verişorii ei au sfârşit seceraţi de boli infecţioase. Aşa că, vocea interioară mi-a şoptit să mă întorc la ea şi să o caut. Poate părea incredibil, dar după opt ore am găsit-o în acelaşi loc în care o lăsasem. Cuminte şi cu o undă de reproş în priviri, aştepta să o iau acasă.

Cu multă răbdare şi dragoste, am învăţat-o să mănânce. Am şi botezat-o: Amylou, prinţesa mea dragă şi plină de viaţă. Deoarece era mititică şi grozav de singură, după zece zile i-am adus o surioară: pe Sissy, o pisicuţă de aceiaşi vârstă, albă cu buline negre. S-au împrietenit din prima clipă şi au crescut ca duoă surori adevărate sub privirile atente, pline de condescendenţă ale lui Mişu, fost căţel al străzii, devenit între timp şeful casei.

Deşi erau două temperamente diferite, Amy şi Sissy s-au înţeles de minune. Zburdalnică, veselă, foarte energică şi plină de iniţiativă, Amy şi-a antrenat surioara în toate acţiunile. Îmi era mai mare dragul să le văd căţărându-se în tuia din faţa blocului sau urmărind fluturii prin iarbă! Aveau multă trebă şi cu păsările pe care le pândeau stând pe burtă, cu speranţa că le vor prinde odată şi-odată. Când deschideam fereastra şi le întrebam: “Prinţese, vreţi papa bun?” lăsau joaca şi, dintr-o săritură, aterizau pe pervaz pentru a se înfrupta cu bunătăţuri. Şi ce jocuri mai trăgeau şi cum se mai alergau prin casă! Mi-au făcut ferfeniţă perdeaua din dormitor, dar cum să mă fi supărat? Nici faptul că uneori făceau pipi prin locuri nepermise nu m-a deranjat. Erau micuţe şi din comportamentul lor am înţeles că animalele nu fac niciodată rău în mod intenţionat. Şi-apoi Amy era o fiinţă cu totul specială, care îmi înţelegea gândurile.

Din primele zile ale relaţiei noastre a manifestat o dragoste şi un ataşament aparte. Căutându-mi mereu prezenţa şi contactul fizic, n-a existat noapte în care să nu doarmă cu mine. Mă urmărea prin casă şi, cum prindea momentul, se căţăra pe mine, copacul ei preferat. Eram plină de zgârieturi din cap şi până în picioare, dar cui îi păsa? Important era faptul că prinţesa mea avea libertate deplină. Ştia când era ora stingerii. Cu graţia ei felină se retrăgea în dormitor şi mă aştepta în pat…ca o sobiţă caldă mi se cuibărea la piept în dreptul inimii, rămânând acolo, nemişcată,până a doua zi. Cu boticul ei fin şi umed lipit de gât respira imperceptibil, să nu mă deranjeze.

La opt luni Amylou devenise o tigruţă splendidă. Era minionă dar bine proporţionată. Blăniţa moale şi strălucitoare, cu desene negre, devenise o mantie de mare preţ. Ochii-două smaralde enorme, mă fascinau cu privirea lor luminoasă şi tandră. Pe măsură ce se maturiza, prinţesa mea a lăsat să iasă la vedere latura contemplativă a cararcterului său. Avea un loc anume în care, după ce se aşeza, mă privea cu ochii ei strălucitori, studiindu-mi toate mişcările. Graţioasă şi elegantă, cu dragostea ei mai mult decât umană, veghea ca totul să meargă bine. Când era sigură că nu erau probleme, venea la mine. Dintr-un salt  mi se căţăra pe umăr şi, după ce se instala ca un guler în jurul gâtului începea să toarcă, spunându-mi poveşti şi lucruri doar de ea ştiute…Cu puterile magice ale unui cristal biologic, m-a vindecat de spondiloza cervicală. Era o prezenţă angelică, venită dintr-o altă lume, trimisă de Dumnezeu pentru a-mi aduce dragoste, linişte şi bucurie.

Între timp se împrietenise la cataramă cu Mişu. Dacă mergeau la plimbare prin parc, erau nedespărţiţi. Ştia că Mişu îi asigura protecţia şi ori de câte ori avea musafiri nedoriţi, el îi sărea în ajutor, demonstrându-şi solidaritatea. Când apăream şi eu, lăsa totul baltă şi venea la mine. Aştepta să vadă ce fac. Dacă mă plimbam, mă însoţea în pas de defilare, cu codiţa ridicată, ca o antenă. Dacă mă aşezam pe bancă, îmi sărea pe genunchi şi se cuibărea comod în poală. Nu se ridica decât dacă simţea un pericol sau dacă îi spuneam că trebuie să mergem acasă. Nu a vagabondat niciodată ci s-a învârtit, precaută şi înţeleaptă, prin zona blocului.

Când i-a sosit vremea împerecherii, am sterilizat-o. Din experienţa cu Titi vroiam să evit ieşirile nocturne şi pericolul mortal reprezentat de câinii fără stăpân. Post operator însă, Amylou a făcut o complicaţie. A fost primul semn că avea o constituţie fragilă şi deci, necesita un plus de atenţie. Al doilea semn a fost infecţia urinară din vara anului trecut. După patru luni de tratament cu antibiotice care au alternat cu produse naturiste, s-a vindecat. Deşi avea sistemul imunitar deficitar, am omis să-I dau suplimente alimentare, însănătoşirea fiind o aparenţă care m-a înşelat…

În urmă cu trei luni, nori negri au apărut la orizont. Amy a început să nu mai aibă poftă de mâncare şi să slăbească. Am alergat într-un suflet cu ea la domnul doctor Bob, medicul nostru de familie. Primele investigaţii au indicat febră mare şi existenţa unui chist. Am început tratamentul injectabil cu antibiotice şi, pentru siguranţă, am făcut examenul ecografic. Ecografia a scos la iveală o formaţiune mezenterică polichistică difuză. A fost semnalul de alarmă care m-a ţinut trează nopţi de-a rândul. “Nu ştiu care e cauza infecţiei, însă după ce scăpăm de ea, o operez. Nu plânge, vei vedea că totul va fi bine!” mi-a spus medicul văzându-mi teama din priviri. M-am agăţat de cuvintele lui precum înecatul de un pai. După două săptămâni de injecţii cu antibiotice aduse din America, a avut o uşoară ameliorare. Timp de o săptămână situaţia a fost ţinută sub control.

Cu toate acestea, pofta de mâncare nu i-a revenit . Cea care altădată mânca cu plăcere mâncarea ei preferată, acum abia o gusta. Apoi starea febrilă a revenit, aducând cu ea scaune diareice. Simptomele au fost interpretate ca indicii ale unei cumplite boli contagioase: peritonita virală felină. Groaza a pus stăpânire pe întreaga mea fiinţă. Am intrat în panică; am aflat că virusul, care distruge în mod ireversibil sistemul imunitar al animalului bolnav, ucide 95% din victime. Ştiam de la doctor şi citisem şi pe internet că nu există tratament care să-l anihileze, însă speram cu disperarea condamnatului la moarte, ca tratamentul de susţinere cu vitamine, aminoacizi şi glucoă administrat de medic, însoţit de dragostea mea, să o salveze.

Deşi am mers la cabinet neîntrerupt, alte şaisprezece zile, semnele mult aşteptatei ameliorări nu au apărut. Din contră, Amy a continuat să slăbească, pierzând aproape jumătate din greutatea iniţială. Ultimul şi cel mai sinistru simptom al cumplitei boli a fost ascita. I-am administrat diuretice însă, în loc să scadă, apa a continuat să se acumuleze, umflându-i burtica.

Cu psihicul la pământ dar cu speranţa că Dumnezeu îi va da o şansă, am dus-o cu mine la mănăstirea Caraiman. Deşi n-a văzut-o, părintele Gherontie cel văzător cu duhul, mi-a spus: “ E bolnavă, va muri.” Am refuzat să cred. Sfidând moartea, am dus-o la medicul veterinar din Buşteni. În speranţa disperată de a infirma diagnosticul pus la Tg. Mureş şi de a o vindeca, am mai necăjit-o şi cu recoltarea sângelui pentru laborator.                                                                                                                                                                                            Ştia că fac totul ca să o salvez şi de aceea a suportat cu stoicism toate înţepăturile şi durerea. Acceptând totul, mi-a spus pe limba ei că vrea să trăiască. Şi, cu puţinele puteri care îi mai rămăseseră, a luptat până în ultima clipă.

Ne-am întors acasă şi în următoarele două zile am mai dus-o la tratament. Deşi nu mâncase nimic în acest răstimp şi era sleită de puteri, s-a cerut să meargă afară. Atât cât îi mai era îngăduit, vroia să se mai bucure de natură şi de razele binefăcătoare ale soarelui. Era bleguţă şi burtica umflată o împiedica să se mişte. În seara celei de-a treia zi a devenit apatică. S-a aşezat pe o păturică şi a plecat resemnată capul…în această poziţie a rămas câteva ore. Eram la birou, conversam pe skype cu sora mea. Cu puţina energie care îi mai rămăsese, mi s-a căţărat în poală. Căuta alinarea dinaintea plecării…era modul ei demn de a-şi lua rămas bun de la mine şi de a spune adio acestei lumi a durerii, în care suntem atât de trecători!

Apoi a coborât şi s-a retras într-un colţ al sufrageriei. Avea privirea fixă şi înceţoşată iar trăsăturile feţei au început să i se altereze progresiv. Unde era prinţesa mea cea plină de viaţă cu chipul său drăgălaş? S-a târât în baie pentru a-şi face necesităţile. Am auzit o bufnitură. Intrase în vană şi nu mai putea ieşi. Am luat-o şi am dus-o în dormitor. Răsuflând greu, şi-a întins trupşorul firav şi chircit de suferinţă pe o parte, rămânând nemişcată, cu guriţa deschisă, din care îi curgea un firicel subţire de salivă…M-am întins lângă ea şi am început să o mângâi plângând… I-am aprins o lumânare. ..”Amy, nu pleca!” Cu un efort supraomenesc s-a rostogolit din pat, retrăgându-se în cel mai apropiat colţ al dormitorului.

Atunci am înţeles că se apropia clipa şi trebuia să fie singură, Am reaşezat-o în pat dar nu m-am apropiat de ea. Era trecut de miezul nopţii, era joi, 11 iulie  şi ceasul arăta ora 1,27. Respiraţia i s-a înteţit şi am auzit un ţipăt, după care a început să ofteze, ca un om. O dată, de două ori…după cel de-al treilea oftat prelung, Amy a devenit o stea pe cer…

 

Tg. Mureş, 13 iulie 2013                                                  Liliana Delia MORARIU