Cap limpede

Radiografia unei pandemii

  Motto: „Nicăieri nu existau conducere si siguranță și se părea că Apusul, Inima  Pământului,  era pe cale să sângereze […]

 

Motto: „Nicăieri nu existau conducere si siguranță și se părea că Apusul, Inima  Pământului,  era pe cale să sângereze de moarte, în ciuda strălucirii sale aparente.” (Hermann Hesse, Francisc de Assisi)

Trăim zile terifiante, omenirea seamănă cu o frânghie întinsă pe meridianele globului, de care atârnă, așteptând, oameni-rufe de o diversitate multiculturală înduioșătoare. O pală de vânt e suficientă  să-i  desprindă din  cârligele încordării și să-i arunce  jos… Casele au devenit tranșee sau buncăre, din dosul  cărora  pândește spaima. Cei mai năpăstuiți sunt italienii, deși autoritățile  de gintă latină nu l-au identificat încă pe „răspândacul 0”, un fel de „inamic public nr.1”, însă nimeni nu mai este atent la asemenea detalii. Severa, autoritara Angela Merkel și-a schimbat brusc discursul oficial și-și imploră concetățenii să adaste la domiciliu  trecerea  vârfului de sarcină, de nu vor să îngroașe, cu  milioanele, cohortele de contagioși. Anglia, Spania și Franța nu se simt  nici ele bine; cât despre SUA, veștile  sunt încremenitoare, noroc că tiparnița de dolari funcționează cu productivitate  înzecită. Apusul, leagănul civilizației, se clatină primejdios și unda de șoc se propagă amețitor și pe plaiurile traco-daco-valahe. Ori toți, ori niciunul, împărtășim  laolaltă aceeași soartă! Deocamdată…

În Asia, China declară  triumfalist  ieșirea din criză și descoperirea vaccinului miraculos, doar în Iran panica  a atins cote catastrofice. Cumva, amploarea molimii de acolo să aibă legătură cu blestemele aruncate înspre criminalii americani după uciderea generalului Qasem Soleimani, ultimul erou important al Persiei ? Că prea se juraseră urmașii acestuia că vor slobozi câinii răzbunării și că nu vor închide ochii până ce yankeii nu vor plânge tragic…

Destui strâmbă din nas la  auzul cifrei decedaților, atenți să sublinieze   afecțiunile asociate, comorbiditățile, precum și vârsta înaintată a nefericiților răposați. Alții descoperă scenarii apocaliptice și urzeli,  cabale suprastatale, rețelele de socializare duduie, habar n-ai care-s fake news și care nu-s. „Turnul Babel” s-a răsturnat și cărămizile, bucățile de lemn  sar alandala și e imposibil să te ferești din calea lor.

La București, memoria cătușelor n-a obosit o clipă, dimpotrivă, și cred că suntem unicii care combatem letalul virus cu Codul penal. Demult, în 1949, clica roșie promulga, de pe tancurile mujicilor,  un faimos Decret nr.83,  ce va umple pușcăriile de dușmani ai poporului. Și atunci legiuitorul, chiar dacă îmbrăcat în salopetă mirosind a șpan, sancționa activitatea de zădărnicire,  cum va proceda și în anii ’50,  când va pedepsi cu temniță grea omisiunea denunțării… Omisiunea apare și în  ordonanța de urgență recentă și se referă la „informațiile esențiale (subl.n.) cu privire la posibilitatea  de a fi intrat în contact cu o persoană infectată cu o boală infectocontagiaosă”, expresie ce va da aprige bătăi de cap practicienilor. (Odinioară, era incriminată fapta de  a intra în contact cu agenții unei puteri străine imperialiste… Vasăzică se poartă straiele normative retro!) În perspectiva  imediată, vigilentele organe ale statului sunt obligate, nu-i așa? , să vină în fața națiunii zgribulite  de teamă cu loturi de sabotori ai acțiunilor de stârpire  a epidemiei. Păi, ce justificare  ar mai vădi modificarea legislației punitive? Altminteri, să te pufnească râsul ascultându-l pe președintele țării cerându-ne molcom-tărăgănat să ne mișcăm… foarte, foarte repede. Zău că era gata, gata să se isprăvească și starea de urgență, într-atât de rar picurau cuvintele din augusta-i cavitate bucală. În „acest vacarm politic neîntrerupt care ne ucide lent”[1], pe micile  ecrane sunt difuzate  mesaje primite de la colectivele de oameni ai muncii  și de la  cetățenii animați de  înalta conștiință civică, ca pe vremuri, deh, românii sunt pe veci nostalgici ! „Noi stăm în spital, tu stai acasă !”, „ Stăm acasă și totul va fi bine !” sau „Stau în casă că îmi pasă!” citesc pe pozele voit propagandistice și deodată inima îmi tresaltă resuscitată subit. Prichindeii nu mai recită  poezii omagiale, ca pe timpul odiosului, ci își încurajează părinții și-și exprimă încrederea în  viitorul apropiat, unul luminos, desigur. Tocmai ce vă spuneam că nu ne-am vindecat de aleanurile purpurii… Reînscăunat în toiul pandemiei, de unde i se  trage și renumele – „Guvernul Coronavirus” -, Cabinetul „Ludovic 3” bâjbâie, dând senzația că România, ca-ntotdeauna, „e o țară de rândași.”[2]  Stăpânii de la Bruxelles s-au „carantinat” voluntar de la întâiul strănut și nimeni  nu i-a mai zărit. Deunăzi, turuiau întruna și-și asmuțeau comisarii să ne urecheze și să ne îngenuncheze pe cioburi de sticlă. Apropo, nu vă încearcă dorul de turmentatul domn Juncker? Ehe, ce bine s-ar fi înțeles cu Orban al nostru, ce chimie s-ar fi înfiripat  între ei! Păcat, mare păcat… Se zvonește că  tartorii Uniunii  ar pregăti  niscaiva măsuri  cu porcoaie de arginți pentru zona euro, atât; periferia să se descurce cum o putea, cu un pumn de mărunțiș, cu firimituri ! Dinspre Cotroceni și Victoria nu se aude nici  pâs, un protest măcar, de complezență, nu de altceva… Vă mai aduceți aminte de împărțirea „Bătrânului Continent” pe criterii de viteză? Da? Și  la ce vă folosește? Bogații cu bogații, săracii cu săracii, trăiască lupta  activă pentru pace! Știu, „reamintirea este o operație plină de pericole”[3], dar să mergem mai departe, e musai  să înțelegem de ce am ajuns aici.

Așadar, la început a fost revoluția. Dezrobirea prizonierilor din lagărul estic în uralele exaltate ale gloatelor, asuprite o  juma’ de veac cu învățaturile marxist-leniniste, s-a înfăptuit cu vărsare de sânge. „Vom  muri și vom fi liberi !”… Dumnezeule, cum mai răsunau străzile  bucureștene în 1989! Se înființa, imitându-se robespiereanul „Comité de Salut Public” al Revoluției franceze, Comitetul Salvării Naționale, care, ca s-o citez pe  Annie Bentoiu, „afirma și el că voia să salveze ceea ce, de fapt,  intenționa să distrugă.”[4] Ușor-ușor, libertatea ne va ameți ca un drog și efectul halucinogen va dura cu nemiluita. Lefurile creșteau vertiginos de la o lună la alta, rafturile gemeau de sclipiciuri de import, granițele se deschideau tuturor, iar fetele de la Apaca nu se sfiau să cânte dezinhibat-vulgar în prime time: „Nu vrem bani, nu vrem valută, vrem ca Roman să ne….” Numai că orgia sexuală nu s-a produs, hoardele de mineri, în cârdășie cu plutoanele de securiști, alungându-l pe idolul muncitoarelor cu basma. Repertoriul corurilor democratice s-a modificat pe nesimțite și grav: „IMGB face ordine!” Și voia li s-a împlinit pe dată, ca și peste trei decenii, în cazul legiunilor de huligani haștagiști dezlănțuiți în ură animalică. La urma urmei, proletariatul corporatist, cu osebire cel din IT, este succesorul natural al fetelor de la Apaca și al muncitorilor din subteran și suprateran  din fostele unități economice comuniste. Muzica  e alta, bineînțeles,  ca și refrenul: „Noi vrem bani, vrem și valută,/ Muia să vă fie multă!” Ehe, și ce carieră a cunoscut plăcuța suedeză la gurile Dunării! Firesc și  logic, nu noi strigam îmbătați de iluzii: „Mai bine golan decât comunist” ? De aceea, golanii s-au înmulțit ca râia,  împresurându-ne și instituțional. Între multele șlagăre, nici n-am observat că țara fusese dezmembrată și de „maldărul de fiare vechi” s-a ales praful.

Au dispărut, rând pe rând, independența, suveranitatea, fabricile, uzinele, patriotismul, demnitatea națională… Însă cui îi păsa, de vreme ce exersam vrăjiți jocul de-a scrutinurile  electorale libere și rămășagurile pe mize mici! Dar nu oricum, ci scandând bășcălios, în tradiția meleagului neisprăvirii: „Cine-a stat cinci ani la ruși/ Nu poate gândi ca Bush!” Cimilitură adâncă, zău, căci, nitam-nisam, „Unchiul Sam” ne-a pus scutul antirachetă în brațe și de aici ponoasele. Deopotrivă și mărul otrăvit al aderării și integrării europene, cu întregul cortegiu de renunțări de dragul globalizării. Astfel ne-am pomenit cu un pustiu de mall-uri, farmacii,  bănci, agenții  cu „păcănele” și case de pariuri, precum și cu un exod înspre cele patru zări ca-n epocile de foamete și urgie. După ce înghițiserăm cu lăcomie nepotolită zahărul din mâna ocupantului, într-o zi ne-am trezit biciuiți ca hoții de cai. Întoarcerea  la condiția subalternă de-a pururi a însemnat șocul izgonirii din părelnicul rai occidental în care ne amăgiserăm că am nimerit. Curând, eram băgați în jugul Mecanismului de Cooperare și Verificare, instrument scornit să corecteze erorile de la urne. Pesemne,  speriați de aritmetica voturilor mioritice, prea de stânga, păpușarii transnaționali au conceput  o structură represivă și  piața s-a înviorat tembel dintr-odată: „DNA să vină să vă ia!” Oho, și ce i-a  mai umflat!  Pe listele și pe  sprânceana ălora de afară, ce vă închipuiați ? Simulându-se, totodată, actul de justiție echitabilă, cu toate că procesele se tocmiseră ca să  primenească  și să asaneze clasa politică băștinașă, restul e demagogie. „Cine nu sare ia cu închisoare!”… Halal solidaritate! „Cam multă charismă la voi!” exclamaseră cu îngrijorare observatorii euro-atlantici. Pe nesimțite, „Beciul Domnesc” și-a recăpătat grandoarea străveche, lucrare la care au contribuit cu zel  lehăii și trabanții funestului Traian Băsescu, virusul fatal pătruns în șubredul organism politico-social românesc. Odată vârâți în  lanțuri ori speriați de moarte cârtitorii (potențialii lideri, adică), pe scenă au urcat „marii patrioți la mica tocmeală a istoriei, pezevenghii învârtitori.”[5]

Opera  autodistrugerii se apropia  de final și oamenii întunericului l-au inventat pe nevolnicul Klaus Iohannis, însărcinat să proptească piatra funerară deasupra mormântului românesc. Derularea ulterioară a evenimentelor s-a înscris în dialectica  deja plănuită, neînregistrându-se  nicio abatere de la programul creionat cu minuție și perfidie. Experimentul pe care-l traversăm  de câteva săptămâni este un sfârșit de ciclu, declanșat în 1989. Vrând, nevrând, mă gândesc  că prin  distrugerea blocului  comunist, lumea și-a pierdut  echilibrul dorit cu nesaț de secole. Cei doi jandarmi mondiali  se contracarau reciproc și  războiul acela „rece” a adus omenirii  o lungă perioadă de armonie și bunăstare, de liniște și siguranță. Rămas singur în ring,  monstrul capitalist s-a dedat  oricărei  fărădelegi în goana obsesivă de a-și supraviețui propriei crize și de a-și spori obscen profiturile. Toate astea ies la iveală mai abitir ca orișicând astăzi, când culegem și pagubele globalizării, întrucât, iată, suntem lipsiți de capacitatea  de a mai  fabrica chiar și echipamentul de protecție necesar depășirii momentului de cumpănă. „România nu mai e în România”[6], vorba lui Vintilă Horia și din tulpina noului virus gripal se  va naște, indiscutabil și inevitabil, o nouă ordine mondială. Una în care românii vor fi tot slugi, mai famelice, mai umile, degeaba înăsprim legislația penală și suspendăm Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

„Armata e cu noi!” se aude iarăși pe arterele patriei și dindărătul geamurilor izolate total, sărmana condiție umană…

                                                                                                          Marian NAZAT

[1] Victor Felea

[2] Mihail Andricu (fost vicepreședinte al Uniunii Compozitorilor în anii 50), în cartea Anniei Bentoiu,   Timpul ce ni s-a dat: memorii 1944–1959

[3] Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat: memorii 1944–1959

[4] Ibidem

[5] Vintilă Horia, Jurnal de sfârșit de ciclu, 1989-1992. Jurnal torinez, 1978

[6] Ibidem

 

1 Comment

  1. Cornelius

    Delatiunea OBLIGATORIE?
    Huo papagali rosii vopsiti in galben!
    “Zu haus” Gauleiter minoritar!
    Daca decretati obligativitatea turnatoriei ca bolsevicii anilor ’50, dece nu decretati si controlul averilor ca Ceausescu anilor 80?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *