Istorie

„Sub steagul lui Codreanu” de Nicu Iancu: Momente din trecutul legionar (III)

                   SUB STEAGUL LUI CODREANU      Momente din trecutul legionar, Editura […]

 

                 SUB STEAGUL LUI CODREANU

     Momente din trecutul legionar, Editura DACIA – Madrid, 1973 (f r a g m e n t e)

                              Mișcarea legionară la Sibiu

                                           DOMNUL BANEA

-Vine domnul Banea!

-Adevãrat…?

-Da, soseste mâine dupã, masã cu personalul de Copsa. Anuntã în grabã bãietii: mâine, Sâmbãtã, orele 8 seara adunare la sediu.

Ochii lui Banta strãlucesc de bucurie. Ghicesc din privirea lui cã ar vrea sã-mi mai punã o seamã de întrebãri. Eu însã, i-o iau pe dinainte:

-Lumea trebue avizatã fãrã întârziere. Timpul e scurt. Ai mult de alergat…

-Am înteles…

Legionarul Aurel Banta, unul dintre primii zece tineri cu care am înjghebat organizarea noastrã la Sibiu, salutã scurt, cu mâna pe inimã si-apoi spre cer, si, renuntând la întrebãrile ce-ar fi dorit sã-mi mai facã, pleacã cu pas grãbit sã execute ordinul.

Pentru lumea legionarã din orasul nostru, venirea d-lui Banea era un eveniment deosebit de important, luând caracterul unei adevãrate sãrbãtori. Ion Banea fusese însãrcinat de Cãpitan cu organizarea si conducerea judetului Sibiu, dat fiind faptul cã era originar din acest judet, nãscut fiind in fruntasa comunã Vurpãr si, in acelasi timp, unul dintre cei mai valorosi si dinamici stegari ai Legiunii. Cum însã pe acea vreme era obligat a-si petrece cea mai mare parte din timp la Iasi, unde isi fãcea studiile (tocmai isi luase licenta in Drept, aflându-se acum in ajunul examenelor de doctorat in Medicinã), nu avea posibilitatea de a fi intre noi decât din când in când, adicã in sãptãmânile sau lunile de vacantã. In timp ce se afla la Iasi, nu inceta insã de a se îngriji de bunul mers al tinerei noastre organizatii dela Sibiu, trimitându-ne regulat scrisori cu sfaturi si instructiuni, precum si pachete întregi cu reviste si brosuri de doctrinã nationalistã.

Potrivit cu necesitãtile acelei epoci de inceput -mai ales cã efectivul organizatiei de Sibiu se compunea pe acea vreme aproape exclusiv din tineret- posturile de comandã si rãspundere, cu exceptia aceluia al conducerii judetene, detinut de comandantul Ion Banea, nu erau decât douã, si anume: acela de sef al Corpului Legionar, adicã al totalitãtii cuiburilor de tineri, care îmi fusese încredintat mie, si acela de sef al «propagandei legionare la sate» incredintat lui Dumitru Banea (Mitu), fratele comandantului Ion Banea. De Frãtiile de Cruce si Cetãtui, ma ocupam deocamdatã tot eu. Postul de sef al organizatiei orãsenesti (sau al garnizoanei, cum s’a chemat mai târziu) nu era încã ocupat, cãci nu se înfiintaserã pânã atunci asa zisele «cuiburi de bâtrãni», desi contam deja cu un mare numãr de prieteni si simpatizanti din rândurile celor mai vârstnici decât noi…

Vestea cã a sosit dl. Banea si cã mâine il vom avea in mijlocul nostru va stârni si de data aceasta mare bucurie in rândurile legionarilor din Sibiu. Eram sigur cã nu va lipsi niciunul dela adunarea anuntatã. Prezenta domnului Banea avea asupra noastrã efectul unui magnet, cãruia nimeni nu-i putea rezista. Toti vor dori sã-l vadã, sã afle din gura lui noutãtile ce ni le aducea dela Iasi si sã-i asculte minunatele povestiri despre Cãpitan si despre isprãvile nãzdrãvane ale camarazilor moldoveni. Cei cari nu-l vãzuserã încã pe domnu’ Banea, cunoscându-l doar din înflãcãratele descrieri ale camarazilor mai vechi, erau nerãbdãtori de a-l vedea in fine in carne si oase.

                                                               *  *  * 

A doua zi, cam pela orele patru dupã masã, mã aflam impreunã cu Ion Aldea pe peronul gãrii. Amândoi imbrãcati de sãrbãtoare, in costume nationale, suntem tinta privirilor lumii dimprejur. Dacã am fi venit in frac si joben, fãrã îndoialã am fi stârnit mai putinã senzatie.

Cei doi «curcani», cari fac de serviciu pe peronul gãrii, ne arunca priviri piezise. Li se pare, pe semne, cã e ceva suspect la mijloc, ceva «subversiv». Insfârsit, unul dintre ei se hotãrãste, pentru orice eventualitate, a raporta «cazul» Comisariatului gãrii.

Intre timp aflãm dela un impiegat de miscare cã personalul de Copsa Micã va sosi astãzi cu ceva întârziere. Timpul trece încet, minutele ne par ceasuri. Cãutãm sã ne calmãm nerãbdarea plimbându-ne cu pasi rari dela un capãt la altel al peronului, fãrã a ne sinchisi de lumea care se uitã la noi ca la urs. Auzim, in mai multe rânduri, explicatia datã in soaptã: «Astia sunt din garda lui Zelea Codreanu…»

Insfârsit soseste trenul. Cãlãtorii încep sã coboare din vagoane.

-Uite-l colo! Il vezi…?

Aldea l-a descoperit cel dintâiu. Mã trage de mânecã cuprins de nerãbdare.

Ion Banea a coborît dintr’un compartiment de clasa a treia, urmat de doi tãrani, cari, dupã port socotind, par a fi de prin pãrtile Ocnei Sibiului. Observãm cã stã de vorbã cu ei. Insfârsit, le întinde mâna. Cei doi sãteni îl salutã respectuos, pierzându-se apoi in mijlocul multimii ce tinde spre iesirea gãrii. Imi dau seama cã din aceastã clipã judetul Sibiu numãrã cu doi legionari mai mult. Aceasta este «propaganda dela om la om» , despre care ne vorbise dl. Banea in repetate rânduri si pe care el însusi o cultiva cu asiduitate, folosind orice prilej ce i se oferea…

Noi ne opriserãm la vreo zece pasi de scãrile vagonului din care coborîse, pentru a nu-l stânjeni in conversatia sa cu cei doi tãrani. La un moment dat observãm cã si dânsul ne-a zãrit. Poartã aceeasi cãmasã in care l-am cunoscut la congresul studentesc din 1931. O recunosc dupã cusãtura cu «pui» albastri. Pe reverul bunditei lui moldovenesti, strãluceste un mic «gard», iar geanta mare, roasã pela colturi, pe care o poartã in mâna stângã, o cunosteam, de asemeni, de demult. E plinã doldura. «Ne aduce manifeste si brosuri» -îmi sopteste Aldea, in timp ce ne indreptãm spre al intâmpina. Luând pozitia reglementarã, il primim cu salutul nostru legionar, urându-i bun sosit.

-Ura leilor! Ma bucur cã vã vãd sãnãtosi. Ne strânge pe rând mâinile. Pe sub borurile largi ale pãlãriei lui negre, doi ochi senini imprãstie luminã si voie bunã. Apoi, cu un oftat de usurare:

-Ehei, iacã-ma din nou la Sibiu! Mi-a fost dor de voi… Da’ pe aici ce mai este nou? Cum merge treaba? Unde e Mitu? Dece n’a venit si el cu voi?

-Mitu a plecat la Vurpãr sã «pregãtescã terenul». Socoteam cã vei vrea sã te odihnesti, cel putin vreo douã-trei zile, acasã, in Vurpãr, si asa ne-am gândit, cum mâine e Duminicã, sã pornim dis de dimineata cu totii într’acolo, ca sã apucãm din vreme la Bisericã, iar, dupã slujbã, sã tragem o întrunire in mijlocul satului…

-Bravo leilor! Ati avut o bunã idee, mã declar complet de acord.

Pornim spre oras.

La vreo 20 de pasi dupã noi, agentul de politie Ion Finichiu ne urmeazã «neobservat». Când, la un moment dat, ne-am intors toti trei, privind inapoi, s’a prefãcut cã priveste interesat la vitrina unei prãvãlii de unelte agricole.

-Am fost supraveghiati tot timpul, observã camaradul Aldea.

Peste fata lui Ion Banea trece o umbrã fugarã, iar vocea lui moale si voalatã, sunã de astãdatã aproape metalic:

-Caraghiosii de ei!

                                                                        *  *  * 

Micul si sãrãcãciosul nostru sediu din Târgul Pestelui n. 9 s’a umplut de lume. In afarã de legionari, fuseserã invitati a lua parte la adunare deasemeni prietenii si simpatizantii Legiunii. Era dorinta d-lui Banea ca sã-i vada strânsi pe toti, sã poatã vorbi tuturor, iar la urmã sa se intereseze de fiecare in parte, intretinându-se mai mult cu simpatizantii decât cu noi, legionarii. Dealtfel, numãrul acestora crestea mereu. Unii dintre ei, cei mai tineri, vor ingrosa ca mâine rândurile noastre, încadrându-se in cuiburile Corpului Legionar. Altii, mai in etate, vor înfiinta cuiburile lor, iar cel mai vrednic si capabil dintre ei va fi seful organizatiei orãsenesti, in timp ce prietenii si simpatizantii, a cãror situatie ar putea fi periclitatã in momentul in care s’ar afla cã sunt «gardisti», se vor multumi cu aceea de a ne putea ajuta materialiceste, sprijinind din umbrã lupta noastrã.

Un vânt de primãvarã pornise sã batã dela un capãt la altul al tãrii. Vânt ce aducea cu el mireasma unei vieti noi. Poporul începuse sã se trezeascã. Tineri si bãtrâni, impinsi de o tainicã forta, vin sa-si astâmpere setea lor de dreptate si adevãr la isvoarele cristaline ale Legiunii. Neamul românesc, cu intuitia lui sãnãtoasã, începe a recunoaste in persoana Cãpitanului omul trimis de Providentã pentru a- l scoate din marasmul in care zace si a-l conduce pe cãrãri de culmi insorite spre un viitor mãret si luminos.

La Sibiu, abstrãgând tineretul, cei cari au venit printre primii la chemarea Legiunii au fost, in general, oameni mai simpli, umili cetãteni ai orasului nostru. Iatã, spre exemplu, din grupul celor cinci care sed pe banca din fundul sãlii, primul, cel in costum cenusiu, cu fruntea inaltã de poet, nu este cum s’ar putea crede vreun director de bancã, vreun medic sau advocat, ci croitorul Dumitru Dusleag, al cãrui modest atelier de croitorie se gãseste doar la câtiva pasi de sediul nostru; lângã el, bãrbatul inalt si robust, încãruntit pela tâmple, este comerciantul Cotrus (fratele poetului Aron Cotrus), membru in «Comitetul de 1000», care dela inceput ne-a ajutat cu bani pentru a ne putea tipãri primele noastre manifeste. Al treilea in grup este cismarul Vasile Buta, care, pentru a putea participa la sedintele noastre, face de fiecare datã o cale de cinci kilometri pe jos. Dar printre acestia, iatã si o exceptie: bãtrânelul acela simpatic, cu mustata cãruntã, cu ochi vioi, neastâmpãrati, mereu anturat de tineri, in mijlocul cãrora pare a se simti mai bine decât printre cei de o vârstã cu el. Este dl. Mandan, profesor in pensie, care se poate mândri de a fi fost primul intelectual intrat in organizatia legionarã dela Sibiu. Zilnic îsi manifestã marele regret cã nu e cu 40 de ani mai tânãr; ar vrea sã îmbrace si el cãmasa verde si sã mãrsãluiascã in rând cu noi.

Un caz cu totul aparte, si in acelasi timp miscãtor, îl constitue acea femeie firavã si uscãtivã, îmbrãcatã in negru, care sade lângã geam -locul ei predilect. Privirea-i voalatã rãtãceste in lumi depãrtate. Ceeace vãd ochii ei, in acele tainice lumi, nouã ne rãmãne ascuns. Trebue cã sunt lucruri minunate, cãci pe figura ei s’a asternut lumina unei adânci pãci sufletesti. E oarbã. Vine regulat sã asculte cântecele noastre legionare, pe care le cunoaste de-acum p-e toate pe dinafarã. De data aceasta a venit sã auda glasul drag al nepotului ei, Ionel. E mãtusa lui Banea…

In turnul Bisericii Luterane clopotul a bãtut ora opt. Camaradul Vasile Vlad, care a fãcut de planton afarã, intrã grãbit anuntând:

-Vine domnu’ Banea !

Bãetii, in cãmãsi verzi, formeazã careul, pe cuiburi: cuibul de comandã «Avram Iancu», primul cuib înfiintat la Sibiu, apoi cele trei cuiburi muncitoresti: «Mihai Viteazu», «Tu dor Vladimirescu» si «Vlad Tepes». Cuibul «Martirii Credintei», care, in anii ce-au urmat, a dat alesi luptãtori si adevãrati martiri pentru cauza legionarã – un Ion Faur s. a. – este reprezentat prin doi delegati, studenti teologi. Din Frãtiile de Cruce «Gheorghe Lazãr» si «24 Ianuarie» n’au venit decât doi elevi de fiecare Frãtie. S’au travestit ca nu cumva sã fie recunoscuti de vreun rãuvoitor si pârîti profesorilor, in care caz îi astepta eliminarea din toate scolile. Acesti patru elevi indrãzneti Ionel Rodeanu, Petre Fleschin (care, in ciuda primejdiei, isi îmbrãcase, sub veston, camasa verde), Munteanu si Nicolae Popovici, nesocotind ordinul nostru, si-au luat asuprã-si acest risc, din dorinta arzãtoare de al cunoaste pe comandantul Banea… In fine, ultimul flanc îl formeazã Cetãtuia «Ecaterina Teodoroiu».

Intrã dl. Banea. Comenzi scurte, date in surdinã. Peste cincizeci de brate pornesc dela inimã, svâcnind spre cer. Ies in fata frontului si dau raportul.

La salutul Comandantului Ion Banea, legionarii rãspund, pãrând un singur glas: Trãiascã Legiunea!

Cu acel surâs, plin de luminã, care avea darul de a inspira simultan simpatie si o nemãrginitã încredere, dl. Banea îsi plimbã câteva clipe privirea peste cei prezenti in sa1ã, cãutând sã ne cuprindã pe toti. Apoi, ca de atâtea alte ori, sprijinindu-si degetele in subsioarele bunditei, priveste câtva timp la pãmânt, pentru asi aduna gândurile. Ochii i se îndreaptã apoi spre peretele din fatã si rãmân pironiti pe chipul Cãpitanului, care atârnã aci, împodobit cu panglici verzi si tricolore. Insfârsit, in tãcerea plinã de asteptare ce s’a asternut in salã, începe a vorbi, cu glas rar si domol. Dela primele cuvinte, multimea este cuceritã. In momentul in care ajunge sã ne vorbeascã despre dusmanii neîmpãcati ai Legiunii, despre cãlãii tineretului nationalist, cari din nou s’au nãpustit cu urã asupra legionarilor, întemnitându-i si schingiuindu-i, vocea lui devine asprã, iar inimile noastre vibreazã de revoltã. Tot el însã ne-o potoleste, învãtându-ne sã rãbdãm cu eroism toatã ocara si prigoana nedreaptã deslãntuitã de puterile întunericului, cãci deasupra noastrã existã un Dumnezeu care vede toate si-un Arhanghel care ne ocroteste cu spada lui de foc. Soarele dreptãtii va rãsãri in curând pentru întregul neam românesc, rãsplãtind toate suferintele si jertfele noastre…

-Iar dacã o fi sã cãdem cu totii sub loviturile dusmane, sã nu ne înspãimânte acest lucru: sângele nostru nu va curge în zadar. Peste mormintele noastre vor duce altii lupta mai departe, pânã ce întregul neam va deveni legionar. Pentru infãptuirea României noi, a României Legionare de mâine, nicio jertfã nu ne va fi prea scumpã…

Micul nostru sediu rãsunã apoi de mândre cântece legionare: «Sculati-vã din munti si vãi, urmasi ai sfintilor eroi…»., «Legionari sã’ntindem hora…» si Marsul legionarilor Sibieni: «Se trezesc mãrete umbre pe-al selimbãrului plaiu…»

                                                              *  *  * 

In «pãdurea cu fiare sãlbatice», pe care a trebuit s’o strãbatem in anii ce-au urmat, coasa mortii a rãrit inspãimântãtor rândurile noastre. Sibiul i-a dat si el cu dãrnicie contributia in sânge si morminte:

Ion Banea…

Petre Fleschin, Ion Faur, Ionel Rodeanu, Vasile Vlad, Aurel Banta… Sunt doar câtiva din cei multi.

Dar jertfa lor nu va fi în zadar.

«Peste mormintele noastre vor duce altii lupta mai departe… pentru înfãptuirea României noi, a României legionare de mâine…»

Acestea au fost cuvintele Comandantului Legionar Ion Banea, în care a crezut. In aceastã credintã si-a dat viata, cãzând sub gloantele ucigase comandate de un regim criminal si corupt.

Noi, cari cu voia lui Dumnezeu am supravietuit groaznicului mãcel, sã nu uitãm aceste cuvinte, sã nu desmintim credinta in care a murit unul dintre cei mai de seamã ostasi ai Cãpitanului.

Destinul ne-a rezervat privilegiul si sfânta datorie de a duce mai departe lupta neamului românesc pânã la biruinta finalã…

                                                              (Va urma)

                                                                                                                        Nicu IANCU

Sursa: http://www.miscarea.net/nicu-iancu-sub-steagul-lui-codreanu-amintiri.htm

Primele părți ale articolului:

„Sub steagul lui Codreanu” de Nicu Iancu: Momente din trecutul legionar (I)

„Sub steagul lui Codreanu” de Nicu Iancu: Momente din trecutul legionar (II)

Citiți și:

DESPRE LEGIONARI SE MINTE CUM SE RESPIRĂ! ŞI NU DE IERI-DE AZI, CI DE 80 DE ANI!

Mișcarea Legionară – o pagină mereu ascunsă și interzisă a istoriei României (I)

Mișcarea legionară – o pagină mereu ascunsă și interzisă din istoria României (II)

Mișcarea Legionară – o pagină mereu ascunsă și interzisă a istoriei României (III)

Mișcarea Legionară – o pagină mereu ascunsă și interzisă a istoriei României (IV)

Mișcarea Legionară – o pagină mereu ascunsă și interzisă a istoriei României (V)

Mișcarea Legionară – o pagină mereu ascunsă și interzisă a istoriei României (VI)

Academia Română: Mișcarea Legionară nu a fost fascistă

Asasinate atribuite în mod mincinos legionarilor

Mondializarea modelului legionar?

Legionarii acuzați, deși erau pe front sau în pușcării

Petre Ţuţea: „Legionarii nu au ucis niciun evreu!”

Demontarea unei minciuni: Evenimentele din 21-23 ianuarie 1941, legionarii și „evreii atârnați în cârlige la abator” (I)

Demontarea unei minciuni: Evenimentele din 21-23 ianuarie 1941, legionarii și „evreii atârnați în cârlige la abator” (II)

Legionarii și rezistența antisovietică

Întrebări și răspunsuri cu privire la „crimele” legionarilor

Așa-zisa lege antilegionară a lui Crin Antonescu, un afront adus culturii și istoriei românilor!

Câteva observații asupra legii anti-legionare

Nu Mişcarea Legionară a fost declarată „fascistă” la Nürnberg, ci Grupul Etnic German, succedat oficial de FDGR-ul condus de Klaus Iohannis

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *