Observator

Realizările lui Klaus Iohannis. Pas cu pas

  Președintele-candidat Klaus Iohannis a dat publicității principalele realizări ale primului său mandat. Acest document, care este tot atât de raport, […]

 

Președintele-candidat Klaus Iohannis a dat publicității principalele realizări ale primului său mandat. Acest document, care este tot atât de raport, cât a fost dezbatere șueta cu jurnaliștii de casă de la Biblioteca Universitară, este redactat parcă urmând regula formulată cândva de Adolf Hitler: „Dacă vrei ca o minciună să fie crezută fă-o cât mai gogonată.”

             IOHANNIS „A BLOCAT CAPTURAREA ROMÂNIEI DE CĂTRE PSD”

Această afirmație îți taie respirația. România era pe punctul de a fi capturată, gata să cadă într-un fel de prizonierat, în situația de a fi răpită. O imagine demnă de operele wagneriene. Și atunci a apărut Siegfried. Nu Mureșan, ci eroul legendelor germane, reîncarnat în nimeni altul decât Președintele lucrului bine făcut, care a salvat-o. De cine? Cum de cine? De balaurul PSD.

Astfel, continuă falsul raport iohannist, „au fost puse bazele României normale”. Ce frumos!

Pentru ca de la bază să se ajungă la vârf, Făt Frumos mai are nevoie însă de încă un mandat. Căci mai sunt capete ale balaurului de tăiat.

Deși formula pare infantilă, ea urmează riguros manualele specialiștilor în manipulare. În primul rând mesajul trebuie să fie radical, în al doilea emoțional, în al treilea confuz.

„Capturarea României” – ce poate fi  mai dramatic decât atât. Pe lângă o asemenea veste nu poți trece ușor. Și ea te înspăimântă înainte de a mai avea timp să te întrebi dacă este credibilă, sau să ceri dovezi care să o confirme. Este atât de severă știrea încât nu îți poți imagina că ar putea fi mincinoasă.

Ce înseamnă în mod concret capturarea unui stat? Un sondaj rapid făcut de noi, fără pretenții de a fi științific, a arătat totuși că fiind vorba despre o metaforă cu multiple înțelesuri posibile, mai nimeni nu știe să dea o definiție precisă. Astfel, fiecare înțelegând ce vrea sau ce poate, suma celor care cred în veridicitatea afirmației este impresionantă.

Atât timp cât faptul capturării nu este descris în termeni concreți, este foarte greu ca ipoteza să fie dovedită pe căi raționale ca fiind falsă. Cum a vrut PSD să captureze România? Prin ce mijloace? Prin ce fapte? Dacă acestea nu sunt prezentate clar, cum ar putea PSD sau altcineva convinge că afirmația este mincinoasă.

De asemenea, în lipsa oricărei dovezi care să susțină descrierea situației de fapt – de altfel, nici nu este nimic de dovedit atât timp cât descrierea realității lipsește, ea fiind substituită printr-o figură de stil – cums-ar putea dezvinovăți PSD? Cine ar putea dovedi că ceva nu s-a întâmplat? Dacă cineva afirmă un lucru, el trebuie dovedit. Cealaltă parte poate atunci demonta probele, arătându-le falsitatea, prin contraprobe. Dacă ar fi reală, capturarea ar putea fi dovedită. Dacă nu este, nu ai cum să dovedești că nu a existat. Numai ceea ce există poate fi dovedit.

Lipsa probelor este compensată de fermitatea expresiei și repetarea minciunii. „O minciună repetată la infinit sfârșește prin a fi crezută.” – spunea ministrul nazist al propagandei, Joseph Goebbels. Klaus Iohannis și ai lui aplică riguros această regulă. Și se pare cu succes.

                            ACTUL DE GUVERNARE CA ABUZ

„În primii cinci ani la Cotroceni, șeful statului a luptat, cu succes, împotriva  abuzurilor PSD, partid care a avut, până de curând, majoritatea parlamentară.” – continuă pomelnicul meritelor iohanniste.

În primul rând, care „șef al statului”? Constituția României nu prevede o asemenea funcție. Președintele Republicii este mediator, reprezentant, garant, dar nu șef al cuiva. Puterea statului este împărțită în trei ramuri – legislativă, executivă și judecătorească – din care Președintele nu poate face parte, el fiind tocmai mediator între ele. Aceste puteri sunt exercitate prin anumite instituții, care sunt instituții ale statului și împreună constituie structura acestuia. Președintele nu este șeful vreuneia dintre ele. Administrația prezidențială are propriul ei șef, iar misiunea sa legală este aceea de a-l ajuta pe Președinte în îndeplinirea funcțiilor sale de mediere și reprezentare. Atunci despre ce șefie vorbim?

Prezentându-și succesele și acuzând abuzurile altora, Klaus Iohannis își mărturisește propriile abuzuri. El s-a erijat împotriva Constituției, deci abuziv, în șef al executivului și a decretat că pretenția PSD ca partid de guvernământ de a guverna potrivit propriilor sale convingeri și programului său de guvernare acceptat de Parlament, este un abuz. Combaterea acestui „abuz” înseamnă, de fapt, blocarea activității Guvernului legitim al României. În acest sens, cu totul neconstituțional, Klaus Iohannis a avut, într-adevăr, succes. Doborârea Guvernului o atestă.

De ce a căzut Guvernul PSD? Nu pentru că PSD a abuzat, ci pentru că și-a „pierdut majoritatea parlamentară”. Ne-o spune chiar Președintele. Așa să fie oare? Cum s-a produs această metamorfoză?

Moțiunea de cenzură împotriva Guvernului Dăncilă a fost adoptată cu o majoritate de numai cinci voturi, din care trei au fost ale unor parlamentari PSD. Cum au ajuns aceștia în opoziție? Prin mită și șantaj. Adică prin corupție și abuz.

Cei doi rămași (de fapt un număr mult mai mare de atât) au fost livrați de grupul parlamentar al Partidului ProRomânia, condus de fostul lider și premier PSD Victor Ponta. Un partid care nu a participat la alegeri și ai cărui parlamentari au fost în majoritate aleși pe listele PSD, și al cărui șef a fost „convins” să își recunoască înfrângerea în fața lui Klaus Iohannis în alegerile prezidențiale din 2014 înainte chiar ca voturile să fi fost numărate, a trebuit să se ascundă într-un spital din Turcia pentru a scăpa de urmărirea poterei DNA pusă de același Iohannis pe urma sa,  și care a dezertat apoi de la guvernare, chipurile pentru a evita vărsări de sânge (!!), după incendiul de la Clubul „Colectiv” care oricât de tragice urmări va fi avut nu avea nici o legătură cu răspunderea Guvernului. Găsim aici o întreagă listă de abuzuri care îl au ca autor sau profitor pe cel care s-a luptat cu succes cu „abuzurile” PSD. Cine este atunci personajul abuziv? Tocmai Klaus Iohannis. Hoțul strigă hoții.

Dar care vor fi fost abuzurile PSD? Ca partid de guvernământ PSD a inițiat legislație și a organizat aplicarea legislației sau a aplicat-o în concret.

A iniția legislație nu este un abuz. Fiecare guvern are dreptul să promoveze legi, potrivit convingerilor sale politice și ideologice, sub rezerva aprobării inițiativelor sale de către Parlament. Aceasta nu poate fi cenzurat decât de către electorat, la urne. A spus-o clar CCR. Desigur, însă, Iohannis s-a obișnuit să abuzeze neluând în seamă deciziile acesteia.

Dacă modul de organizare a aplicării legii a fost defectuos, actele guvernului puteau fi atacate în contenciosul administrativ. La fel dacă instituțiile guvernamentale conduse de PSD ar fi încălcat în mod direct legile, competente cu sancționarea acestor ilegalități erau instanțele judecătorești. Președintele nu avea de ce interveni în acest proces, în care competentă să se pronunțe era doar puterea judecătorească. El recunoaște, totuși, că a luptat împotriva abuzurilor PSD. Cum? Intervenind în justiție; politizând, deci, justiția. Nimic mai adevărat, dar asta arată că tocmai Klaus Iohannis a fost acela care a abuzat în încercarea de a bloca activitatea Guvernului, folosind abuzurile justiției instigate chiar de el.

În fine, dacă prin abuz a fost avut cumva în vedere favoritismul PSD în ocuparea funcțiilor publice, lăsând la o parte caracterul marginal al problemei, ceea ce este cert este că în comparație cu epurările de masă efectuate chiar în aceste zile, pe criteriul apartenenței politice, de Guvernul Orban, cu riscul de a lăsa instituțiile publice fără conducători cât de cât aflați în cunoștința a ceea ce au de făcut, orice subiectivism pesedist pare o glumă.

Așadar, atât timp cât nu a avut „guvernul său”, Președintele a socotit orice act de guvernare ca fiind un abuz și a folosit abuziv instrumentele de care a dispus potrivit Constituției pentru a bloca guvernarea. Este exact ceea ce rezultă din propriul său raport.

           BLOCAREA ACTIVITĂȚII GUVERNULUI, UNICUL SUCCES IOHANNIST

Președintele se fălește cu blocarea Ordonanței 13 și zădărnicirea adoptării legilor justiției pe calea cererilor de reexaminare cu scop de tergiversare a procesului legislativ și a sesizării cu caracter șicanatoriu a CCR. El apreciază că astfel 70% din activitatea legislativă a Guvernului a fost compromisă. În total, se vorbește despre 85 de cereri de reexaminare și 75 de acte normative votate de majoritatea parlamentară, reclamate la CCR. Ceea ce este, într-adevăr, enorm.

Este la mintea cocoșului că un guvern social-democrat nu are aceleași opțiuni politice cu un președinte liberal. După cum este tot la mintea cocoșului că nici o Constituție din lume nu ar putea concepe formarea unui guvern de o anumită culoare politică pe care să îl oblige apoi să facă politica unui președinte de o altă culoare. Chiar și în republicile semi-prezidențiale o asemenea aberație nu este de conceput, căci și acolo, în cazul coabitării, în ultimă instanță, intervine Parlamentul spre a-și susține guvernul.

Dacă așa stau lucrurile, este de bun simț că dreptul unui președinte de a cere reexaminarea legilor sau controlul constituționalității lor nu poate fi folosit pentru a impune executivului, șicanându-l, o altă politică decât cea bazată pe programul său aprobat de Parlament. Or, tocmai asta a făcut Președintele Iohannis. În detrimentul liniștitei guvernări, desigur. Și cu asta se laudă.

În plus el se laudă că s-a pus în fruntea manifestațiilor de stradă ilegale care au atacat guvernul și au contestat dreptul partidului care a câștigat alegerile de a guverna potrivit convingerilor sale ideologice și programului său politic. În loc să fie mediator și moderator de reacție, Președintele a fost lider al revoltelor de stradă neautorizate. În loc să apere, sub aspect moral, legea, el a instigat la încălcarea ei. Iar acesta este temei de laudă.

Interesant mai este de observat că majoritatea sesizărilor adresate CCR au fost respinse sau acceptate doar cu privire la anumite detalii de formă. CCR a fost astfel încărcată în mod inutil cu cereri inadmisibile sau neîntemeiate, în timp ce cererile juste ale zeci de mii de cetățeni își așteptau soluționarea luni și ani de zile.

Cât despre referendumul referitor la interzicerea amnistiei și grațierii, acesta a fost declarat de către CCR ca fiind neconstituțional exact cu privire la punerea în practică a respectivei interdicții. Așadar un alt demers neconstituțional, inutil și costisitor. Șase milioane de români au fost împinși într-un exercițiu neconstituțional, în timp ce alte circa șase milioane au boicotat referendumul. Președintele-candidat se mândrește însă, se vede bine, tocmai cu încălcarea Constituției.

        O POLITICĂ EXTERNĂ DEZASTRUOASĂ SAU LAUDA CU MERITELE ALTORA

Klaus Iohannis își trece în rândul realizărilor acordarea a 2% din buget pentru înarmare. În acest sens ar fi asigurat consensul partidelor politice.

A existat însă vreun partid care să fi exprimat rezerve sau opoziție față de această măsură solicitată imperativ de NATO și SUA? Din câte știm, nu. „Meritul” Președintelui este atunci acela de a nu-și asmuți sateliții politici împotriva bugetului pregătit de Guvern, iar nu de a asigura acordul tuturor în cadrul unei reuniuni de operetă. Oricum, banii i-a dat Guvernul prin bugetul de stat, altminteri criticat în bloc în maniera filibusteristă specifică gherilei iohanniste, iar nu președinția.

Cam în același fel s-au petrecut lucrurile și cu activitatea lui Klaus Iohannis în forurile europene. „Datorită Președintelui Iohannis, România este un membru activ la nivelul UE și are un cuvânt important de spus în chestiunile majore ale comunității europene.” – își asigură fanii echipa de zgomote a Palatului Cotroceni. Așa să fie oare? Dacă nu ar fi de plâns, ne-am prăpădi de râs.

Principalul moment în care România a avut cu adevărat „un cuvânt important de spus în chestiunile majore ale comunității europene” a fost acela în care țara noastră a deținut președinția rotativă a Consiliului UE. Atunci, ne aducem bine aminte, Președintele Iohannis a declarat sus și tare că Guvernul român nu este pregătit să îndeplinească această misiune. Ceea ce a determinat Finlanda să se ofere cu „generozitate” a ne lua locul.

Tot atunci, spre a „sprijini” România să fie „un membru activ la nivelul UE”, Președintele a „mediat” cu succes între partidele de opoziție și „acoperiții” majorității parlamentare (în limbajul curent asta nu se numește mediere, ci intrigă) pentru a da asalturi repetate în scopul dărâmării guvernului. România era pe punctul de a prelua președinția cu un guvern demisionar sau cu unul abia instalat, deci chiar nepregătit. În orice caz, a preluat-o cu un executiv sleit de criza politică internă.

Performanța României, cu adevărat respectabilă, în fruntea Consiliului UE nu s-a datorat deci Președintelui Iohannis, ci Guvernului Dăncilă care a avut rezultate notabile în exercitarea președinției rotative, în pofida acțiunilor subversive ale celui care ulterior avea să se împăuneze cu succesul executivului. Un executiv cu care astăzi ne spune că era în „război” și pe care în cele din urmă a reușit să îl lichideze.

Oricât de subiectivi sau de uituci ar fi votanții peneliști și ai dreptei iohanniste în general, nu se poate să fi uitat aceste lucruri. A pretinde că ele stăteau altfel este o insultă la adresa inteligenței românilor, inclusiv a celor care au votat pentru candidatul Iohannis.

Finalul „apoteotic” al președinției române la Consiliul UE ar fi trebuit să fie Summitul Consiliului European, stabilit să aibă loc la Sibiu, potrivit dorinței cuplului Merkel-Juncker (așa cum avea să o mărturisească președintele Comisiei europene) de a sugera că Europa este germană și ea se termină pe Carpați. Acest eveniment, prezentat ca mare succes al lui Klaus Iohannis, a intrat în istorie prin două elemente: nu a rezolvat absolut nici una dintre problemele delicate aflate pe agenda UE și nu a luat nici o hotărâre importantă, diplomația țării gazdă, divizată de „mediatorul” național, nereușind să medieze nici o înțelegere europeană; Președintele Consiliului UE, respectiv premierul României, fapt fără precedent, grație intrigilor Președintelui României, nu a fost primit la întrunirea Consiliului șefilor de state și guverne al UE, desfășurată chiar la el acasă. Criza politică din România a fost astfel transferată la nivel european.

Rapoartele MCV, pline de minciuni sau de omisiuni vinovate, au fost instrumentul umilirii României și ținerii ei în postura de membru de rang secund al UE. Nu mai este un secret pentru nimeni că acesta a fost rezultatul propagandei antiromânești a cercurilor iohanniste și a lui Klaus Iohannis personal. Tot ceea ce spunea Guvernul în apărarea cauzei române era contrazis de președinte, în public și în privat, în timp ce propaganda prezidențială denunța adevărul drept minciună și proclama minciuna ca adevăr. Dacă așa a dorit Klaus Iohannis ca România să aibă „un cuvânt important de spus în chestiunile majore ale comunității europene”, atunci ne putem întreba ce s-ar fi întâmplat dacă nu și-ar fi dorit-o? Doamne ferește!

Intriga antiromânească iohannistă a funcționat la Bruxelles nu pentru că Iohannis vorbea limba germană, ci pentru că înțelegea doar termenii hegemoniei germane. Cunoașterea limbilor străine nu l-a ajutat să exprime mai convingător mesajul românesc, ci să achieseze fără să spună un cuvânt în vreo limbă oarecare, la interesele Europei germane în România. Interesele României în Europa nu au contat.

Deși Iohannis cunoaște limbi străine, nu se cunoaște nici o intervenție a sa, în Consiliul European, în favoarea României (ex. în chestiunea intrării în spațiul Schengen) sau pentru a se opune unor decizii neconvenabile României.

În schimb, ne amintim înțelegerile făcute peste capul Guvernului român spre a impune în fruntea parchetului european pe „penala” Koveși, simultan cu acțiunile interne vizând blocarea activității procurorilor care o urmăreau penal. Ne amintim și compromiterea candidaturilor de comisari români, prin discuții directe purtate, prin spatele Guvernului, totuși român, cu Președinta aleasă a Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, într-un adevărat dialog al ventrilocilor Angelei Merkel. Să fi mărit asta prestigiul României și respectul pentru România?!

Se pare că românii uită ușor exact ceea ce nu trebuie uitat și iartă ușor ceea ce nu trebuie iertat. Altminteri nu se explică votul masiv acordat unui antiromân care se vrea președinte al românilor, cerându-le tuturor să treacă peste faptul că el a prezidat doar pentru „românii săi” – și aceia străini (sic!) sau înstrăinați.

În fine, Klaus Iohannis își mai trece în palmares și două – nu una! – întâlniri cu Donald Trump. De scrisoarea avocatului acestuia, Rudolf Giuliani, prin care își exprima îngrijorarea și revolta față de derapajele justiției selective protejate de Iohannis nu spune nimic. Aceea nu se pune la socoteală.

Dacă la prima întâlnire „epocală” cu Președintele SUA, Klaus Iohannis nu s-a ales decât cu o bătaie amicală pe umăr, aplicată oportun sub ochii presei, la a doua s-a făcut cu o șapcă. Ce a dat în schimb? Desigur a dat teoretic, întrucât toate promisiunile sale au fost făcute pe contul Guvernului, singurul care potrivit Constituției României avea capacitatea de a se angaja și instrumentele pentru punerea în aplicare a respectivelor angajamente.

În schimbul șepcii, Președintele României s-a angajat să cedeze pe nimic corporațiilor străine exploatarea resurselor naturale românești din Marea Neagră, să implice România în războiul economic al Americii cu China și să se opună politicii germano-ruse în domeniul energetic.

Ultima promisiune era singura cu adevărat dureroasă pentru turistul de la Cotroceni, întrucât ea punea în discuție loialitatea sa față de sponsorul său german. Oricum el știa că aceasta este deja politica Guvernului PSD și că se va debarasa, în fapt, de un angajament care oricum exceda competențele sale, dărâmând respectivul guvern. Washingtonul nu avea să se supere însă pentru aceasta întrucât înlăturarea executivului pesedist deschidea calea pentru revizuirea legislației pesediste (a se vedea celebra Ordonanță 114) privind exploatarea resurselor energetice of shore; ceea ce însemna bani buni pentru multinaționale și, pe cale de consecință, venituri la fondurile de campanie electorală americane. Klaus Iohannis promite că va face din modificarea legislației respective o prioritate al celui de al doilea mandat al său.

                                          CE URMEAZĂ?

După atâtea „succesuri” (sic!), Klaus Iohannis ne promite numai lapte și miere.

Deja bazele României normale au fost puse prin numirea Guvernului Orban, la rândul său expeditiv cât privește obținerea de victorii. Prima este victoria asupra leului, care nu încetează să slăbească.

În continuare, în cadrul noului său mandat Klaus Iohannis intenționează să încheie un „pact de colaborare” cu Guvernul. Ne amintim că în istoria noastră recentă a mai fost unul: cel dintre pisicuțul cu gheare lungi Victor Ponta și tigrul pirat Traian Băsescu. Un pact prin care coabitarea însemna subordonarea totală a executivului de către Președintele-mediator, devenit astfel Președinte-jucător. Pohta ce a pohtit și sărmanul Werner. Apoteoza oligarhismului autoritar-populist este așadar aproape.

În acest spirit de cooperare vor fi numiți, ni se spune, șefii marilor parchete, cu excepția secției care cerceta abuzurile procurorilor și îi împiedica să îi terorizeze pe judecători. Pentru cei dintâi, care, se subliniază, vor fi numiți de Președinte, noul ministru al justiției pregătește o „riguroasă” procedură de concurs (probabil concurs de jurăminte de credință) iar pentru cea din urmă pregătește desființarea.

Când vorbește de numire, evident Președintele sugerează că ar fi vorba despre o decizie politică iar nu doar de semnarea unor decrete care să oficializeze propunerile ministrului sub autoritatea căruia procurorii lucrează, așa cum cere Constituția. Și astfel, din nou, Președintele este trădat de primitivismul discursului său. Subliniind că numirea ar fi un act de voință prezidențială (căci asta este singura explicație pentru ca amintește că ungerea se face cu vârful stiloului său), deci un act politic, Klaus Iohannis admite că și concursul este politic. Politizarea parchetului, așadar!! Iată o perspectivă care nu se mai ascunde ochiului înlăcrimat al justiției îngenuncheate.

Restul vine de la sine și este roz. Eliberarea din închisori se va îngreuna și pușcăriile vor fi iarăși suprapopulate, o mare dorință a românilor fiind astfel îndeplinită în regim de urgență.

Vor fi satisfăcute și alte dorințe, chiar dacă mai puțin urgent. Adică pas cu pas.

„Proiectul ‚România Educată’ va merge mai departe și va fi implementat.” – suntem asigurați. Deocamdată ministrul învățământului a afirmat că cele 6% din buget rezervate educației sunt prea mult și a propus să se reducă finanțarea învățământului, Guvernul neștiind ce să facă cu atâția bani. În schimb, s-a luat măsura desființării prin OUG a Institutului Național pentru Educație. Suntem deci pe drumul cel bun spre „normalitate”.

Și sănătatea va fi o prioritate. Primul pas este anunțul referitor la închiderea mai multor spitale. Probabil prin compensație se vor crea mai multe cimitire.

De fapt aceasta este „România normală” în viziunea iohannistă: o mare pușcărie înconjurată de un ordinea și disciplina unui mare cimitir. Amin!

                                                                                                                  Alex STĂNILĂ

Sursa: Q Magazine

 

 

1 Comment

  1. gigimutu

    iohane,

    mars in germania putoare!! nu esti presedintele Romaniei, esti o cioara vopsita!!!

    cra cra cra!!! ( nu ha ha)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *