Atitudini

Sub imperiul necesităţii: „noua normalitate” a epocii post-corona

Viaţa sau libertatea? Care din cele două principii este mai de preţ? Răspunsul nu poate fi dat la modul abstract, […]

Viaţa sau libertatea?

Care din cele două principii este mai de preţ? Răspunsul nu poate fi dat la modul abstract, căci depinde de circumstanţe. Niciunul din cei doi factori nu poate fi absolutizat şi pus deasupra celuilalt. Pe de altă parte, îndrăznesc să afirm că între aceşti poli nu există o simetrie perfectă. Materia poate fi pusă deasupra spiritului doar în condiţii limitate, de natură excepţională. Dacă alegerea noastră se manifestă în mod consecvent invers, iar excepţia e ridicată la rang de principiu, atunci intrăm de bună voie într-o condiţie de sclavie pe care mulţi dintre noi o cunoaştem de pe vremea deceniilor de totalitarism comunist.

Cu gândul la acest trecut apropiat, se pot aduce destule exemple care ne arată că nu se poate alege întotdeauna viaţa cu orice preţ, mai ales dacă aceasta presupune o stare dezonorantă de robie, fizică sau spirituală.

Mai întâi s-au ridicat luptătorii din munţi, care au ales soarta brazilor care se frâng, dar nu se îndoiesc. Iar la căderea dictaturii, în timpul Revoluţiei din decembrie 1989, s-a strigat hotărât din mii de piepturi: „Vom muri şi vom fi liberi!” sau „Libertate te iubim, ori învingem, ori murim!”.

În istoria neamului nostru au fost nenumărate momente de acest gen, care s-au constituit într-o emoţionantă pledoarie pentru libertate ca bun suprem, şi pe care nu avem voie le uităm niciodată!

La fel stau lucrurile şi în cazul martirilor creştini din toate epocile. Ei au ales să renunţe mai degrabă la viaţă decât la credinţa lor, pentru a câştiga astfel cununa veşniciei. Cu alte cuvinte, dacă punem problema în termenii discuţiei de faţă, ei au preferat moartea decât să se lepede de Adevărul care îi făcea cu adevărat liberi …

S-a murit de atâtea ori în trecut pentru libertate, individuală sau naţională, încât nu putem rămâne nepăsători atunci când ea devine din nou ameninţată!

Pe de altă parte, simplitatea lozincii „vom muri şi vom fi liberi”, e în acelaşi timp una paradoxală. Cei care mor nu mai pot fi liberi, cel puţin nu în viaţa de aici. În faţa unei ameninţări colective, care periclitează viaţa tuturor, problema libertăţii se poate pune în alţi termeni. Totuşi, să nu uităm o distincţie fundamentală: viaţa e fatalmente mărginită, în vreme ce libertatea e un principiu de natură eternă. Putem să o restrângem sub felurite motive, adesea justificate, pentru o perioadă strict limitată. Dar o astfel de stare excepţională nu are voie să se întindă pe o durată prea lungă. Dacă ea se permanentizează, fie şi la modul potenţial, asemenea unei săbii a lui Damocles, putând fi reintrodusă oricând sub pretextul unei necesităţi imperioase, atunci libertatea e pur şi simplu aneantizată, esenţa ei e subminată şi subordonată unei tiranii de factură materialistă.

În conjunctura prezentă, problema de principiu schiţată mai sus este de o actualitate arzătoare. Cum ne raportăm la situaţia de criză mondială prin care trecem acum? E vorba atât de cea cauzată de pandemia COVID-19, dar mai ales de criza generalizată produsă ulterior de toate măsurile care s-au luat invocând pericolul acesteia.

Constatarea esenţială e aceea că s-a absolutizat unul din cele două principii, anume cel al vieţii, iar în numele alegerii făcute s-a sacrificat aproape complet orice urmă de libertate. Aceasta abia mai respiră, strangulată de măsuri adesea discreţionare prin generalitatea lor. Eventualul contrargument al obligativităţii purtării centurii de siguranţă e îngust şi minor. El nu se poate raporta la anvergura situaţiei în care majoritatea statelor au pus democraţia la index şi au păşit pe calea autoritarismului, prin decretarea unei stări de necesitate prelungită ulterior iar şi iar, sub diferite denumiri, invocându-se diferite pretexte.

S-a spus că e vorba doar de măsuri restrictive temporare, a căror aplicare va înceta odată cu trecerea pericolului. Dacă ar fi fost vorba doar de aşa ceva, atunci ar mai fi de înţeles. La început, când periculozitatea virusului reprezenta încă o nebuloasă, alegerea siguranţei maxime a putut avea o justificare. Dar după o lună, o lună şi ceva, au apărut diverse studii care arătau că mortalitatea datorată coronavirus nu e de 3,4%, cum s-a susţinut la început, ci de vreo 10 ori mai mică, fiind de ordinul de mărime al unei gripe mai severe.

Odată cu revelarea acestor detalii ar fi trebuit să se pună în mod hotărât în discuţie condiţiile, orizontul de timp şi paşii necesari pentru revenirea completă la „vechea normalitate”, adică la status quo ante.

Constatăm însă faptul îngrijorător că o asemenea discuţie de principiu nu a avut loc. Oficialităţile nu au admis o dezbatere publică a atitudinii pe care au adoptat-o în mod discreţionar şi cenzurează sau discreditează orice opinie critică la adresa politicii lor. În schimb, au purces doar la reevaluări treptate ale măsurilor restrictive luate. Relaxările au venit etapizat, cu ţârâita. Au fost împachetate drept nişte „cadouri” oferite cu generozitate din partea guvernanţilor, care au răsplătit obedienţa cetăţenilor de a-şi purta cuminţi măştile şi de a completa conştiincioşi declaraţiile pentru deplasarea până la magazinul din colţ, atunci când nu au stat efectiv închişi în case, într-un veritabil arest la domiciliu.

Politicienii pretins democrați de pe întreg mapamondul s-au obișnuit cu gustul tiraniei, al despotismului în doze mici. Și au constatat că acesta poate fi plăcut, invidiindu-i probabil în străfundul conştiinţei lor de marionete trecătoare pe dictatorii eterni de genul lui Stalin sau Ceauşescu …

Atitudinea lor în privinţa ridicării restricţiilor pare ghidată de o gândire focalizată exclusiv pe termen scurt şi minimalistă când e vorba să se raporteze la esenţa libertăţii. Apar suspiciuni foarte serioase că de fapt nu avem de-a face cu o simplă neglijenţă sau cu o prudenţă exagerată, ci cu o atitudine premeditată, cu bătaie lungă, a cărei ţintă e de fapt cu totul alta. Că miza aflată în joc e de fapt una majoră.

Criza actuală e privită drept un paravan pentru a pune la cale ample transformări economice, sociale şi politice, impuse de sus în jos ca fiind lipsite de alternativă. Pericolul atribuit virusului e un instrument eficient pentru permanentizarea opţiunii de suprimare a libertăţii şi de instituire a unui imperiu al necesităţii. Tiranii pot deveni oricând „democraţi” sau invers. Libertatea a devenit o marfă care „se ia” sau „se dă” cu feliuţa, în funcţie de împrejurări şi de interesele celor care deţin pârghiile puterii. Cei care ne conduc au ajuns să dispună discreţionar de libertatea noastră în numele protejării vieţii şi sănătăţii. Ceea ce ni se prezintă eufemistic drept o centură de siguranţă, obligatorie pentru sănătatea noastră, e în realitate o punere în lanţuri a principiului libertăţii. Constituţiile care o garantează pot fi puse oricând între paranteze sub acest pretext, ridicat la rang de maximă a acţiunilor de natură politică, deşi un drept prevăzut în Constituţie nu poate fi salvgardat prin suprimarea altuia. Printre altele, e afectată la modul fundamental şi libertatea religioasă.

Propaganda oficială ne tot repetă că pandemia e încă la început. Că foarte probabil va urma şi un al doilea val. Că va trebui să ne obişnuim cu o „nouă normalitate” pentru o perioadă indefinită, până când se va descoperi un vaccin împotriva acestui coronavirus. Numai că beneficiile sale ar fi cât se poate de discutabile. Nu putem şti cât ar fi de eficient un asemenea vaccin în faţa unui virus care poate suferi mutaţii frecvente, şi nici ce efecte adverse ar putea avea pe termen lung.

Să depindă principiul libertăţii, unul fundamental pentru condiţia umană, de un asemenea detaliu aflat încă sub zodia ipoteticului şi a incertitudinii? În opinia establishmentului politic, se pare că da. Libertatea ne este promisă înapoi, dar condiţionat şi nu la modul integral, după cum vom vedea.

Premeditare?

Virusul actual, SARS-Cov-2, pare a fi tocmai potrivit pentru punerea în aplicare a unui plan care în mod evident exista deja. Unii folosesc termenul de „plandemie”. Într-un anumit sens da, e justificat. Chiar dacă personal nu am văzut dovezi convingătoare că acest virus e produs în laborator cu scopul precis de a fi apoi lansat în lume, o privire în trecut ne arată că pregătiri pentru un asemenea scenariu s-au făcut încă de acum aproape 20 de ani.

În anii 2002-2003 am avut pandemia cu SARS-Cov-1, care şi-a avut originile tot în China, iar între 2012-2016 am avut de-a face cu MERS-Cov, care s-a răspândit mai ales în Orientul Mijlociu. Cele două virusuri s-au dovedit a fi mult mai mortale decât cel actual, însă tocmai de aceea răspândirea lor a fost drastic limitată. Anual numărul de cazuri la nivel mondial s-a ridicat la câteva mii, iar cel al deceselor la câteva sute.

Am mai trecut în 2006 prin aşa-zisa gripă aviară, iar în 2009 prin gripa porcină. Ne amintim cu toţii de scenariile apocaliptice care s-au lansat la acea vreme, şi care în cele din urmă nu s-au adeverit. Cele două virusuri au fost cât de poate de „cuminţi”, nefiind nicio clipă un pericol major pentru întreaga omenire. Cu toate acestea, încă din acei ani au început să fie discutate măsuri pentru starea de „pandemie”, care a ajuns să fie decretată cu mult mai multă uşurinţă, primul exemplu fiind cel al gripei porcine. Anterior, Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) schimbase criteriile pentru declararea stării de pandemie, renunţând la cel al periculozităţii virusului şi ţinând cont doar de gradul său de contagiozitate. Încă din 2009, de pe vremea gripei porcine, au avut loc dezbateri despre purtarea măştilor sau despre vaccinarea obligatorie cu un vaccin practic ineficient şi la care în cele din urmă s-a renunţat, după ce s-au plătit miliarde companiilor farmaceutice.

Nu în ultimul rând avem binecunoscutul „Event 201”, „a global pandemic exercise”, acea simulare a unei stări de pandemie care a avut loc în octombrie 2019, cu numai o lună înaintea apariţiei în China a actualului coronavirus. Organizatorii au fost Universitatea Johns Hopkins, cea care ne prezintă statisticile COVID-19 la nivel mondial, şi Fundaţia lui Bill şi Melinda Gates, adică promotorii vaccinării la scară mondială.

Simplă coincidenţă? Să admitem că da, de vreme ce nu avem dovezi palpabile care să dovedească contrariul, anume că asemenea cercuri ar fi de fapt la originea virusului din China, printr-o lucrare ocultă şi deliberat malefică. Dar aceasta nu schimbă cu nimic concluzia acestei treceri în revistă: actuala pandemie de COVID-19 face parte dintr-un scenariu aşteptat de cel puţin două decenii încoace, iar măsurile care se iau actualmente nu sunt simple improvizaţii, ci au fost pregătite din timp, inclusiv în ajunul izbucnirii actualei pandemii. Am văzut că şi în trecut au existat tentative similare. Atât în cazul unor virusuri care fie s-au dovedit prea mortale, încât răspândirea lor a fost limitată (caz în care e bine că s-au luat măsuri, dar numai pe plan local, acolo unde a fost cu adevărat necesar), cât şi în cazul unor virusuri lipsite de o periculozitate reală. Toate aceste tentative nu s-au putut materializa pentru că nu s-au întrunit toate condiţiile preconizate, iar în cele din urmă situaţia s-a dezamorsat fără urmări importante.

Acum avem pentru prima dată de-a face cu un virus care are într-adevăr o capacitate de răspândire extrem de ridicată. Dar tocmai acest fapt e de natură să-i reducă în cele din urmă gradul de periculozitate. Da, spre deosebire de toate cazurile din ultimii ani, numărul deceselor la nivel mondial e de această dată foarte mare, dar nu diferă semnificativ de cele datorate gripei sezoniere. Aşa cum arată numeroase studii, ele reprezintă între 0,1%-0,5% din numărul total al celor realmente infectaţi (şi nu doar a cazurilor pozitive înregistrate oficial, mult mai puţine) din care majoritatea sunt asimptomatici sau au forme uşoare. Raportat la criteriile anului 2007, o maladie cu această rată a letalităţii s-ar fi încadrat la gradul 2 din 5 posibile, ceea ce ar fi implicat doar măsuri locale, de autoizolare voluntară a celor infectaţi sau care au intrat în contact cu aceştia, închiderea temporară a şcolilor pentru 4 săptămâni, distanţare socială şi interzicerea evenimentelor cu public numeros (concerte, manifestări sportive, etc.). Aşadar nici vorbă de scenariul total la care suntem supuşi acum.

E drept, privind lucrurile la rece, nici coronavirusul actual nu e chiar atât de „perfect” pentru a justifica lockdownul generalizat la nivel mondial. Numai că, aşa cum am văzut, între timp criteriile OMS s-au schimbat, pentru a facilita introducerea unor restricţii mai severe în împrejurări care nu sunt neapărat dramatice. Iar acum s-a considerat că e momentul luării unei decizii majore. Zarurile au fost aruncate, Rubiconul a fost trecut. Probabil pentru că un virus mai potrivit pentru un asemenea scenariu nu va putea apărea prea curând.

Dacă ne uităm la ipotezele de lucru ale acelui faimos exerciţiu „Event 201”, vom vedea că acolo s-a pornit de la ipoteza unui virus cu un grad de contagiozitate relativ ridicat, cu o viteză mare de răspândire (elemente care sunt prezente şi acum) dar totodată şi cu o mortalitate mult mai ridicată decât cel actual. Adică ceva similar cu gripa spaniolă de acum un secol.

E foarte posibil ca un scenariu care să întrunească toate aceste elemente să nu se mai realizeze niciodată în realitate, căci sistemul medical al zilelor noastre e cu totul altul decât cel de acum peste o sută de ani din ţări devastate economic şi social în urma Primului Război Mondial.

În primul rând, virusurile mai periculoase pot fi îngrădite şi controlate mult mai bine prin măsuri luate pe plan local, în zonele focarelor, iar răspândirea lor e mult mai redusă. Dacă e vorba de un virus cu adevărat mortal, atunci nu prea există purtători asimptomatici, care pot răspândi boala fără să se ştie. Dacă viteza de răspândire e mai mică, atunci un lockdown generalizat e lipsit de sens, cu atât mai mult cu cât pandemia ar dura în acest caz ani de zile, cum a fost în cazul variolei. Iar dacă, aşa cum e cazul acum, avem o mulţime de cazuri asimptomatice sau foarte uşoare, faptul duce inevitabil la o scădere substanţială a mortalităţii, datorită numărului mare a cazurilor cu infecţii nedepistate.

Problemele cele mai grave ale trecutului mai apropiat au fost cele cauzate de virusul variolei. În el am avut într-adevăr un virus ucigaş, cu o rată a mortalităţii de 30%, cu o răspândire masivă, dar mai lentă. În anii 1950 erau afectaţi 50 de milioane de oameni anual (până la ora scrierii acestor rânduri sunt sub 7 milioane de cazuri de COVID-19 la nivel mondial) iar numărul total de morţi în secolul 20 s-a ridicat la o cifră ameţitoare, undeva între 300-500 de milioane (până acum, morţii puşi pe seama coronavirus sunt de ordinul sutelor de mii, adică de circa 1000 de ori mai puţini!). Totuşi, în cazul variolei deşi răspândirea a fost masivă, viteza acesteia a fost mult mai mică decât în cazul coronavirus, încât un lockdown generalizat la scară mondială ar fi fost un nonsens, cu atât mai mult cu cât pandemia a durat decenii bune, până când a fost eradicată prin vaccinare.

Dar atunci, având în vedere aceste fapte, de ce suntem minţiţi de către politicienii care ne spun că omenirea se confruntă cu cea mai mare provocare de la al Doilea Război Mondial încoace? Răspunsul cel mai plauzibil nu poate fi decât unul singur: scenariul era deja conceput, iar virusul actual e considerat a fi cel mai potrivit pentru demararea acestuia. În ciuda faptului că periculozitatea sa nu e atât de ridicată cum s-a susţinut, vedem în mod evident că nu se renunţă la măsurile luate, căci la mijloc se află o altă agendă, una îndelung aşteptată şi pregătită.

„Noua normalitate”: o viaţă sub imperiul necesităţii

Putem vedea cu toţii cum arată această „nouă normalitate”: datorită unui lockdown sever, prelungit peste măsură, economiile au ajuns în pragul falimentului. Statele oferă ce-i drept ajutoare financiare, dar cu preţul îndatorării (cine sunt aşadar adevăraţii profitori ai crizei?) şi condiţionându-le de diverse măsuri. Asistăm practic la un dirijism economic fără precedent, în care statul poate decide care firme sau afaceri merită să trăiască şi în ce condiţii, şi care nu. În general, marile corporaţii sunt cele care vor fi salvate prin intervenţii etatiste, în vreme ce multe din firmele mici şi mijlocii vor sucomba, deşi starea precară în care au ajuns nu e cauzată de vreo vină proprie, ci exclusiv de măsurile arbitrare ale statului. Ca urmare, şomajul va începe să ia amploare peste tot. Iar adevăratul responsabil pentru toate acestea, care e statul, se spală pe mâini şi transformă virusul în ţap ispăşitor pentru toate deciziile sale catastrofale, al căror scop final este restructurarea economiei pe alte baze.

Fenomenul se manifestă şi la nivel supranaţional. Uniunea Europeană a instituit un fond de redresare de 750 de miliare de euro, finanţat evident tot pe bază de datorii. Iar acum pare a fi venit momentul de a se impune o măsură la care până acum multe state s-au opus cu fermitate: mutualizarea datoriilor. Prin urmare, se merge înainte cu proiectul unui superstat federal, impulsionat de starea de criză care a permis adoptarea principiului datoriilor comune.

Sistemele de sănătate nu cunosc actualmente altă maladie decât COVID-19. Aceasta devenit o fixaţie aproape patologică, deşi toate datele ne arată că nu e decât un risc între altele, care au existat dintotdeauna, dar care acum nu mai sunt tratate aşa cum se cuvine. Datorită priorităţii absolute de care beneficiază ipoteticii bolnavi de COVID-19, care în majoritatea lor nici nu mai apar, multe spitale stând aproape goale în aşteptarea lor, tratamentele altor boli serioase care ar necesita spitalizare sunt pur şi simplu suspendate. Încât e foarte probabil ca numărul deceselor în rândurile acestor categorii de bolnavi să se dovedească în cele din urmă unul sporit, cu mult peste media obişnuită.

Până acum nicio altă boală nu a beneficiat de o asemenea mediatizare excesivă şi nu am asistat la o asemenea discriminare între oamenii suferinzi, care merită cu toţii să fie trataţi, în funcţie de priorităţile reale. Scopul acestei accentuări disproporţionate este în mod vădit acela de a întreţine o stare de panică şi de a justifica perpetuarea stării de urgenţă, sub imperiul statisticilor actuale sau sub ameninţarea unui ipotetic nou val.

În asemenea condiţii ni se propun o serie de măsuri care ulterior, odată ce lumea se va fi obişnuit cu ele, se pot transforma în instrumente feroce de control al individului şi de strangulare a libertăţii sale.

Una din ele este aplicaţia pentru telefoanele mobile care monitorizează contactele, fie şi într-o variantă anonimizată, după cum ni se spune (la început), pentru a avertiza asupra apropierii prea mari de o persoană care ulterior ar putea fi descoperită drept „infectată”. De aici şi până la monitorizarea gen Big Brother, cine cu cine se întâlneşte, nu mai e decât un pas, odată ce tehnologia necesară va fi pusă la punct. Acum ne aflăm într-o fază experimentală, în care se testează obişnuirea oamenilor cu această idee.

A doua măsură în discuţie, şi ea extrem de discutabilă, e condiţionarea unor drepturi fireşti, cum e (deocamdată) acela de a călători liber, de un aşa-zis „certificat de imunitate”. Dincolo de absurditatea în sine a faptului, pentru că nimeni nu ştie acum cât durează imunitatea în urma vindecării de COVID-19, trebuie privit principiul ca atare. Nu cumva acest aşa-zis „certificat”, care ar putea fi unul cu evidenţa vaccinurilor făcute, ar putea condiţiona în viitor şi alte drepturi fundamentale ale omului? Nu ne apropiem astfel tot mai mult de cele prevestite în Cartea Apocalipsei? Mai ales dacă acest „certificat” ar urma să fie implantat undeva în corpul omenesc, pentru că, nu-i aşa, un card sau o hârtie se pot pierde, iar omul ar rămâne atunci lipsit de drepturi? Cele două aspecte sunt strâns legate între ele: dacă se va dori într-adevăr o asemenea condiţionare, atunci certificatul nu poate fi decât în permanenţă „la purtător”.

Am descris doar un potenţial scenariu horror, dar aşa cum evoluează lucrurile, nu sunt indicii că el ar fi o simplă utopie zămislită de nişte minţi aburite de absurde teorii conspiraţioniste. Atitudinile conducătorilor politici, a căror propagandă e focalizată acum pe ridiculizarea tuturor „teoriilor conspiraţiei”, unele fiind într-adevăr absurde, nu sunt de natură să ne ofere încredere că lucrurile se desfăşoară într-un mod transparent. Sinceritatea mesajelor oficiale poate fi pusă în discuţie. Faptul că nu vom asista dintr-o dată la impunerea unor asemenea măsuri nu ne poate amăgi să ignorăm toate tentativele voalate şi paşii mărunţi care se îndreaptă în mod evident într-o asemenea direcţie.

Al treilea aspect ar fi acela că ni se tot spune că ieşirea definitivă din actuala stare de pandemie şi revenirea la normalitate (cea veche sau cea nouă?) nu se va putea produce decât în urma apariţiei unui vaccin împotriva COVID-19 şi vaccinării întregii populaţii a globului. Promotor al ideii: miliardarul Bill Gates, care a ajuns ţinta principală a criticilor din partea adepţilor „conspiraţiei”.

Cum stau de fapt lucrurile? În primul rând, nu ştim dacă se va descoperi vreodată un vaccin cu adevărat eficient, care să funcţioneze în condiţii reale, nu doar de laborator. La fel cum nu s-a descoperit încă împotriva altor virusuri din familia Corona sau împotriva HIV. Apoi, un vaccin produs la repezeală, bazat pe tehnologii genetice, ale cărui posibile efecte negative pe termen lung nu au cum să fie studiate temeinic, ar putea fi un factor de risc poate chiar mai mare decât însăşi boala împotriva căreia e administrat.

În orice caz, în aceste condiţii vaccinarea ar trebui să fie bazată pe libera alegere a fiecăruia şi nu impusă cu forţa. Un veritabil filantrop, care ar finanţa complet dezinteresat cercetări medicale spre binele întregii omeniri, nu ar pretinde impunerea acestui bine cu de-a sila. Însă Bill Gates nu vorbeşte nicăieri de posibilitatea unei alegeri, ci de vaccinarea practic a întregii populaţii a Terrei ca fiind singura soluţie pentru a combate COVID-19. Problema e pusă în termeni apodictici de către un personaj care se dovedeşte mai influent la nivel mondial decât majoritatea şefilor de stat, fapt care face lipsa sa de pregătire în medicină, epidemiologie sau inginerie genetică să fie irelevantă. E o combinaţie de aspecte care trebuie să ne dea de gândit.

E adevărat că variola, de care am amintit mai sus, a fost eradicată în urma unei ample campanii de vaccinare, care până la un moment dat a fost obligatorie. Dar atunci când un infectat din trei riscă să moară, în vreme ce, să spunem, unul la o mie suferă efecte adverse de pe urma vaccinului, e limpede ce alegere ar face orice om raţional, în perfectă libertate. Lucrurile stau însă cu totul altfel atunci când periculozitatea virusului e mult mai mică, iar vaccinul –care încă nici nu există – ar putea avea un procentaj de risc de un ordine de mărime asemănător, pe lângă o eficacitate incertă.

Împotriva lui Bill Gates mai circulă pe internet şi alte insinuări, după care odată cu vaccinul ar urma şi injectarea unui microcip. Chiar dacă nu ar fi adevărat, sau nu în forma asta, rămâne observaţia făcută mai devreme în privinţa acelui „certificat de imunitate”. Dacă se doreşte o vaccinare la scară planetară, atunci din perspectiva vaccinatorilor un asemenea certificat va trebui introdus într-o formă sau alta. Poate nu direct sub forma acelui cip injectat, ipoteză care e ridiculizată acum de cei care ne planifică destinele. Dar la început se poate face sub alte forme, menite să ducă la acceptarea ideii în sine.

Sunt numeroşi paşi mici, în multe direcţii, destinaţi poate mai mult generaţiilor viitoare, cărora le va fi dat să crească încă de la început într-o atmosferă orwelliană a controlului total. Cei de mâine o vor percepe ca firească, pentru că nu vor avea memoria altor vremuri. Ei nu au cum să aibă anticorpii celor care am trecut prin comunism şi am experiat în mod direct lipsa de libertate.

Cei care suntem „vaccinaţi” împotriva propagandei, vedem fără dubiu cum treptat apare şi un „Minister al Adevărului” în stare embrionară, care cenzurează opiniile neconforme despre pandemia corona, prin etichetarea lor drept „fake news”. Tehnica e binecunoscută: se fac false asocieri, aruncându-se în aceeaşi oală teorii aberante (dar care şi ele se pot încadra la libertatea de exprimare) cu critici pertinente şi argumentate. Se scot în evidenţă în mod exemplar ideile cele mai absurde şi mai excentrice, pentru a le discredita de fapt pe celelalte, care conţin adevărul incomod pentru establishment. Rezultatul? Bloguri închise, postări pe reţelele de socializare şterse, videoclipuri cu mesaj incomod eliminate.

Maşinăria cenzurii s-a pornit, invocând pretexte chipurile mai importante decât libertatea de expresie garantată de constituţie. Precedentul a fost deja creat, şi nu avem nicio garanţie că lucrurile se vor opri aici.

Statul deasupra Bisericii?

Închiderea temporară a bisericilor poate fi de înţeles în perioada de început, dacă o comparăm cu nota generală a măsurilor restrictive luate în faţa unei pandemii cu un potenţial încă necunoscut. Deşi, la cum au evoluat în cele din urmă lucrurile, din moment ce au existat în permanenţă anumite magazine deschise, şi revenirea cel puţin la slujbele în aer liber se putea face în mod evident mai devreme decât s-a întâmplat.

Nu are sens să dezbatem acum în amănunt asemenea detalii secundare, căci miza reală este în altă parte. Acum s-a creat un precedent dătător de nelinişti: statul s-a pus pe sine deasupra Bisericii şi a găsit de cuviinţă să suprime sau să dea înapoi, după criterii incerte, aspecte care ţin de esenţa libertăţii religioase şi de suveranitatea Bisericii în privinţa cultului. Reglementările statale au permis reluarea slujbelor numai în anumite conditii de distanţare, dar s-au extins şi asupra Sfântului Potir, condiţionând administrarea Sfintelor Taine de măsuri străine de tradiţia Bisericii, cum ar fi folosirea linguriţelor de unică folosinţă. Pe bună dreptate, Biserica a refuzat să se conformeze unor asemenea presiuni, amânând împărtăşirea credincioşilor până după consultări cu bisericile surori, iar rezultatul nu poate fi decât cel previzibil: nu trebuie admise ingerinţe în practicarea tradiţiei!

În primul rând, experienţa milenară a Bisericii nu cunoaşte exemple care să arate faptul că Trupul şi Sângele lui Hristos, izvor al vieţii veşnice, ar fi putut fi transmiţător de boală. Această realitate e în cele din urmă una cu un caracter dogmatic, plasată chiar în inima tradiţiei liturgice a Bisericii. E adevărat că modul de administrare al Tainelor nu a fost mereu acelaşi, iar linguriţa s-a introdus după multe secole de practică creştină, motivată de raţiuni care ţin de aceasta. La o adică, se poate renunţa la un simplu instrument care este linguriţa, pentru a folosi un ipotetic instrument mai bun, sau pentru a reveni de pildă la practica primară, aceea de a primi Sfântul Trup în palmă şi de a bea Sfântul Sânge din acelaşi potir. Cei care susţin că ar fi mai bine aşa, sunt liberi să-şi prezinte argumentele, deşi în esenţă nu e nicio diferenţă, preferinţa pentru una sau alta din modalităţi trebuind să ţină doar de raţiuni pragmatice.

Un singur argument însă nu poate fi valid: acela care motivează schimbarea prin potenţialul pericol al transmiterii unor boli prin actul împărtăşirii, cu varianta mai subtilă că virusul nu se ia prin Sfânta Împărtăşanie, dar se poate propaga prin linguriţă sau prin Sfântul Potir – adică obiecte sfinţite, care sunt în contact nemijlocit cu Hristos cel euharistic. O astfel de credinţă e pur şi simplu o rătăcire dogmatică. Altminteri, de-a lungul mileniilor, preoţii ar fi trebuit să fie primii care să se îmbolnăvească pe capete, de vreme ce la finalul liturghiei ei consumă conţinutul Sfântului Potir cu aceeaşi linguriţă cu care s-au împărtăşit toţi credincioşii. Dar experienţa practică a Bisericii ne arată că lucrurile nu stau deloc aşa.

Acel faimos şi totodată controversat comunicat al Patriarhiei, după care cei care au îndoieli sau sunt mai slabi în credinţă pot să se împărtăşească asemenea bolnavilor, în afara Sfintei Liturghii, cu propria linguriţă, nu face decât să stabilească o excepţie, pentru a veni în întâmpinarea unora care trebuie de fapt întăriţi în credinţa lor.

E bine că se poartă de grijă şi acestor oameni, făcându-se totodată prin asta şi un gest de PR adresat unei prese ostile, în vreme ce pentru restul credincioşilor toate rămân după rânduiala obişnuită. Valurile epidemice de până acum ale gripei anuale nu au fost de natură să schimbe această practică. Cei cu simptome de boală, evident că pot sta acasă una sau două duminici, pentru a nu-i contamina pe cei care ar sta în apropiere în timpul slujbelor. Ceea ce de regulă se şi întâmplă. Nimeni nu s-a plâns până acum de probleme majore şi în niciun caz de unele datorate împărtăşirii cu aceeaşi linguriţă. Nu altfel ar trebui să stea lucrurile dacă pe viitor COVID-19 ar deveni o maladie endemică, adică dacă va fi în permanenţă la ordinea zilei.

Cum trebuie aşadar să judecăm situaţia ingrată în care s-a găsit Biserica – cler şi credincioşi deopotrivă- în ultimele luni? Ca pe o excepţie irepetabilă, sau ca pe un posibil precedent cu consecinţe majore? Ori de câte ori va începe să bântuie un virus mai vechi sau mai nou, statul îşi va putea vârî oare nasul în treburile Bisericii după bunul său plac? Va putea opri sau condiţiona desfăşurarea slujbelor religioase în funcţie de numărul de infectaţi la nivel naţional? Va putea dispune oricând schimbarea modalităţii de împărtăşire în funcţie de nişte statistici medicale? Poate invoca anumite circumstanţe pentru a monitoriza în permanenţă desfăşurarea evenimentelor liturgice şi, dacă apreciază că e cazul, să aplice sancţiuni? Cu alte cuvinte, se pot defini anumite condiţii în care statul se plasează pe sine automat deasupra Bisericii?

Orice fel de cedare din partea Bisericii la astfel de ingerinţe inadmisibile ale statului nu ar face decât să creeze un precedent periculos şi ar însemna totodată un pas decisiv pe calea secularizării ei. Prin abdicarea de la dogma şi credinţa care stau la temelia trupului lui Hristos, s-ar recunoaşte astfel îndreptăţirea unor acţiuni ale statului care invocă supremaţia materiei asupra spiritului şi a argumentelor care ţin de sfera vieţii trupeşti asupra libertăţii de credinţă. Dimensiunea transcendentă şi mistică a identităţii Bisericii ar urma să fie complet anihilată.

E limpede că Biserica s-a comportat până acum cu înţelepciune şi fler diplomatic în faţa presiunilor din partea statului. Dar dacă acestea vor trece de o linie roşie, atunci conflictul de conştiinţă va fi inevitabil. Deşi nu ei îl vor fi provocat, creştinii adevăraţi vor fi nevoiţi atunci să urmeze atitudinea celor din primele secole: să refuze închinarea la idolii lumii şi să-L mărturisească pe Hristos, inclusiv Cel din potir, cu orice preţ.

Filosoful Gabriel Liiceanu argumenta necesitatea menţinerii bisericilor închise pe vremea pandemiei de COVID-19 prin afirmaţia că „Isus nu a cerut nimănui să moară pentru el” (sic!). Luat ca atare, enunţul d-lui Liiceanu e pur şi simplu fals. „Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15,20), „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla.” (Matei 16, 24-25). Dar a spus şi „Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui. Când vă urmăresc pe voi în cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă.” (Matei 10, 22-23).

Da, Hristos le-a prevestit ucenicilor săi că îi aşteaptă crucea, prigoana şi chiar martiriul, toate pentru credinţa în El. Dar, pe de altă parte, jertfa trebuie să aibă loc la momentul potrivit. Nu i-a îndemnat să moară prosteşte şi nici nu a generalizat îndemnul pe care l-a făcut lui Petru, de a umbla pe apă, pentru a pune credinţa adepţilor Săi la încercări stupide. La fel cum a respins ispita diavolului de a Se arunca de pe aripa templului pentru a fi apoi nevoit să apeleze la o minune salvatoare.

Cele de mai sus sunt desigur binecunoscute de fiecare creştin care-şi ia botezul în serios şi care ştie că Dumnezeu nu trebuie ispitit să facă minuni atunci când trebuie să te fereşti în primul rând singur. Dar comuniunea cu Dumnezeu ţine de o altă ordine a lucrurilor, în care nu există nicio raţiune pentru a o evita. În schimb domnul Liiceanu, cu atitudinea sa confirmată şi prin ultima sa carte publicată, „Isus al meu”, arată că nu e capabil să iasă dintr-o logică orizontală, raţionalistă şi golită de orice miez transcendent, atât în privinţa Mântuitorului, cât şi a Bisericii Sale.

Cele două viziuni sunt profund ireconciliabile. Pacea socială ne-o dorim cu toţii. Dar nu Biserica este cea care încalcă aici vreo regulă, de vreme ce nu face altceva decât să-şi asume libertatea şi autonomia pe care statul însuşi a pretins că i le garantează şi care ar putea fi puse între paranteze doar în situaţii cu totul excepţionale. Acestea pot fi temporar acceptate, dar până în punctul în care se transformă în paşi către secularizarea Bisericii, care nu poate fi admisă sub nicio formă.

Perspective

Observaţiile empirice asupra măsurilor politice ale ultimilor ani, menite să transforme lumea din temelii la nivel economic, social şi ideologic, ne arată că cele mai importante din ele sunt motivate de ameninţări cu un caracter pretins implacabil: încălzirea globală, care e considerată una aproape exclusiv de natură antropogenă, şi pericolul unei pandemii devastatoare. Sunt două scenarii care cuprind lumea precum braţele unui cleşte asimetric.

Primul e cel al pretinsei catastrofe climatice, care este unul cu bătaie lungă, având drept orizont sfârşitul acestui secol. Pentru preîntâmpinarea lui, Uniunea Europeană şi-a impus ca ţel pentru anul 2050 programul „Green Deal”, de atingere a neutralităţii climatice prin renunţarea completă la combustibilii fosili, prin arderea cărora se degajă dioxidul de carbon pe seama căruia este pus în exclusivitate procesul încălzirii globale la care asistăm în ultimele decenii. Problema în acest caz e aceea că, dincolo de isteria unei Greta Thunberg şi a generaţiei ei de adolescenţi manipulaţi şi îndoctrinaţi cu o atitudine panicardă, pentru majoritatea oamenilor ameninţarea apare drept una incertă şi difuză, într-o perioadă când ei oricum nu vor mai fi în viaţă. Fapt pentru care ritmul transformărilor e totuşi unul relativ lent.

Al doilea braţ, cel al pandemiei, e unul cu bătaie mai scurtă, dar în cazul său pericolul poate fi prezentat drept unul mai palpabil. Ca atare, măsurile bazate pe invocarea sa pot fi luate imediat, aşa cum am putut vedea mai sus.

E drept că deocamdată nu putem cunoaşte cu precizie care e adevărul din spatele acestui scenariu. Dar simțim că ce se întâmplă nu e în regulă, că autoritățile nu spun adevărul și că de fapt la mijloc e o alta agendă. Toate evidenţele ne arată că ne îndreptăm spre totalitarismul ideologic al unei noi variante de materialism ştiinţific. De data aceasta sunt invocate fenomene naturale cu un caracter implacabil, de genul schimbărilor climatice sau pandemiile, care stau la baza acţiunilor politice majore ale elitelor globaliste. Fundamentarea lor are loc prin teoriile climatologilor sau virusologilor care proiectează scenarii de viitor care mai de care mai alarmiste.

Numai că valoarea predictivă a calculelor şi modelelor care stau la baza unor asemenea prognoze fataliste este aproape de zero. Aceasta rezidă atât într-o imprecizie inerentă, căci modificări minore ale unor parametri pot duce la modificări majore ale rezultatului final, cât şi în faptul că realitatea în întreaga ei complexitate nu poate fi surprinsă la perfecţie printr-un simplu model, oricât de performant ar fi el. Nu e vorba de a nega utilitatea acestora în multe cazuri, dar în cazul de faţă vorbim de o complexitate imensă, la nivel planetar, sau la nivelul unei societăţi în care răspândirea unui virus depinde de o vastă multitudine de factori, inclusiv psihologici şi comportamentali, care nu au cum să fie cuantificaţi în totalitatea lor.

Faptul că asemenea prognoze au eşuat a putut fi observat atât în cazul modelelor climatice din trecut, care nu au anticipat corect realitatea de azi, cât şi în cazul modelelor epidemiologice care sugerau în mod greşit milioane de morţi la nivelul unei ţări de mărimea Marii Britanii.

O simplă privire spre cine finanţează asemenea institute de cercetare e suficientă pentru a pune sub semnul întrebării neutralitatea acestora. Bias-ul, adică tendenţiozitatea abordării, devine astfel evidentă atunci când constatăm că susţinerea materială vine dinspre acelaşi complex politico-economic globalist, care înhamă la carul propriilor interese o ştiinţă care numai obiectivă nu poate fi numită. Ştiinţa ajunge astfel să fie instrumentalizată în scopuri politice, iar rezultatele pe care le livrează sunt adesea cât se poate de echivoce.

Iar acum intervine elementul esenţial, pe care l-am devoalat şi în textul de faţă. Chiar dacă se admite că prognozele pot fi imprecise, e suficient să se ia în calcul scenariul de tip worst-case, cel mai defavorabil, invocând faptul că el ar putea deveni realitate. Ca atare, trebuie luate toate măsurile posibile pentru a-l preîntâmpina. În logica aceasta, niciun preţ nu e prea mare pentru a evita un asemenea ipotetic scenariu negativ. Dacă e cazul, se trage şi cu tunul după vrăbii, sau elefantul care se simte ameninţat de o pisică se aruncă în prăpastie pentru a se feri de ea.

Pentru cei care ne raportăm la o altă grilă de valori, acel scenariu worst-case are cu totul alte conotaţii. El ar însemna nici mai mult nici mai puţin decât suprimarea totală a libertăţii şi instituirea unei dictaturi pozitiviste şi atee, care nu va renunţa la intenţia secularizării şi deci a subordonării complete a factorului religios.

Primul pas spre libertate îl constituie adevărul. Să spunem lucrurilor pe nume, deconstruind minciuna cu care suntem înconjuraţi.  Iar al doilea pas e conştientizarea faptului că doar Adevărul ne poate face cu adevărat liberi.

Bogdan MUNTEANU

Sursa: fgmanu.ro

11 Comments

  1. Cetățean responsabil

    Era musai să folosești experiat? „Ei nu au cum să aibă anticorpii celor care am trecut prin comunism și am experiat în mod direct lipsa de libertate.”
    Pentru doritorii de informații iată două legături utile:
    https://www.scientia.ro/homo-humanus/dificultati-ale-limbii-romane/6777-ce-inseamna-a-experia.html
    și/sau
    http://vorbesc.ro/7911/experia-figureaz%C4%83-dic%C8%9Bionare-echivalent-indicat-experimenta
    Părerea mea că putea fi folosită următoarea formulare „și am trăit în mod direct lipsa de libertate.” Este un articol care mi-a plăcut. Totuși sper ca rațiunea să nu adoarmă.

  2. Articolul dvs.,este nepărtinitor și reflectă adevărul,in desfășurarea cronologică a evenimentelor abordate.Vreau doar să adaug o expresie arhi-cunoscută:”Ce este prea mult strică”!Expresie universal valabilă.Tiraniile,au funcționat,pănă la un punct și atunci au fost suprimate.
    Mulțumesc.

  3. da

    ‘Primul pas spre libertate îl constituie adevărul. Să spunem lucrurilor pe nume, deconstruind minciuna cu care suntem înconjuraţi. Iar al doilea pas e conştientizarea faptului că doar Adevărul ne poate face cu adevărat liberi.”

    sa spunem adevarul…de mii de ani facem asta si lumea e condusa de diavol ajutat de cei pe care incercam sa-i convingem ca spunem adevarul.
    primul pas e sa nu mai spunem nimic, adevarul e inaintru si ni-l transmite Dumnezeu cui considera El si cand considera….primul pas e sa actionam prin unirea tuturor sub un simbol care lor le face rau. Sa facem, pentru ca cu spusul am ajuns unde am ajuns, sa fugim de comoditatea spusului, sa facem, sa sunam adunarea.

  4. Matei

    Părerea unui oficial expertul Pierre Van Damme, În această perioadă, sunt vaccinaţi cei mai vulnerabili dintre oameni. Este absolut normal să existe şi morţi. Este ceva normal pentru acest individ să existe morți după vaccinare.

  5. Daniel Ruiz

    Excelent articol,mai putin textele legate de teoriile cu raspandirea bolilor care este falsa! Ai lasat pe dinafara dezbaterea Bechamp-Pasteur! Vaccinurile sunt inutile si periculoase,contin nanoparticole,chiar si bastonasele folosite pentru a preleva probe,cel rusesc Spuntnik e doar un placebo,Putin e un caine alfa,dar nu un nenorocit! Cauta informatii despre biologul iudeu francez care delata tot planul! In spate se afla o grupare fananica religioasa iudaica sefardica!

    • fane

      pui tu linku, pls?

  6. Incorectul Politic

    Relativ corect articolul dar cu totul pe langa subiect. Chiar nu intelege lumea ca nu putem fi mai bio daca reducem combustibilii fosili si limitam agricultura. Vrajeala climatica e veche si nu functioneaza caci natura merge in cicluri practic sunt la fel ca samanii din antichitate care prevesteau eclipsele. Toate modificarile pe care le doresc implementate stapanii nostrii au urmatoarele efecte:
    1- vor agricultura GMO nicidecum BIO (mancarea ne va ucide)
    2-trecerea pe electricitate si masini electrice pt limitarea deplasarilor
    3-reimpadurirea suprafetelor agricole pt “regenerarea aerului” (micsorarea productiei in urma micsorarii cererii de alimente)
    4-medicina vaccinarilor si editarilor genetice (marcarea individuala si controlul reproducerilor)
    5-digitalizare totala cu cryptomonezi (controlul individului prin sistem de credit social si limitari ale deplasarilor in functie de venit)
    Absolut toate directiile nu transpira decat micsorarea populatiei planetei si controlul absolut 24/7.
    Repet in cazul in care nu ati inteles noul “normal” deacum inainte este moartea si sterilitate pe capete in randul populatiei aceste concluzii nefiind sub nici o forma “teori ale conspiratiei”. Efectiv nu poti duce lumea intr-un viitor utopic dar poti promite orice cu conditia ca adevarul sa fie eliberat deabia dupa ce oamenii trec de intrarea in abator si nu mai e nici o scapare. Inca de ceva ani robotica si AI erau capabile sa inlocuiasca vaste domenii de activitate dar de ce sa faci risipa cu robotii cand intai trebuie sa elimini mase mari de oameni inutili si consumatori. Dragilor acesta este elefantul din mijlocul camerei cu portelanuri si nimeni nu spune si nimeni nu vede. As vrea eu sa fie doar niste speculatii bolnave dar din pacate eu nu ma imbat cu apa rece si doar ma pun in locul stapanilor iar ce am zis mai sus as face si eu inclusiv cu manipularea creierelor prin Mass-Media si indobitocirea prin scoala a maselor hipnotizate. Totusi negandind in termeni temporari as face precizarea ca toate imperile de pana acum au picat si acesta de se contureaza planetar va avea aceeasi soarta mai devreme sau mai tarziu din cauze simple de natura umana gen lacomie/orgoliu si nebunie.
    P.S. Apropo daca vreti libertate si continuarea vietii ca pana acum va trebui sa stopati constructia imperiului caci nu stapanii nostri muncesc ci chiar noi sclavii il construim pentru ei deci avem si puterea sa ne oprim si sa demisionam din acele slujbe care implementeaza imperiul (domeniul: sanitar, bancar, aparare si politie, politic, juridic si ingineresc…)
    Nu cumva sa ganditi ca parazitii astia de 0.1% care detin banii si puterea muncesc de zor la puscaria noastra. Noi muncim si tot asa putem munci in cooperativa pt noi si viitorul nostru.

    • oastea Domnului

      solutia e renuntatul la tot, anularea modului de viata bazata pe curent alectric transformat in biti….dar cati au puterea sa renunte la tot?
      nu poti sa renunti la tot decat cand ajungi pe culmile credintei, cand te lasi condus de Duhul Sfant.

      • George

        Pentru “Oastea Domnului”, chiar credeti ca, renuntand la curent, internet, etc, veti fi lasati in pace? Chiar credeti ca daca vaccinarea va fi obligatorie si veti refuza, veti fi restrictionat la a calatori cu avioul sau in strainatate si atat? Va inselati amarnic! Satanistii astia nu vor tolera disidenta! Veti fi acuzat ca raspanditi boala, ca zadarniciti combaterea bolilor (e deja in codul penal!) si ca sunteti un pericol public. Se va ajunge sa nu puteti intra in magazine si sa nu puteti cumpara nimic! Se va ajunge sa vi se blocheze conturile! Nu veti putea sa iesiti din casa sau curte ca sa va cultivati pamantul! Veti avea de ales ori sa fiti vaccinat, ori sa fiti internati in lagare, caci vor aparea si acelea! Sunteti gata sa muriti pentru credinta in Dumnezeu, asta e intrebarea?

        • trebuie

          dacii si crestinii de dupa ei, nu puneau problema ‘aoleu, ma taie’, ci “daca mor va ajut de dincolo”, de aici si cultul mortilor si al eroilor.
          daca credem ca moartea e o trecere spre o lume perfecta nu avem de ce sa facem compromisuri aici.
          trebuie sa lucram la credinta, sa o intarim si atunci vom birui cu ajutorul lui Dumnezeu care ne va da curaj,..in fond, pentru urmasii nostri murim, e alt mod de a le lasa o mostenire, nu din bunuri pe care le manaca molia, ci pamantul sfintit prin de martiri care trebuie luat inapoi. Fara pamant suntem condamnati la o societate virtuala creata cu ajutorul curentului electric, la lagar digital si la subordonarea fata de roboti.

  7. Sorin

    Cel mai simplu mod de a contracara orice plan din umbră este acela de a îi ataca pe cei care l-au conceput cu propriile lor arme. Sau, cum se spunea în “Arta războiului”: nu trebuie să-i doreşti moartea duşmanului tău, ci să îl faci să şi-o dorească singur.”
    Trebuie să fim noi, marea masă, cei care să nu mai dorească revenirea la normalitate. Va fi, în mod clar, o surpriză pentru ei. Iar apoi putem aplica un principiu al lui Murphy: “Dacă nu-i poţi convinge, zăpăceşte-i.”
    Trebuie să fim noi aceia care să nu mai dorim libera circulaţie între ţări, să fim noi aceia care să nu ne mai intereseze consumismul. Să vedem cine va avea de suferit mai mult: noi, care rămânem la domiciliu, sau cei care trăiesc (sau trăiau) din turism? Sunt ţări întregi care se bazează exclusiv pe turism; noi eram clientela lor. Dacă noi dispărem, dispar şi ei în ziua următoare. Sau se reprofilează, deşi mă îndoiesc că au resursele necesare ca s-o facă.
    Să fim noi aceia care nu mai dorim să consumăm decât strict pentru nevoia de a supravieţui. Să nu mai apelăm cu disperare şi pe scară largă la credite bancare pentru un iPhone sau o maşină mai ochioasă. MELCUL ESTE MULT MAI REZISTENT ATUNCI CÂND SE AFLĂ ÎN COCHILIE!
    Nemaiexistând (suficienţi) clienţi pentru consumism, automat încep să sufere marii retaileri şi cei care câştigă de pe urma lor. Adică fix aceia care acum vin cu “sfatul” ca să ne vaccinăm pe scară largă.
    S-a dovedit că protestele de stradă nu fac altceva decât să ne arunce în ridicol. E timpul să schimbăm tactica.
    Să apelăm la grevă: greva fiscală (neplata impozitelor la nivel de naţiune), greva consumului (să nu mai cumpărăm decât cel mult 10% din cât cumpăram până acum), greva turismului (să nu mai dorim să ne deplasăm în afara oraşului de reşedinţă) şi alte asemenea măsuri care, odată luate de marea majoritate, va provoca schimbarea tacticii în rândul minorităţilor.
    De murit, vom muri oricum. Fie de Covid, fie prin accidente, fie prin atentate – nimeni nu scapă. Măcar să murim demni, pentru noi, nu pentru alţii.
    Să ne construim singuri normalitatea aşa cum o vrem, nu aşa cum o vor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.