IN MEMORIAM

„Prutule, coboară-ți malul, / Ca să treacă Mareșalul!”

  Titlul acestui text reprezintă două din versurile unui cântec popular basarabean, recuperat recent de cantautoarea Maria Gheorghiu de la […]

 

Titlul acestui text reprezintă două din versurile unui cântec popular basarabean, recuperat recent de cantautoarea Maria Gheorghiu de la o bătrână din Țiganca, localitate unde armata română a purtat lupte grele cu trupele sovietice, în vara anului 1941. Versurile vorbesc de la sine despre imaginea întipărită, probabil pe veci, în conștiința României de Est, a personalității mareșalului.

Primele două zile ale lunii iunie marchează două evenimente legate de personalitatea celui care a fost Mareșalul Ion Antonescu. S-a născut la  2 iunie 1882, la Pitești, și a murit, împușcat de plutonul de execuție, la 1 iunie 1946, la Jilava. A fost, așadar, mareşal al Armatei Române, preşedinte al Consiliului de miniştri și conducător cu puteri depline al statului român. Ion Antonescu este una dintre cele mai controversate personalităţi din istoria României.

            Ascensiunea în ierarhia militară. Şef de stat major 

A avut o ascensiune fulminantă în ierarhia militară, ajungând şef al Statului Major General, apoi ministru al Apărării Naţionale. În timpul regimului carlist intră în dizgraţia regelui. Reapare pe scena publică în contextul creat de pierderile teritoriale din vara anului 1940, numit preşedinte al Consiliului de Miniştri şi învestit cu puteri depline. După abdicarea regelui Carol al II-lea, preia efectiv conducerea statului şi formează un guvern alături de Mişcarea Legionară, alăturând România Puterilor Axei.

În timpul Războiului pentru Întregirea Neamului (1916 – 1918), Ion Antonescu a fost şef al Biroului operaţii la Corpul 4 armată (1 aprilie 1915 – 1 noiembrie 1916), al Biroului operaţii la Grupul de armate comandat de generalul Constantin Prezan (12 noiembrie – 5 decembrie 1916) şi al Biroului operaţii de la Marele Cartier General (5 decembrie 1916 – 1 aprilie 1918). Având gradul de maior, Antonescu este trimis în aprilie 1917 la Petrograd ca delegat al Marelui Cartier General, pentru a stabili planul colaborării ruso-române. De asemenea, Antonescu este cel care a conceput planurile bătăliei de la Mărăşeşti din vara anului 1917, când armata română a obţinut o răsunătoare victorie. Pentru aceasta este decorat de către regele Ferdinand I cu „Ordinul Mihai Viteazul”, cu acest prilej adresându-i cuvintele: „Antonescu, nimeni altul nu poate şti mai bine decât regele tău marile servicii pe care le-ai adus ţării în acest război”. Din 1918, devine şeful Secţiei operaţii din cadrul Marelui Cartier General. În iulie 1919, revolta populară din Ungaria a încurajat trupele maghiare să redeschidă ostilităţile împotriva trupelor române staţionate în munţii Apuseni. Antonescu este trimis la Constantinopol şi Belgrad ca delegat al Marelui Cartier General pentru a discuta planul de operaţii contra Ungariei. În câteva săptămâni armata bolşevică ungară este înfrântă, iar soldaţii români intră victorioşi în Budapesta.

Între 1 decembrie 1933 şi 11 decembrie 1934, Ion Antonescu s-a aflat la conducerea Marelui Stat Major.

   Contextul ascensiunii la putere. Pierderile teritoriale din vara anului 1940

La 25 decembrie 1937, Ion Antonescu este înaintat la gradul de general de divizie. Trei zile mai târziu este cooptat în guvernul condus de Octavian Goga, ca ministru al Apărării Naţionale. Prin lovitura de stat din 10 februarie 1938, Carol al II-lea l-a demis pe Goga de la preşedinţia Consiliului de miniştri şi a constituit un guvern în frunte cu patriarhul Miron Cristea. Noul regim a fost instituţionalizat prin Constituţia din 27 februarie 1938. Antonescu şi-a păstrat portofoliul de ministru al Apărării. Politica regelui Carol nu a fost pe placul său şi, în urma unui memoriu pe care şeful statului l-a considerat jignitor, Antonescu a fost trimis, pentru „a se disciplina”, la comanda Corpului 4 Teritorial. La 9 iulie 1940, i se impune domiciliu forţat la mănăstirea Bistriţa.

Izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial şi evenimentele pe plan internaţional de la începutul anului 1940 au lăsat România fără nici un sprijin extern. În acest context, au avut loc pierderile teritoriale din vara anului 1940, lăsând ţara noastră într-o situaţie dramatică. La 28 iunie 1940, Consiliul de Coroană a fost nevoit să cedeze în faţa presiunilor Uniunii Sovietice care, prin două note ultimative, a cerut evacuarea de urgenţă a Basarabiei şi Bucovinei de nord. În plus, la presiunile lui Hitler, România a cedat Cadrilaterul Bulgariei, iar la Consiliul de Coroană din 30 august 1940 s-a decis acceptarea Dictatului de la Viena, prin care România ceda Ungariei nord-vestul Transilvaniei, reprezentând 44.000 de km pătraţi, inclusiv oraşul Cluj.

     Abdicarea regelui Carol al II-lea. Preluarea conducerii statului

Deşi era un cunoscut adversar al şefului statului, Antonescu era considerat de Carol singura persoană capabilă să restabilească ordinea în ţară la acel moment. De aceea, la 4 septembrie 1940, regele îl numeşte pe Antonescu în funcţia de preşedinte a Consiliului de miniştri. În seara imediată numirii în funcţie, regele a semnat decretul prin care Ion Antonescu era învestit cu puteri depline în stat. Apoi, pe fondul manifestaţiilor publice împotriva lui Carol, Antonescu îi cere lui Carol să abdice, avertizându-l că, în cazul unui refuz, el nu mai poate răspunde de securitatea persoanei şi anturajului regal. Într-o atmosferă extrem de tensionată, în dimineaţa zilei de 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a semnat actul de abdicare și de cedare a succesiuni „Marelui Voievod Mihai”. În consecinţă, acesta a fost invitat să depună jurământul.

Imediat după ceremonia depunerii jurământului, Mihai a semnat următorul decret: Articolul I. Învestim pe domnul general Antonescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, cu puteri depline pentru conducerea statului român. Din acest moment, prerogativele regelui Mihai au rămas foarte restrânse. A doua zi dimineaţa, Carol a plecat din ţară însoţit de Elena Lupescu.

În aceste condiții, Iuliu Maniu, preşedintele PNŢ, şi Dinu Brătianu, preşedintele PNL, nu au mai dorit să facă parte din noul cabinet, astfel că Antonescu a negociat participarea Mişcării Legionare la actul de guvernare, iar Horia Sima a fost numit vicepreşedinte al Consiliului de miniştri. Colaborarea dintre Antonescu şi legionari a fost impusă de conjunctura politică.

Guvernarea legionară a fost, oficial, aproape unanim demonizată, imputându-i-se acesteia crime fără precedent. În realitate, lucrurile sunt mult mai nuanțate, argumentele contrare fiind din ce în ce mai numeroase. Demonizat a fost și generalul (ulterior mareșalul) Ion Antonescu, dar pentru crime pe care nu le-a comis, respectiv cele împotriva evreilor. Mărturiile celor care infirmă aceste crime, deportări, persecuții etc., unii dintre aceștia fiind chiar personalități de marcă ale comunităților evreiești din țară și din străinătete, sunt ignorate sau trecute sub tăcere de istoricii „de serviciu” ai României de azi.

Rămâne o mare enigmă amploarea conflictului ireconciliabil dintre Antonescu și Mișcarea Legionară și, mai ales, prigoana nemiloasă și absurdă declanșată de Ion Antonescu asupra tuturor legionarilor, după înfrângerea rebeliunii din ianuarie 1941. Această necunoscută ar trebui supusă unei dezbateri publice la nivel academic, iar verdictul ar trebui asumat de noi, prin noi, nu prin sentințe istorice impuse din afară. La fel și în privința întregii Mișcări Legionare, ca și a personalității Mareșalului Ion Antonescu.

                       „Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul!”

În ziua de 2 martie 1941, Antonescu a organizat un plebiscit, „lipsit de libertate şi sinceritate” în opinia lui Iuliu Maniu, pentru a obţine aprobarea politicii promovate de el. Răspunzând ulterior memoriilor adresate de Maniu şi Brătianu, generalul afirma: „Dacă dumneavoastră credeţi că în împrejurările actuale se poate face o altă politică, sunt gata să vă cedez locul, pentru a vă da putinţa să serviţi mai bine ţara, deci să treceţi de la critică la acţiune”. Nimeni nu a dorit să-şi asume o asemenea răspundere în acel context istoric.

La 22 iunie 1941, Hitler a decis să pună în aplicare „operaţiunea Barbarossa”, planul de invadare a Uniunii Sovietice. Din proprie iniţiativă, Antonescu a decis ca România să participe de partea Germaniei. La comanda lui Antonescu, „Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul!”, Armata Română a trecut Prutul cu scopul declarat de a elibera teritoriile româneşti ocupate de Armata Roşie anul anterior. Douăsprezece divizii româneşti au fost angajate în luptă.

La 5 iulie 1941 a fost eliberat oraşul Cernăuţi, iar la 16 iulie Chişinăul. Ofensiva la est și nord de Prut, desfăşurată în cooperare cu Armata 11 Germană, la flancurile căreia au acţionat diviziile şi brigăzile române, au ajuns la frontierele de est ale României interbelice. La 26 iulie 1941, trupele sovietice erau respinse dincolo de Nistru. Cu prilejul eliberării Basarabiei şi Bucovinei de Nord, Mihai a rostit o alocuţiune la radio, în care a elogiat acţiunea armată, iar la 24 iulie a efectuat împreună cu Antonescu o vizită la Cernăuţi. „Pentru servicii aduse patriei şi tronului pe câmpul de bătălie”, Ion Antonescu a fost avansat la gradul de mareşal la 21 august 1941 de către regele Mihai.

                                           Trădarea

Odată cu înfrângerea germanilor la Stalingrad, rușii au trecut la ofensivă. La 24 martie 1944, Armata Roşie a ajuns la Nistru, iar două zile mai târziu pe cursul superior al Prutului. Armata română se afla într-o situaţie dramatică, majoritatea soldaţilor având moralul foarte scăzut. În acest context, atât liderii opoziţiei, cât şi guvernul Antonescu au purtat tratative pentru ieşirea României din război. Mareșalul a întreprins și o acţiune diplomatică personală la Ankara, însă negocierile n-au adus niciun rezultat favorabil. La Conferinţa de la Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943), SUA, Marea Britanie şi URSS au decis să nu poarte negocieri cu Puterile Axei şi sateliţii ei, ci să impună formula capitulării necondiţionate.

Astfel, pe 12 aprilie, condiţia armistiţiului pentru delegaţia română a fost „capitularea necondiţionată”. Mareşalul a refuzat oferta şi a avut o discuţie cu Iuliu Maniu, declarându-i că dacă liderul PNŢ considera aceste condiţii acceptabile, el era gata să-i predea conducerea ţării. Maniu a refuzat. De asemenea, prin reprezentanţi, Antonescu purta tratative de armistiţiu la Stockholm încă din noiembrie 1943.

La Stockholm, sovieticii negociau de fapt cu două echipe româneşti. Una era condusă de ministrul plenipotențiar al României, Frederic Nanu, în numele mareşalului, cealaltă era coordonată de secretarul legaţiei româneşti, George Duca, în numele regelui Mihai şi al liderilor partidelor politice, Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu. De partea lor, sovieticii păreau să prefere un armistiţiu încheiat direct cu Ion Antonescu.

„Sovieticii nu voiau cu niciun preţ să aibă de-a face cu regele şi cu opoziţia unită, care era anglofilă, americanofilă şi francofilă, ci voiau să aibă de-a face cu mareşalul Antonescu, un militar aliat al lui Hitler, pe care sovieticii îl lua mai în serios decât pe un rege de 23 de ani” – a declarat ulterior prințul  Mihai Dimitrie Sturdza. Dar nu era vorba numai de atât. „Încheierea unui armistiţiu cu Antonescu ar fi constituit un succes de propagandă extraordinar, unul din principalii aliaţi ai lui Hitler care părăseşte coaliţia Axei şi se înţelege cu sovieticii”.

La 21 august, în urma tratativelor purtate la Stockholm, mareşalul a obţinut promisiunea creării unei zone neutre şi a unui termen de 15 zile pentru retragerea armatei germane.

Numai că, în noaptea de 21 august 1944 a avut loc o reuniune secretă la Palatul Regal, cu acest prilej fiind confirmată data de 26 august 1944 pentru răsturnarea lui Antonescu, dar nu a fost exclusă posibilitatea devansării acestei acţiuni, optându-se pentru 24 august. În seara zilei de 22 august 1944, Antonescu a sosit la Bucureşti de pe front.

În dimineața zilei de 23 august, la Ministerul de Externe a sosit din URSS telegrama prin care Stalin accepta condiţiile de armistiţiu propuse de mareșal. Telegrama a fost însă reţinută de Grigore Niculescu-Buzeşti care i-a a arătat-o lui Maniu. La rândul său, acesta l-a informat pe rege despre conţinutul telegramei, care le încurca toate planurile.

La ora 16:05, mareșalul a sosit la palatul regal. La întâlnire au participat: regele Mihai, Ion Antonescu, Mihai Antonescu şi generalul Constantin Sănătescu. Regele a luat cuvântul: „Am auzit că ruşii au spart frontul. Aş dori să ştiu ce măsuri intenţionaţi să luaţi”. Antonescu a recunoscut că ruşii înaintează, dar că această înaintare fusese prevăzută şi va oprită la timpul şi locul oportun. Regele a intervenit: „Situaţia este critică. Nu avem timp de pierdut şi cred că trebuie să cereţi armistiţiul imediat”„Voi cere armistiţiul numai cu anumite condiţii. Să mi se garanteze că nu voi pierde Basarabia şi Transilvania”, a răspuns mareşalul. Mihai protestează, declarând că „nu putem începe să ne tocmim la această oră târzie şi situaţia în care ne aflăm”. Mareșalul a ripostat: „Dacă nu mi se dau garanţii, voi continua lupta. Voi retrage armata până la Carpaţi şi cu ajutorul germanilor voi organiza o fortăreaţă de rezistenţă pe care ruşii nu o vor lua niciodată”. Mihai a replicat din nou: „Ceea ce înseamnă că întreaga ţară va fi ruinată. Propunerile dumneavoastră nu au sens şi nu le pot accepta. Trebuie să cereţi armistiţiul”! Derutat pentru câteva secunde de această expresie de autoritate, Antonescu a declarat: „Niciodată!! Cum o să las ţara pe mâinile unui copil?” Atunci, Mihai a ieşit din cameră spunând că se duce să bea un pahar cu apă. După o ultimă consultare cu sfătuitorii de la palat, regele a revenit în salon: „Am ascultat expunerea dumneavostră asupra situaţiei. Nu sunt de acord cu propunerile. Consider situaţia extrem de gravă, deoarece pune în pericol existenţa ţării şi a neamului românesc. Din această cauză vă demit din funcţia de conducător al statului”! După ce a rostit aceste cuvinte, Mihai a părăsit salonul. Imediat a intrat în salon echipa de militari care avea misiunea de a-l aresta pe mareşal. Ceea ce s-a și întâmplat. Ion și Mihai Antonescu au fost duşi în camera blindată de la etajul I a Palatului Regal.

La ora 22:12, regele Mihai a transmis la radio proclamaţia către ţară, în care declara că „Dictatura a luat sfârşit şi cu ea încetează toate asupririle […]. Cu deplină încredere în viitorul neamului românesc, să păşim hotărâţi pe drumul înfăptuirii României de mâine, a unei Românii libere, puternice şi fericite”. Cât de „liberă, puternică şi fericită” a fost România până în 1990, am văzut…

În plină campanie electorală, în mai 1946, a avut loc şi procesul lui Ion Antonescu. El a fost judecat de Tribunalul Poporului, înfiinţat împreună cu Comisia Aliată de Control pentru a ancheta prezumtivii criminali de război. Sentinţa a fost rostită la 17 mai 1946 și executată pe 1 iunie 1946 la ora 18:03, la penitenciarul din Jilava. Alături de Ion Antonescu, fost „conducător al statului” au mai fost executaţi Mihai Antonescu, fost vicepreşedinte al Consiliului de miniştri şi ministru al Afacerilor Străine, Gheorghe Alexianu, fost guvernator al Transnisitriei, şi Constantin Z. Vasiliu, fost subsecretar de stat la Ministerul de Interne. Înainte de tragere, Antonescu a ridicat mâna dreaptă în semn de salut. A mai fost împuşcat cu revolverul de două ori în cap şi în piept, după care s-au mai tras trei focuri cu puşca. Medicul legist a constatat decesul la orele 18:15.

Surse: enciclopediaromaniei.ro, wikipedia.ro, digi24.ro, justitiarul.ro

                                                                                                Miron MANEGA

Sursa: Articol apărut în numărul 64 al revistei „CERTITUDINEA

 

6 Comments

  1. Nelu

    Nistrule apleaca-ti malul
    Ca sa treaca Maresalul

    Interpreta Stela Botez

    https://www.youtube.com/watch?v=OCf7YJkrQnk

  2. wind

    “Din proprie iniţiativă, Antonescu a decis ca România să participe de partea Germaniei.” Daca presupunem c-ar fi adevarat, probabil ar fi singurul lucru pe care, personal, i l-as putea reprosa. Un statist militar ca el ar fi putut (cu usurinta ?) sa aleaga calea neutralitatii, cum a facut Franco ori, odata recucerita Basarabia, sa se fi oprit colea, la hotarele ei. Insa mirobolanta natura militaro-umana plamadita in acele vremuri a ales, dupa cum stim, altceva.
    Cel mai probabil insa, e c-a fost silit sa joace aceasta partita, iar de n-o juca, Miorita noastra ar fi avut 2 alternative: guvern legionar ori statut de tara ocupata (de facto asa si era, insa catifelat). In concluzie, finalul ar fi fost acelasi, atat in privinta destinului sau, cat si-a sortii razboiului.

    • gheorghe

      Cum sa-i reprosezi?
      Pentru principialitate si rationamente sau pentru ce-a “iesit” din abatorul stalinist?

    • gheorghe

      Cred ca nu stii cine si cum a pregatit si a organizat genocidul german, holocaustul crestinilor!
      Sigur nu intelegi ce a fost si ce – inca – inseamna Miscarea legionara.

  3. gheorghe

    Neascultarea datorata Monarhului este esenta eliminarii bruste din viata politico-militara.
    … inca nu e priceput conceptul de “suveran”, Regele – singurul cu putere de a decid in final, definitiv.
    Place, nu place – neascultarea a fost nesupunere ceea ce echivaleaza cu tradarea juramantului de credinta fata de Rege, singurul reprezentant al natiei si legatura cu Dumnezeu.
    Sigur, nici asta nu ne place, nu-i asa?
    Regele nu si-a tradat Tara fiindca Tara trebuia sa-l urmeze, SUPUSA.
    Doar ca nebunelile secolului – iudaismul politic = marxismul si tribul care l-a dat venit pe fronturile financiare, jurmaliste, filozofice si culturale si noua finanta si economie – “stilul” iudaic, corupator si profitor i-a “luminat pe romani care si azi, cu aceeasi “lumina neagra” isi cauta fericirea.

  4. wind

    Buna Gheorghe. Te invit sa-ti mai clatesti cristalinul o data cu primele fraze din postatea mea. Ma gandeam ca, pur&simplu, ar fi putut avea 2 optiuni afara de cea pe care-a parcurs-o brat la brat cu Istoria. Cat despre faptul ca nu stiu si nu inteleg anumite lucruri, sunt de acord cu tine. Adevarul il stiu doar cei ce-au avut “privilegiul” sa traiasca acele vremuri, adevar care uneori se-ntampla sa se transmita din tata in fiu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.