IN MEMORIAM

Rugăciunea unui dac

  În zi de mare sărbătoare, cu tricolorul înfășurat la gât, tânărul dac Rareș Demian a plecat dintre noi, învăluit […]

 

În zi de mare sărbătoare, cu tricolorul înfășurat la gât, tânărul dac Rareș Demian a plecat dintre noi, învăluit în mister. Vulnerabilitatea sa s-a născut tocmai din autenticitatea, puritatea și forța ce l-au caracterizat și care au intrat într-o tensiune insuportabilă cu lumea aceasta, falsă, murdară și slabă…
Uneori, în iernile grele, lupii coboară din munți și se strecoară în haitele de câini, fără să le facă rău, ca să își câștige hrana… Rareș a fost, și este, un lup dacic coborât temporar printre haite de câini vagabonzi, și care a hotărât să se întoarcă acum de unde a venit, la ortacii săi din cetele cerești ale lui Zamolxe… prin blestem, sacrificiu și rugăciune.

În scurta sa trecere, el ne-a arătat efigia și lumina uimitoare ale altei lumi, din care am căzut..
Drum bun Rareș! Dumnezeu să aibă grijă de sufletul tău!

Este peste puterile noastre să pătrundem în adâncurile sufletului tău . Dar îl avem, mereu aproape, pe Eminescu… și acum, împietriți de durere, să îi ascultăm împreună Rugăciunea, niciodată mai cutremurătoare:

„Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeuna,
Căci unul erau toate şi totul era una;
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?

El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mântuire:
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!

Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Şi inima-mi umplut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers
Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers,
Şi tot pe lângă-acestea cerşesc înc-un adaos:
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,
Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,
S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă,
Puteri să puie-n braţul ce-ar sta să mă ucidă,
Ş-acela între oameni devină cel întâi
Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.

Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pân’ ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,
C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte,
Că chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o –
Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor…
Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea să mor.

Străin şi făr’ de lege de voi muri – atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce,
Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să asmuţe câinii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,
Îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă!

Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.
Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,
Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă
Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!”

Rareș Demian și cei ce vor urma…

                                                                           Sandesc Dorel

1 Comment

  1. Malus Dacus

    Cutremuratoare versurile lui Eminescu!
    Copiez mai jos alte versuri geniale, pe care puteti sa le recitati ori de cate ori va simtiti slabi si deznadajduiti:

    Decebal catre popor
    de George Cosbuc

    Viaţa asta-i bun pierdut
    Când n-o trăieşti cum ai fi vrut!
    Şi-acum ar vrea un neam călău
    S-arunce jug în gâtul tău:
    E rău destul că ne-am născut,
    Mai vrem şi-al doilea rău?

    Din zei de-am fi scoborâtori,
    C-o moarte tot suntem datori!
    Totuna e dac-ai murit
    Flăcău ori moş îngârbovit;
    Dar nu-i totuna leu să mori
    Ori câine-nlănţuit.

    Cei ce se luptă murmurând,
    De s-ar lupta şi-n primul rând,
    Ei tot atât de buni ne par
    Ca orişicare laş fugar!
    Murmurul, azi şi orişicând,
    E plânset în zadar!

    Iar a tăcea şi laşii ştiu!
    Toţi morţii tac! Dar cine-i viu
    Să râdă! Bunii râd şi cad!
    Să râdem, dar, viteaz răsad,
    Să fie-un hohotit şi-un chiu
    Din ceruri până-n iad!

    De-ar curge sângele pârău,
    Nebiruit e braţul tău
    Când morţii-n faţă nu tresari!
    Şi însuţi ţie-un zeu îţi pari
    Când râzi de ce se tem mai rău
    Duşmanii tăi cei tari.

    Ei sunt romani! Şi ce mai sunt?
    Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfânt,
    Zamolxe, c-un întreg popor
    De zei, i-am întreba: ce vor?
    Şi nu le-am da nici lor pământ
    Căci ei au cerul lor!

    Şi-acum, bărbaţi, un fier şi-un scut!
    E rău destul că ne-am născut:
    Dar cui i-e frică de război
    E liber de-a pleca napoi,
    Iar cine-i vânzător vândut
    Să iasă dintre noi!

    Eu nu mai am nimic de spus!
    Voi braţele jurând le-aţi pus
    Pe scut! Puterea este-n voi
    Şi-n zei! Dar vă gândiţi, eroi,
    Că zeii sunt departe, sus,
    Duşmanii lângă noi!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *