Puncte de vedere

Profesorul Cristian Troncotă despre miturile securității comuniste

  Miturile securității comuniste, deslușite la Cercul Militar Sibiu – interviu cu prof.univ. dr. general de brigadă (r.) Cristian Troncotă […]

 

Miturile securității comuniste, deslușite la Cercul Militar Sibiu

– interviu cu prof.univ. dr. general de brigadă (r.) Cristian Troncotă –

„Carte frumoasă, cinste cui te-a scris” – Tudor Arghezi

Joi, 26 iulie, seniorii militari sibieni au avut oaspeți de onoare pe cunoscuții istorici prof. univ. dr. general de brigadă SRI (r.) Cristian Troncotă și prof. univ. dr. Corvin Lupu, autori ai mai multor lucrări științifice dedicate activităților serviciilor de securitate din România. Cu prilejul acestei întâlniri, au lansat cea mai recentă carte, Prăbușirea mitului Securității. După prezentarea cărții de către cei doi coautori, aceștia au răspuns la întrebările venite din partea celor prezenți au acordat autografe celor care au ținut să-și completeze bibliotecile personale cu această carte de o valoare istorică excepțională. Celor doi autori le-au fost adresate mulțumiri în numele celor prezenți, de către col. (r.) Ion Părean, președintele ANCMR și R „General Ilie Șteflea” filiala Sibiu, care le-a lansat și invitația la o nouă întâlnire cu seniorii militari sibieni.

La întâlnire cu cei doi distinși istorici, împreună cu membrii Asociației Naționale a Cadrelor Militare în Rezervă și Retragere „General Ilie Șteflea” filiala Sibiu, au trăit bucuria de a fi prezenți și membri ai Cenaclului Literar „George Topârceanu” al Cercului Militar Sibiu, membri ai Uniunii Scriitorilor din România filiala Sibiu și mulți alți sibieni, care sunt nelipsiți la activitățile organizate la această instituție de cultură a armatei. Între cei prezenți am trăit bucuria de a fi și eu, ceea ce mi-a prilejuit ocazia de a-mi îmbogăți biblioteca personală cu o nouă carte de excepție, pe care strălucesc autografele celor doi autori. Lansarea noii cărți mi-a oferit prilejul să realizez cu unul dintre cei doi coautori, dl. Cristian Troncotă, prezentul interviu, căruia îi transmit cele mai sincere mulțumiri. Cartea povestește, în opinia celor doi istorici, adevăruri ascunse despre generalul Iulian Vlad, ultimul șef al Securității lui Nicolae Ceaușescu, și despre instituția Securității regimului comunist din România, pe care o consideră vinovată de genocidul din decembrie 1989.

Reporter: Ce doriți să cunoască cititorii despre dvs.? Sau, altfel exprimat, să vă prezentați cartea de vizită.

Cristian Troncotă: Pentru cei care mă cunosc mai puțin le transmit faptul că profesia mea de bază este aceea de profesor de istorie. Am terminat studiile universitare în 1980 cu recomandarea de a putea fi angajat în cercetare. După terminarea stagiului de trei ani, în învățământ, tot la recomandarea facultății de istorie și filosofie din Universitatea bucureșteană, am lucrat la Arhiva Ministerului de Interne, care includea și Arhiva Departamentului Securității Statului. După înființarea SRI, în martie 1990, am fost încadrat la Arhiva acestei instituții. În 1994, în urma unui concurs am fost încadrat ca lector universitar la Institutul Superior de Informații, devenit ulterior Academia Națională de Informații. Doctoratul l-am susținut în octombrie 1997 la Academia de Înalte Studii Militare cu o teză care a avut ca temă de cercetare Rolul Serviciului Secret (Special) de Informații în fundamentarea politicii și strategiei românești (1937-1945). În cei 16 ani petrecuți la ANI am urcat treptele profesionale de la lector universitar la profesor coordonator de doctorat, iar ca funcții am fost: secretarul Senatului, șef de catedră, șef de departament, decan și șeful Școlii doctorale. Am trecut în rezervă, la limită de vârstă, în 2009 cu gradul de general de brigată. În calitate de cadru didactic am predat cursuri cu tematici legate de istoria serviciilor de informații, studii de securitate și intelligence. Din 2013, în urma unui concurs, am fost încadrat ca profesor universitar pe termen nelimitat la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, unde activez și în ziua de astăzi.

Reporter: Ați fost implicat în evenimentele din decembrie 1989?

Da, dar nu fizic ci moral dar și cu sufletul. Alături de majoritatea covârșitoare a românilor nu ne-am opus, ci am asistat și ne-am bucurat, cu mâinile în sân și în fața televizoarelor, de prăbușirea regimului dictatorial și inițierea unui program de reforme democratice. Gustul amar provine din execuția de la Târgoviște în sfânta zi de Crăciun, ceea ce nu se cade la un popor în majoritate copleșitoare creștin. Ce s-a întâmplat în anii următori și unde am ajuns este o cu totul altă problemă care merită o analiză separată. Eu, ca istoric, înțeleg prin evenimentele din decembrie 1989, revolta populară provocată de condițiile de trai sub limita de rezistență a românilor, implicarea serviciilor secrete străine „din est și din vest” pentru ca „mămăliga românească” să explodeze, trădarea la vârful instituțiilor fundamentale (Securitate și Armată), dar și a PCR-ului, concomitent cu o lovitură de stat, orchestrată de un grup pucist din care majoritatea era reprezentată de comuniști prosovietici. A mai fost și „asasinatul politic” (după expresia juriștilor francezi) al soților Ceaușescu, pierderea controlului asupra suveranității statului, simultan cu prăbușirea instituțiilor statului, moartea a 1115 oameni (sau 1855 de răniți prin împușcare, cifră vehiculată în dosarul revoluției redeschis de procuratură), rănirea altor 3000 și arestarea a 924 de persoane. Toate acestea împreună cu mineriadele, protestul anticomunist din Piața Universității întins pe 53 de zile, primele alegeri libere și referendumul pentru Constituție, ceea ce reprezintă calea „originală” a revoluției române care a făcut posibilă trecerea de la socialismul autoritar direcționat spre comunism la un regim pe care și astăzi toți românii și-l doresc democratic. Abuzurile instituțiilor de forță, prin încălcarea gravă a drepturilor omului, recunoașterea de către fostul președinte Traian Băsescu că România este un stat mafiot, solidarizarea actualului președinte cu cei care protestează ilegal contra guvernului, reprezintă doar câteva aspecte care compromit grav sistemul democratic din țara noastră. Ca în decembrie 1989, și acum, sunt convins că majoritatea românilor au rămas consecvenți ideii de democrație, sau mai bine spus, după cum se exprima Nicolae Iorga ard de dorința ,,de a avea dreptul de a trăi pentru noi, dreptul de a nu da nimănui ca robi rodul ostenelilor”.

– Ce v-a determinat și continuă să vă preocupe în cercetarea documentelor de arhivă privind evenimentele din decembrie 1989 și publicarea concluziilor într-un număr însemnat de cărți?

Evenimentele din decembrie 1989, la fel ca și revoluția anticomunistă din România, care în opinia mea se încheie o dată cu intrarea în vigoare a Constituției din 1991, când începe să-și arate și efectele, reprezintă momente istorice de mare importanță în istoria Românilor, la fel ca și revoluția din 1848, Unirea principatelor, Războiul de Independență, Marea Unire. Este normal ca orice istoric să-și iubească mai întâi de toate istoria poporului din care face parte. Datorită anilor petrecuți, nu mai puțin de zece, în arhiva care conserva documentele serviciilor secrete și de securitate românești, era normal să mă specializez într-o asemenea direcție de cercetare. Și cum evenimetele din decembrie 1989 ca și perioada revoluției anticomuniste au fost influențate de activitatea intensă a serviciilor secrete române, dar și străine, pe alocuri chiar în colaborare, este firească preocuparea unui istoric, în sensul de a se documenta cât mai profund asupra tuturor aspectelor ce presupune realitatea unor astfel de fapte istorice.

– Despre colaborarea cu distinsul istoric prof. univ. dr. Corvin Lupu ce ne puteți spune și ce v-a determinat această colaborare?

L-am cunoscut pe dl profesor Corvin Lupu în iunie 2004, când, în calitate de coordonator al celei de a treia promoție a Colegiului Superior de Siguranță Națională am făcut o vizită împreună cu majoritatea cursanților la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, precum și la Universitatea Trupelor Terestre. Am fost foarte bine primiți de autorițățile universitare, civile și militare din Sibiu, iar prof. Corvin Lupu și regretatul general Nicolae Uscoi au fost permanent lângă noi. Am fost invitat să conferențiez în fața studenților sibieni în amfiteatrul cel mare din incinta facultății de drept. La sfârșit, dl prof. Corvin Lupu, mi-a spus, citez cu exactitate din memorie pentru că au fost cuvinte care m-au emoționat profund: „Întrucât ați fost aplaudat de studenți la sfârșitul conferinței, conform tradiției înseamnă că vă vor la curs”. Toamna am fost deja invitat la masteratul de relații internaționale și studii de securitate, iar în anul următor am primit o normă la cumul de funcții. De atunci și până în prezent predau cu cea mai mare plăcere la această universitate sibiană. Într-un an am predat și cursul de Politici și strategii de securitate la Universitatea Forțelor Terestre. Fără îndoială că am legat o strânsă prietenie cu dl profesor Corvin Lupu, am participat împreună la mai toate lansările de carte, atât ale mele cât și ale dumnealui, și iată că am ajuns să publicăm împreună o carte, al cărui subiect nu putea fi altul decât evenimentele din decembrie și revoluția anticomunistă din România. Domnia sa, după cum se cunoaște foarte bine, are deja două cărți fundamentale publicate pe tema aceasta, ceea ce înseamnă că dacă a acceptat să semnăm împreună Prăbușirea mitului Securității înseamnă înainte de toate o încredere reciprocă de nezdruncinat.

– Vă propun să prezentați cititorilor activitatea dvs. de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989 și în câte cărți se regăsesc acestea?

În lucrarea Duplicitarii, ediția a doua, 2014, am dedicat ultimile două capitole evenimentelor din decembrie 1989: Rolul sovieticilor în revoluția română și Sfârșit sângeros. De asemenea, în lucrarea Momente și personalități din istoria serviciilor secrete românești (1924-1989), 2017, în ultimul capitol am inserat un studiu mai amplu despre Discursul antisecurist în spațiul public românesc – momentul decembrie 1989. Și desigur, multe fișe de studiu, informații inedite și evaluări proprii sunt prezentate în cartea semnată împreună cu prof. Corvin Lupu, Prăbușirea mitului Securității, 2018. Ca proiect, de viitor, nu fac decât să continui ceea ce am început în 2009 la revista „Lumini și umbre”, revista cadrelor militare și în rezervă din SRI, unde în primii șase ani am fost redactor-șef, adică recuperarea istoriei orale a foștilor ofițeri de securitate. Am realizat până în prezent câteva dialoguri extrem de interesante cu foști ofițeri de contrainformații, cei care au lucrat într-o structură (Direcția a IV-a) atât de mult criticată de către ultimul șef al DSS, fostul general-colonel de securitate Iulian Vlad.

– Despre noul volum, „Prăbușirea mitului Securității”, ce ne puteți relata, respectiv motivația cercetării scrierii acestei cărți?

Fără falsă modestie vă spun că m-am numărat printre primii istorici care au scris pe bază documentară despre trădătorii instituției securității regimului comunist din România. Mai întâi am susținut o comunicare la Cercul Militar, prin 1997, la o conferință internațională. De atunci și până în prezent am adunat foarte multe informații, atestări documentare și mărturii ale unor foști ofițeri de securitate. Toate se leagă foarte bine. Îmi pare nespus de rău că am ajuns să cercetez o astfel de temă. Dar face parte din universul cercetării istorice. Nu întotdeauna, ca istoric întâlnești aspecte care să-ți facă plăcere. Poate sunt mult mai multe cele care devin incomode. Dar adevărul istoric trebuie spus. Fac parte din categoria de istorici („naivi” după unii) care consideră că adevărul istoric poate fi reconstituit, fără nici un fel de cosmetizări sau ingerința unor interese ascunse. Deci, tema trădării m-a determinat și încă mă determină să aprofundez studiile mele istorice. Este vorba despre trădări care s-au produs în rândul ofițerilor dintr-o instituție a statului român care trebuia să apere securitatea națională. În perioada 1978-1989 am identificat 32 de „defectori-transfugi”, adică cei care fiind în misiune au dezertat. Generalul Iulian Vlad vorbește despre 60 de astfel de cazuri. La aceștia mai putem adăuga mulți alții, numiți în limbajul de specialitate „defectori interni”, adică cei care au fost recrutați de servicii secrete străine și au rămas în țară. Rămân convins că reconstituirea cât mai corectă a cauzelor care au determinat trădările dar mai ales a consecințelor lor, vor constitui un capitol din istoria națională asupra căruia se poate reflecta și formula concluzii dintre cele mai sănătoase și benefice intereselor naționale, actuale și de perspectivă. A-i prezenta pe trădători ca mari eroi naționali, așa cum a făcut fostul general de securitate Iulian Vlad, înseamnă din punctul meu de vedere o adevărată blasfemie, o insultă la adresa memoriei acestui popor. Nici acum nu-mi iese din cap afirmația făcută, în februarie 1990, de către fostul meu șef de la arhivă, care lucrase ani buni pe linie de cadre alături de generalul Iulian Vlad: „Așa-i că trădară ai noștri, Cristiane?”. Iar destăinuirile pe care mi le-a făcut, ca argumentație m-au cutremurat. Iată motivul pentru care timp de 28 de ani nu am încetat să răscolesc arhive să mă documentez și să încerc să scot adevărul la lumină. Aici, trebuie să recunosc, am întâlnit în dl profesor Corvin Lupu un cercetător, un comunicator și un colaborator redutabil.

– Vă propun, în continuare, să ne vorbiți mai pe larg despre Planul Dniestr.

Nu există în arhivele din România sau deocamdată nu a fost identificat un document care să ateste informații despre un asemenea plan. Nu exclud existența lui în arhivele serviciilor secrete de la Moscova. Despre el ne dă informații, care în mare parte se verifică faptic, generalul defector Ion Mihai Pacepa, în cartea sa Moștenirea Kremlinului. Problema este că cele relatate de acest memorialist s-au întâmplat în decembrie 1989. Mulți sunt tentați să creadă că nu există un astfel de Plan, dar el a fost formulat de Pacepa, ca proiect de înlăturare a lui Ceaușescu. „Noi cei de aici (adică din diaspora – C.T.), împreună cu cei de acasă (adică cu trădătorii din instituțiile de forță din România – C.T.), l-am răsturnat pe Ceaușescu”, avea să recunoască memorialistul-defector într-un interviu acordat unui ziarist spaniol. Iată și motivul pentru care problema trădării trebuie studiată serios în contextul evenimentelor din decembrie 1989. Domnul profesor Corvin Lupu a descoperit și a demonstrat pe bază documentară, fără putință de a fi contestat, că între Ceaușescu și Securitate au existat profunde neînțelegeri, încă din 1956, care ulterior s-au transformat într-o luptă ascunsă dar feroce, în sensul care pe care. Și am fost cu toții martori, în decembrie 1989, cât de sângeros s-a sfârșit această luptă. Desigur că, atunci în decembrie 1989 am fost cu toții bucuroși că am scăpat de Ceaușescu, fără să ne dăm seama că acest lucru a fost posibil prin trădare și mult sânge inutil vărsat de români. „Nici nu se putea altfel”, adică fără ca Securitatea să se fi dat la o parete, susțin la unison mulți memorialiști și participanți la revoltele populare. Numai că în perspectiva istorică, trădarea celor din instituțiile de forță are repercursiuni pe care le simțim din plin astăzi. Cea mai importantă o consider a fi vrajba dintre români, manipulată de străini și acutizată mai ales în acest an în care serbăm o sută de ani de la Marea Unire. Românii au început deja să se întrebe ce este de preferat: un regim autoritar în care românii să fie uniți în jurul conducătorului sau un regim care mimează democrația dar ne învrăjbește pentru a putea fi mai ușor manipulați de către străini?

Vedeți ce rol important poate juca istoria atunci când este reconstituită corect.

– Ce spun documentele de arhivă despre implicarea unor servicii secrete străine în pregătirea și derularea evenimentelor din decembrie 1989?

Există foarte multe atestări documentare și mărturii ale memorialiștilor, ca să nu mai amintesc de reflexiile analiștilor, din care rezultă fără putință de tăgadă, amestecul serviciilor secrete în evenimentele din 1989, ca și, per ansamblu, în revoluția anticomunistă din România. Din punctul meu de vedere era și straniu să nu se fi implicat. Problema este alta. De ce n-au realizat lovitura de stat anticeaușistă comuniștii români prosovietici, dar fără ajutor străin? Ajutorul străin înseamnă înaltă trădare, după toate codurile penale. Ce putea rezulta în urma acestei trădări? Nimic bun pentru România, pentru regimul democratic, pentru interesele naționale de moment și de perspectivă. Acolo unde pune oficial piciorul un serviciu secret mare, adică cel care reprezintă interesele unei mari puteri, nu-l mai retrage niciodată. A fost o naivitate din partea lui Ceaușescu să creadă că după 1965, promovând o politică de distanțare față de Moscova a scos toți agenții sovietici din țară. După plecare armatei sovietice (1958) și mai ales după retragerea consilierilor sovietici din Securitate (decembrie 1964), sovieticii au lăsat rețele de agenți de dimensiunea unor adevărate sindicate. Și acest lucru s-a văzut și s-a resimțit din plin în decembrie 1989. Chiar este cineva atât de naiv să creadă că după rolul important jucat de agenții sovietici în revoluția română, o dată cu intrarea României în NATO (2004) agenții sovietici au plecat? Mai mult ca sigur că „au plecat pentru a rămâne” (partir pour rester), după expresia unui academician francez, Jean François Deniau. Dar, cu certitudine, după intrarea în NATO și cooperarea cu noii aliați strategici, au pătruns oficial și s-au solidificat și rețele de agenți de influență occidentală. Ce a devenit România? Nu cumva un câmp tactic de confruntare între rețelele occidentale și cele rusești? Au toate acestea vreo legătură cu dezbinarea din societatea românească? Încotro ne îndreptăm? Mai avem vreo șansă să facem curățenie și să redevenim stăpâni la noi acasă? După cum vedem că evoluează situația, pesimismul și resemnarea încep să devină predominante în societatea românească. „Vânduții străinilor” domină în toate domeniile. Să fie asta o altă consecință a trădării din decembrie 1989? E bine să-i lăsăm și pe cititori să-și formeze propriile opinii.

– Despre eroul principal al cărții, General Iulian Vlad, ce ne puteți spune?

Multe! Chiar foarte multe, dar nu e locul aici. O să încerc să rezum. Era un om care impunea respect prin ținută, prin modul de a se exprima, deși mulți îl percepeau ca fiind foarte exigent și aspru, explicabil și de înțeles pentru un militar la asemenea nivel. Îmi aduc aminte că în vara lui 1988, cred că prin iulie, într-o dimineață, când am intrat ajutor ofițer de serviciu pe Centrul de Informatică și Documentare, de la etajul întâi al clădirii, de lângă Biserica Kretzulescu, l-am zărit pe generalul Vlad mergând pe jos, pe Calea Victoriei, îndreptându-se spre clădirea care adăpostea centrul de comandă al Ministerului de Interne și al Departamentului Securității Statului. Am întrebat și eu pe colegii mai în vârstă, despre ce este vorba și mi s-a răspuns prompt că așa îi place generalului Iulian Vlad să facă plimbări dimineața, fapt pentru care de multe ori vine pe jos la serviciu. L-am mai întâlnit pe generalul Iulian Vlad la arhivă și m-a impresionat stăruința și chiar rigoarea cu care studia dosarele solicitate. În cartea mea Duplicitarii, atât în prima ediție din 2003 cât și în a doua din 2014 l-am prezentat pe generalul Iulian Vlad foarte echilibrat, ținând cont de fatul că era în viață și putea oricând să intervină public să facă declarații sau să-și publice o carte de memorii în care să aducă multe aspecte inedite și doar de el știute. Primele semnale de alarmă privind activitatea lui trădătoare mi-au venit nu numai de la unii memorialiști, pe care-i puteam bănui de subiectivism, ci chiar din documentele oficiale publicate. Mai întâi stenograma ședinței CPex, din 17 decembrie 1989, document care atestă, în toate variantele sale, că la afirmația lui Nicolae Ceaușescu potrivit căreia atitudinea lui Iulian Vlad la Timișoara a fost una trădătoare, pentru că nu a acționat cu răspundere, acesta se exprimă: „Da! Aveți dreptate”. Adică recunoaște că nu și-a îndeplinit una dintre funcțiile fundamentale ale instituției Securității, și anume prevenirea. Deci nu era vorba de a trage în mulțime, pentru că nici o lege nu prevedea acest lucru, ci de a preveni ajungerea la acele proteste. În dialogurile cu Aurel Rogojan, Iulian Vlad afirmă că încă din vara lui 1989 nu l-a mai informat pe Ceaușescu despre starea de spirit a populației care era total negativă, deși o astfel de sarcină intra în atribuțiile sale de șef al DSS. Apoi, în Declarația din 2 februarie 1990 dată pentru Parchetul Militar în condiții de arest îi arată cu degetul pe cei din Direcția a V-a, Trupele de Securitate, USLA și alte unități centrale din fostul DSS, acuzându-i de activități teroriste. Din cercetările realizate ulterior, chiar în condiții de totală ostilitate față de ei și de instituție a rezultat cu claritate că nu ofițerii din aceste unități au fost implicați în acțiunile teroriste sau diversioniste. Iulian Vlad a dovedit astfel că este un oportunist macabru, vrând să iasă în întâmpinarea aberațiilor lui Ion Iliescu spuse pe postul național de televiziune încă din după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, cum că „teroriștii-securiști trag din orice poziție”. De asemenea, în Memoriul înaintat lui Ion Iliescu, din 20 martie 1990, scrie clar și fără echivoc: „Într-adevăr, pe dictatorul Ceaușescu l-am trădat”. Cu o altă ocazie, fiind întrebat ce a fost în decembrie 1989, revoluție sau lovitură de stat, Iulian Vlad a răspuns: „A fost o lovitură de palat cu concursul Securității”. Prin urmare, a recunoscut că Securitatea în loc să apere statul și instituțiile sale a participat la o lovitură de stat care a dus la prăbuțirea tuturor instituțiilor statului. În dialogurile cu istoricul Alex Mihai Stoenescu, Iulian Vlad recunoaște și amestecul străin în evenimentele din 1989. Mai mult, spune că unii dintre morții din decembrie 1989 se datorează „celor care au tras din rândurile acestor forțe străine”. Ce să înțelegem din aceste informații puse cap la cap, că Securitatea a participat la lovitura de palat alături de forțe străine? În toate codurile penale, un astfel de fapt este încadrat la înaltă trădare, cea mai gravă infracțiune la adresa securității unei națiuni. Și ne mai mirăm astăzi de ce oamenii nu mai au încredere în instituțiile statului, cu excepția Bisericii. Am căutat doar să punctez câteva specte esențiale care să reflecteze drumul parcurs de mine, ca istoric, de la respect și admirație față de generalul Iulian Vlad la o profundă dezamăgire.

– În decembrie 1989, au planat pericolele unor intervenții militare străine asupra României?

Începând încă din aprilie 1989 și-au făcut apariția în România, în diferite orașe mari, eu cunoasc mai bine situația de la Sibiu, grupuri de tineri cu o înfățișare atletică. Aveau un comportament ciudat, în sensul că studiau diferite locuri din piețele publice și chiar mansardele unor clădiri mai înalte. Apoi, în toamnă, prin octombrie-noiembrie au început să vină masiv turiști din Uniunea Sovietică, Ungaria, Iugoslavia. Dar marea majoritate erau sovietici. Despre aceștia, Sergiu Nicolaescu spunea că doar jumătate dintre ei erau turiști. Deci, ceilalți ce erau? Printre acești turiști se aflau infiltrați și luptători din trupele speciale sovietice. Un astfel de grup a fost condus de generalul Cinchiz Abdulaev care a acționat la Timișoara și în alte orașe din Ardeal. Un alt grup a fost condus de generalul Dimitri Nicolaevici Fonareff care a acționat la București. După cum a recunoscut în declarațiile date în fața Comisiei parlamentare pentru evenimentele din 1989, fostul prim-ministru Petre Roman, toți acești turiști-neturiști au plecat din România abia în octombrie 1990. Acest aspect a fost confirmat și de Sergiu Nicolaescu dar și de generalul Stănculescu. Ce să înțelegem de aici, că toți acești străini din țările învecinate și prietene erau în realitate militari îmbrăcați civil cu sarcini de a-i ajuta pe români să scape de Ceaușescu? Corect! Gorbaciov se angajase în vara anului 1988 în fața Adunării Generale ONU că URSS nu va mai trimite unități militare în alte țări, așa cum se întâmplase în Ungaria în 1956, în Cehoslovacia în 1968 ori Afganistan în 1979. Și se pare că s-a ținut de cuvânt. Nu i-a trimis îmbrăcați în haine militare ci în civil. Numai că plecarea lor în octombrie 1990 ne mai spune și altceva. Nu cumva au avut și misiunea de a ajuta noua conducere „democratică” a României de a-și consolida puterea? Dacă așa au stat lucrurile, deducem de aici că toate evenimentele petrecute pe scena politică românească până în octombrie 1990, respectiv primele trei mineriade, ciocnirile interetnice de la Târgu Mureș din martie, Piața Universității ori alegerile din mai s-au desfășurat sub stricta supraveghere a acestor turiști-neturiști străini. Generalul Stănculescu, cu care am avut mai multe întâlniri, mi-a mărturisit la un moment dat că acești străini care au părăsit România în octombrie 1990 nu erau mai mulți de 4000. După cum am menționat anterior, generalul Iulian Vlad știa și el, chiar bine de tot despre prezența și implicarea străinilor în evenimentele din decembrie 1989, dar nu a avut curajul să vorbească despre așa ceva în declarațiile date în fața organelor de procuratură militară. I-au „scăpat porumbeii” doar în dialogurile cu istoricul Alex Mihai Stoenescu, deci după ce istoriografia descoperise acest lucru. Autorii străini au vorbit încă de la început despre amestecul sovieticilor în revoluția română, numai că guvernanții de la București, mai ales cei care fuseseră implcați direct în acele evenimente, se făceau că nu aud sau că nu văd. O astfel de atitudine o au și cei de la Institutul pentru Revoluția română din decembrie 1989. De ce? Pentru că dacă se recunoaște prezența și rolul străinilor, implicit se recunoaște înalta trădare. Dacă nu se vorbește despre străini, atunci cei implicați, câți încă mai trăiesc, se cred îndreptățiți să nu sufle o vorbă despre trădare.

– Despre activitatea Securității din jud. Sibiu, în decembrie 1989, ce ne spun documentele de arhivă?

Am scris pe larg despre ce s-a întâmplat la Sibiu în decembrie 1989 într-un studiu intitulat Masacrul de la Sibiu, pe care l-am publicat în revista „Arhivele Totalitarismului”, nr. 3-4/pp.108-120, publicație de specialitate trimestrială aflată sub egida Academiei Române și pe care l-am reluat cu unele completări și reformulări în cartea Duplicitarii (2014). Am folosit o gamă largă de documente, în special mărturiile celor implicați. În pofida tuturor inepțiilor debitate de Ion Iliescu și principalii săi răspândaci pe postul național de televiziune în după-amiaza de 22 decembrie 1989 despre așa-zișii teroriști ai Securității, concluziile rezultate în urma studierii atente a documentelor sunt foarte clare. La Sibiu, ca și în restul țării, Securitatea nu a fost implicată în represiune. Și nu putea să se implice în represiune pentru că de la vârf s-au dat ordine clare de neimplicare, adică de „trădare a poporului și a socialismului” după cum l-a acuzat Ceaușescu pe Iulian Vlad, iar acesta a recunoscut. Teza iliesciană despre „teroriștii-securiști” s-a realizat după un model maskirovka de către grupul pucist pentru a anihila orice încercare sau formă de posibilă rezistență a instituției Securității. Puciștii nu au știut un aspect esențial, și anume că Securitatea era total deprofesionalizată, după cum a recunoscut cu franchețe generalul Iulian Vlad în Raportul din 31 martie 1990 înaintat Parchetului militar. Și această deprofesionalizare s-a produs în ultimii zece ani datorită unor ordine și pretenții aberante ale lui Ceaușescu dar și faptului că au fost puse în aplicare și mai absurd și în mod excesiv de către generalii din conducerea acestei instituții. Afirmația este demonstrată de mii de documente din Arhiva fostei Securități. Aproape că nu există document descoperit și publicat de CNSAS care să nu reflecte acest lucru. Și un alt aspect. Nici astăzi, după 28 de ani de la acele evenimente nu există la parchetele militare nici măcar un singur dosar în care să fie demonstrată implicarea vreunui cadru de securitate în decesul unui oarecare protestatar. Ceea ce este particular la Sibiu, faptul că „securiștii” nu numai că nu au fost cei care au participat la represiune, ci dimpotrivă au fost victime. Au murit două cadre de securitate și 23 de cadre din Miliție. Mai mult, condițiile inumane în care au fost ținuți la bazin, adică cei arestați din rândurile cadrelor din Ministerul de Interne reprezintă un alt argument de necontestat privind represiunea nedreaptă, privarea ilegală de libertate și supunerea la tratamente inumane asupra acestei categorii socio-profesionale. Ceea ce m-a surprins este faptul că cel care poartă răspunderea pentru aceste grave ilegalități, respectiv colonelul Aurel Dragomir, comandantul Școlii de ofițeri și comandantul Garnizoanei Sibiu a fost felicitat de generalul Iulian Vlad „pentru tot ceea ce a făcut”. Și acum, știm foarte bine că a făcut numai nemernicii. M-a mai surprins și un alt lucru. Când l-am întrebat pe generalul Stănculescu într-o discuție particulară, de ce nu a dat ordin să se oprească focul asupra clădirii celor de la Interne, pentru că erau acolo toate cadrele consemnate în interior, mi-a răspuns că i s-a raportat că cei de la interne au fost cei care deschiseseră focul. Mai târziu aflase că informația era total eronată, dar a fost prea târziu să mai facă ceva. Iar ofițerii de securitate care au luat legătura cu generalul Stănculescu, aflat atunci la comanda Armatei, aproape implorându-l să oprească focul, acesta a răspuns că ar fi bine să se apere și ei. Cu alte cuvinte, adică să tragă și ei! Păi acesta nu este război fratricid? Sau era vorba despre un scenariu gândit de alții, adică de cei care au stat permanent în sediul Ministerului Apărării, respectiv atașatul militar sovietic, iar comandanții armatei nu făceau altceva decât să pună în practică astfel de ordine, fără pic de discernământ. Ceva asemănător s-a întâmplat și în cazul masacrului de la Otopeni, victime fiind 50 de militari și cadre de securitate, ca să nu mai vorbim de asasinarea grupului Trosca în fața clădirii Ministerului Apărării din Drumul Taberei. Nu armata Română este de vină pentru toate acestea, ci cei din rândul puciștilor care au ascultat și au transmis orbește ordinele străinilor. Personal sunt convins că războiul româno-român de astăzi își are originea în acel decembrie inutil de însângerat.

– Are distinsul istoric prof. univ. dr. general de brigadă SRI (r.) Cristian Troncotă și alte proiecte în derulare, referitoare la evenimentele din decembrie 1989?

Mă interesează să adun cât mai multe informații, date, relatări, confesiuni și chiar opinii de la foștii ofițeri de securitate care au lucrat în structurile de contrainformații, mai ales cei care au făcut parte din UM 0632, adică cei ce îi protejau pe colegii lor din structurile informativ-operative. Mi-au demonstrat în mai multe rânduri că știu foarte multe lucruri și că sunt dispuși să împărtășească din experiența lor profesională. Izvoarele istorice memorialistice sunt la fel de valoroase ca și cele arhivistice. Se pot verifica și completa reciproc. În măsura în care se conturează aspecte inedite, în mod evident voi fi primul care le voi da publicității.

În numele cititorilor vă adresez cele mai sincere mulțumiri pentru amabilitatea cu care ați acceptat realizarea acestui proiect de interviu și, cu atât mai mult, pentru valențele sale istorico-documentare. În numele celor care au participat la întâlnire cu dvs., vă transmit, în același timp, urarea de sănătate și har pentru a vă îndeplini proiectele pe care le aveți în derulare și vă așteptăm cu brațele deschise la o nouă întâlnire la Sibiu.

                                                                                              A consemnat col. (r.) V. Neghină

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*