Istorie

„Sub steagul lui Codreanu” de Nicu Iancu: Momente din trecutul legionar (IV)

                  SUB  STEAGUL  LUI  CODREANU      Momente din trecutul legionar, Editura DACIA – Madrid, […]

 

                SUB  STEAGUL  LUI  CODREANU

     Momente din trecutul legionar, Editura DACIA – Madrid, 1973 (f r a g m e n t e)

                    PRIMA MEA INTÂLNIRE CU CÃPITANUL

Sosind la Bucuresti cu vreo zece zile inainte de începerea examenelor, am tras, ca deobiceiu, la unchiul meu Simion, care locuia pe strada Virgiliu, în apropierea cazãrmii Corpului de Gardã al Palatului.

Eram student in Drept, în anul al treilea, în ajunul examenelor de licentã. Mã înscrisesem la trei din cele cinci examene, rãmânând ca la celelalte douã sã mã prezint în proxima sesiune. Desi timpul ce-l avusesem la dispozitie pentru a mã pregãti fusese relativ scurt si plin de momente agitate, mã simteam totusi destul de tare în douã materii; în ceeace priveste a treia, Dreptul Comercial si Finante, nu eram deloc sigur cã voiu reusi la examen, cãci, pe lângã faptul cã nu citisem îndeajuns materia, se mai intâmpla cã din toate disciplinele predate in Drept, aceasta era unica pentru care nu aveam niciun fel de înclinatie. Astfel reusita la aceastã a treia materie depindea mai mult sau mai putin de ceeace mai puteam inmagazina cerebral in urmãtoarele opt sau zece zile ce-mi rãmâneau pânã la examen. Ceeace mã împiedicase de a mã prepara mai temeinic, fuseserã mai cu seamã cele douã arestãri suferite in decursul ultimelor luni; la urma urmei, nimic neobisnuit in viata unui student legionar. Fusesem purtat dela o inchisoare la alta, împreunã cu alti camarazi, bine inteles, ca de atâtea alteori, fãrã nicio bazã legalã. Motivul arestãrii a fost faptul de a fi tinut întruniri in câteva sate din judetul Sibiu. Dar, cum spuneam, accidente de acest gen erau ceva comun si in acelasi timp inevitabile in viata sbuciumatã pe care am dus-o noi, legionarii, iar dacã -din cine stie ce cauze- omisesem a include in calculele mele probabilitatea unor astfel de accidente, apoi a fost, desigur, datorita in mare parte indestructibilului optimism de care eram însufletit in acei ani ai tineretii mele.

Cum la Facultatea de Drept din Bucuresti frecventa nu era obligatorie, odatã cu terminarea primului an, in care frecventasem simultan Academia de Bele-Arte, am renuntat la sederea mea in Bucuresti, dându-mi perfect seama ca aceasta era împreunatã cu o seamã de cheltueli, cãrora tata, de aci înainte, nu le-ar mai fi putut face fata. Greutãtile financiare in care intrase familia mea, in mod neasteptat, in timpul acelor bine cunoscuti ani de crizã ce-a sguduit întreaga tarã, determinând guvernul de a interveni prin legea conversiunii datoriilor, m’a fãcut sã renunt la Bele-Arte, unde frecventa era, natural, obligatorie, si, reintors in orasul meu natal, Sibiu, sã-mi caut un serviciu, pentru a putea contribui cu leafa mea la usurarea greutãtilor familiale. Astfel, la Bucuresti nu mai cãlãtoream decât cel mult de douã ori pe an, in timpul sesiunii examenelor la Facultatea de Drept.

Activitatea, as putea spune neintreruptã, ce-o desfãsuram in acesti ani ai tineretii mele in cadrul Legiunii, ca si obligatiile de functionar ce le-am avut timp de un an (cat am lucrat într’un birou al Cãilor F’erate Române), aproape nu-mi mai lãsau rãgaz pentru a mã putea tinea de carte. Totusi, preocuparea mea -partea cea mai de cãpetenie- pe acea vreme, era aceasta: terminarea cat mai grabnicã a studiilor universitare. Tineam cu tot dinadinsul sã-mi iau licenta in Drept cat mai curând posibil, pentruca, in calitate de avocat, sa mã pot ocupa, cu un ceas mai de vreme, de procesul complicat in care se gãsea tata cu niste Bãnci, datoritã contractãrii unor împrumuturi agricole, proces ce adusese in casa noastrã multe griji si supãrãri. Pierderea acestui proces ar fi însemnat ruinarea familiei noastre din punct de vedere economic. Ma simteam dator sã-l ajut pe tata, sã-l descarc, cel putin partial de grija si rãspunderea ce le ducea singur si in acelasi timp sa-mi apãr familia de nenorocirea ce-o ameninta. Dar cum? Nu vedeam altã cale decât aceea de a deveni cât mai repede avocat si… a câstiga procesul ! Plan cu adevãrat simplist, ba chiar nãstrusnic, izvorît si alimentat exclusiv din încrederea si optimismul caracteristic tineretii. Oricare om matur ar fi zâmbit cu scepticism in fata acestui plan, oarecum copilãresc, având la îndemânã destule motive pentru a se îndoi de rezultatele lui practice, afarã doar, dacã Dumnezeu ar fi intervenit cu vreo minune.

Ei bine, aceastã minune s’a realizat. Cãci, in treacãt fie zis, luându-mi licenta, m’am înscris fãrã întârziere in Baroul avocatilor*). M’am ocupat, in acelasi timp, cu toatã seriositatea de procesul mai sus amintit. Am apucat sa-l desbat, în faza lui finalã, alãturi de un avocat mai bãtrân, care a fost bucuros de a împãrti cu mine rãspunderea unui eventual insucces. Procesul a fost câstigat!

Tot în treacãt fie, zis: la câstigarea bãtãliei ce-am dus-o pentru a face posibilã «minunea», a contribuit in mare parte Cãpitanul… Dar toate acestea se vor desprinde cu mai multã claritate din cele ce voiu povesti mai la vale.

*) -Stagiul mi l-am facut in biroul avocatului Bidian, impreuna cu camaradul Lae Lupu din Alba Iulia.

                                                                   *  *  * 

Ajuns in strada Virgiliu si sunând la portita de lemn deasupra cãreia niste trandafiri agãtãtori formaserã in cursul anilor un baldachin viu, ascunzând cu desãvârsire tãblitã cu numãrul casei, mi-a iesit in întâmpinare mãtusa Florica. Unchiul meu, care era ofiter -pe acea vreme avea gradul de Colonel- nu sosise încã dela serviciu. Specializat in geodezie si cartografie, îndeplinea deja de multi ani functiunea de sub-director al Institului Geografic al Armatei. In mod aproape obisnuit, sosea foarte târziu acasã. Vãrul meu, Mircea Traian, elev la liceu pe acea vreme, deasemeni nu era acasã.

Mãtusa m’a instalat in cãmãruta de lucru a unchiului Simion, o încãpere micã si modestã -«nepretentioasã ca si mine», obisnuia sã spunã unchiul meu- care, in afarã de o masã de scris, un scaun si o etajerã de cãrti, nu mai continea decat un vechiu pat de campanie, cu o saltea atât de vârtoasã de-ai fi zis cã-i umplutã cu ciment. Patul era de fier, demontabil, si servise unchiului meu in timpul primului rãzboiu mondial, in anii in cari a stat pe front, ca ofiter comandant al unei unitãti de pionieri. Tinea la acest pat ca la un vechiu si bun camarad, iar dacã nu s’ar fi insurat, cum obisnuia sã-l tachineze mãtusa Florica, ar fi continuat sã doarmã într’însul pânã la sfarsitul vietii. In acest pat-relicvã, piesã demnã de un muzeu, dormeam eu când veneam pe timp mai scurt la Bucuresti.

Sã-mi fie iertatã atentia neobisnuitã acordatã unui obiect mort, unui neînsemnat pat de campanie, pe care oricine, in afarã de unchiul meu, bine înteles, l-ar fi aruncat la fier vechiu. Am insistat doar din cauza amintirilor ce mã leagã de acest pat vechiu, natural amintiri de altã naturã decât acelea ce i le purta unchiul meu. Sunt aduceri aminte din anii de prigoanã ce-au urmat zilelor însorite de care mã ocup aici, in cari soarta m’a purtat in repetate rânduri pela Bucuresti. Am venit atunci, in felurite împrejurãri, ca sã-mi odihnesc pe acest modest pat de campanie, pentru o noapte sau douã, trupul slãbit si istovit de inchisori. Asa, spre exemplu, dupã eliberarea mea din închisoarea Jilava, in primãvara anului 1934, apoi când mi-au dat drumul din lagãrul dela Vaslui, sau un an mai târziu când, in cea mai asprã epocã de prigoanã, venisem sã iau legãtura cu Comandamentul Miscãrii, etc. In acest pat, in seri târzii, am rostit in gând cele mai fierbinti rugãciuni pentru salvarea Cãpitanului, ori am implorat ajutorul ceresc împotriva primejdiilor de moarte ce ne dãdeau târcoale, in acei ani de tristã memorie, in întunecata padure cu fiare salbatice, in care se transformase pentru noi, legionarii, pãmântul tarii noastre rornânesti… Dar despre toate acestea, despre toate câte aveam sã mai pãtimesc ca legionar in anii cari au urmat, nu bãnuiam din fericire încã nimic pe vremea aceea…

                                                                *  *  *

În acea searã, dupã sosirea mea la Bucuresti, fiind obosit de drum, m’am culcat ceva mai de vreme, fãrã sã mai astept sosirea unchiului meu. In pofida vârtoseniei patului spartanic, am adormit imediat.

A doua zi m’a destepat ciripitul pãsãrilor cari se alungau in sbor sglobiu prin frunzisul copacului din fata ferestrei. M’am trezit din somn cu o curioasã senzatie; era ceva plãcut, linistitor, dar imposibil de definit. Aveam impresia ca in cursul noptii as fi fãcut o lungã cãlãtorie, undeva, prin locuri cu totul necunoscute, din care aduceam ca singurã reminiscentã viziunea unei vaste grãdini cu ciresi înfloriti, al cãror parfum dluce-amãrui pãrea cã îmi stãrue încã in nãri. Dar toate eforturile pe care le-am fãcut pentru a-mi reaminti mãcar crâmpeie din visul avut in acea noapte, au rãmas zadarnice. Imi amintesc in schimb foarte bine de seninãtatea si buna dispozitie ce mi-au stãpânit sufletul in acele ore de dimineatã, premergãtoare primei mele intdlniri cu Cãpitanul…

Nu bãtuse încã ora opt când am pornit spre centrul orasului. Vroiam sã trec mai întâiu pela Facultate, pentru a mã incredinta de data exactã a fiecãrui examen. De aci, conform cu planul ce mi-1 fãcusecm încã din ajunul plecãrii mele la Bucuresti, intentionam sã mã duc la sediul Gãrzii de Fier, din strada Aurel Vlaicu. Aduceam din Sibiu un raport scris, pe care tineam sã-1 predau, dupã putintã, Cãpitanului in persoanã. In acelansi timp vroiam sã aflu ultimele noutãti, luând cu mine, pentru a duce la Sibiu, eventuale ordine sau dispozitii. Nutream speranta de a-l întâlni pe Cãpitan la sediu, desi habar n’aveam dacã se gãsea la Bucuresti sau in cu totul altã parte a tarii.

Activam de peste doi ani in rândurile Miscãrii, dar nu mi se ivise încã prilejul de a putea vorbi cu Cãpitanul. Il vãzusem de douã ori, dar numai dela distantã. Cãpitanul, la rândul sãu, nu mã cunostea decât din rapoartele si relatãrile d-lui Banea, pe acea vreme seful organizatiei legionare Sibiu. Dorinta de a-l cunoaste pe Cãpitan, desigur, o aveam, cum oricare alt legionar in locul meu la fel ar fi avut-o. Dar, ca si pânã aci, nu mã gândeam si nu vroiam sã fortez acest prilej; gãseam cã e mai bine sã las totul pe seama destinuluî. Cam acestea îmi erau gândurile in momentele in care, dupã terminarea treburilor la Facultate, mã îndreptam cu pasi largi spre prima statie de tramvaiu, pentru a mã duce la sediu.

Nu-mi mai amintesc dacã pentru a ajunge la sediu am luat unul sau douã tramvaie. Tin însã foarte bine minte cã la vreo douã sau trei statii, înainte de a ajunge la destinatie, a urcat in acelasi tramvaiu -cine credeti?- Profesorul Ion Zelea Codreanu, tatãl Cãpitanului, «Mos Zagreb», cum îi spuneam noi, legionarii. Purta obisnuitu-i costum national moldovenesc, pe cap o pãlãrie neagrã cu boruri moi, iar subsîoarã o servietã mare de piele si aceasta tot de culoare neagrã. Exact cum l-am cunoscut cu un an înainte, când, pentru prima (si ultima) datã, a venit sã ne viziteze la Sibiu.

La îndemnul insistent al taxatorului, «avansati înainte dom’lor!», cãci tramvaiul se umpluse de lume, iar locuri de sezut nu mai erau, Mos Zagreb îsi face loc prin multimea înghesuitã, ajungând însfârs in fatã, aproape de locul unde sedeam eu. Imediat m’am sculat in picioare, salutându-l si oferindu-i locul meu. Profesorul Codreanu s’a uitat lung la mine, apoi deodatã i s’a luminat fata: «Ehei, imi pãre cã te cunosc, camarade. Nu esti mata Nicu Iancu dela Sibiu?».

Am rãmas surprins cã-si mai amintea de mine. L’am rugat sã ia loc, dar a fost zadarnic. A refuzat categoric. «Cum, adicã, scoalã tu ca sã sed eu? Nu, eu nu fac una ca asta. Pãstreazã-ti locul, camarade ! Si-apoi sã stii cã nu-s asa bãtrân ca su nu mai mã tinã picioarele…»!

Pus in incurcãturã de vorbele profesorului, am încercat totusi sã mai îndrug ceva, dar Mos Zagreb mi-a pus mâna pe umãr si apãsându-mga cu energie, vrând-nevrând m’a fortat sã-mi reiau locul pe bancã.

Revederea neasteptatã cu profesorul Zelea Codreanu m’a bucurat sincer. Am aflat dela dânsul cã zilele acestea Cãpitanul s’ar gãsi in Bucuresti, dar nu stia dacã îl vom putea intâlni la sediu. In tot cazul eram bucuros cã nu voiu sosi singur la sediul legionar, pe care-l vizitam pentru întâia oarã, ci întovãrãsit de insusi tatãl Cãpitanului.

Din imaginea exterioarã ca si interioarã a sediului din strada Aurel Vlaicu nu mi-a mai rãmas pãstrat in memorie aproape nimic. In schimb imi amintesc cã la intrare am întâlnit câtiva legionari si douã surori legionare. Imi erau cu totii necunoscuti. Un tânãr de staturã mijlocie, cu pãrul blond, împãrtea la alti doi sau trei camarazi niste imprimate. Un altul era ocupat cu impachetarea imprimatelor -probabil vreun manifest sau circularã. Dupã cât am înteles, câtiva dintre bãetii prezenti aci veniserã pentru a se aproviziona cu tipãrituri legionare. Nu-mi mai amintesc precis, dar imi face impresia cã între camarazii pe cari i-am cunoscut personal cu aceastã ocazie a fost si Gheorghe Furdui, presedintele Centrului Studentesc, precum si Decebal, fratele Cãpitanului, pe care, in cursul anului, l-am reîntâlnit apoi de câteva ori pe coridoarele Facultãttii, fiind si el student in Drept.

Profesorul m’a pãrãsit pentru câteva clipe, reapãrând apoi cu stirea îmbucurãtoare pentru mine: «Cãpitanul e sus, asa cã poti sã te duci sã vorbesti cu dânsul. Dar grãbeste-te, altfel îl scapi…».

Imi aduc vag aminte cã am iesit intr’o curte, iar de aci am urcat o scarã, ajungând într’o camerã modest mobilatã. La dreapta, o use intredeschisã. Am fost întâmpinat de doi legionari, mai in vârstã decât mine, unul dintre ei fiind Mihail Polihroniade. Am aruncat o privire fugarã prin usa întredeschisã, dar n’am reusit sã zãresc nimic. Incãperea pãrea goalã, dând probabil spre altã odaie, de unde veneau niste sunete slabe, ca de farfurii sau pahare. Explicatia mi-a dat-o pânã la urmã chiar Misu Polihroniade: Cãpitanul era dincolo, in bucãtãrie, unde, nu mai tin minte cari legionari, veniti de nu stiu unde, luau ceaiul de dimineatã.

In timp ce conversam cu Polihroniade, vãd deodatã apãrând in pervazul usii figura inconfundibilã a Cãpitanului (acest moment mi-a rãmas adãnc gravat in memorie). Ca electrizat, am luat pozitia de «drepti», salutându-l cu salutul nostru legionar.

-Aa, mata esti Nicu Iancu… ? E bine ca ai venit, îmi pare bine cã te pot cunoaste… Mi-a strâns mâna, privindu-mã adânc in ochi. Eu de fapt te cunosc demult, din povestirile lui Banea. Dânsul mi-a vorbit des de d-ta.

N’am uitat si n’o sã uit niciodatã acea privire fascinantã, a ochilor lui de culoarea adâncimilor mãrii. Nu sunt in stare de a gãsi cuvintele potrivite pentru a descrie acea emotie, acea curioasã tulburare ce m’a cuprins in momentul in care mi-a strâns mâna si m’a privit in ochi. Ea m’a stãpânit aproarpe tot timpul cât am stat in fata lui. Pãrea ca toate câte erau in jurul meu se sterseserã, scufundându-se într’o ceatã deasã; pânã si vocile legionarilor din curte si toate celelalte sgomote îmi pãreau cã vin de departe, de foarte departe. Insãsi propria-mi voce, când rãspundeam întrebãrilor puse de Cãpitan, îmi suna atât de curioasã si distantã, încât imi fãcea impresia cã nu e a mea. Din ceata care se lãsase in juru-mi, doar fata Cãpitanului îmi apãrea clarã si luminoasã, ca sub lumina unui reflector puternic, doar cuvintele lui le mai auzeam… Totusi, lungul sir de ani ce s’au scurs de atunci mi-au sters din memorie multe din cuvintele pe cari le-a rostit in acea zi memorabilã pentru mine.

Mã gãseam, însfârsit, aproape pe neasteptate in fata aceluia pe care îl cãutasem încã din timpul adolescentei, fãrã sã fi avut pe acea vreme mãcar certitudinea cã ar putea exista aevea. In ultimii mei ani de liceu, incepusem sã-mi dau seama cã acel personagiu legendar, ce de mult îl purtam in mintea si sufletul meu, nu putea fi doar o simplã plãsmuire a imaginatiei mele de adolescent. Aceasta m’a indemnat sã nu desist de al cãuta. Pânã la urmã un instinct sãnãtos m’a ajutat sã-l gãsesc. Cãci in momentul in care am auzit despre Corneliu Zeiea Codreanu, Capitanul, mi-am dat seama imediat cã numai el putea fi acela pe care ani dearându-l îl cãutasem. Si, înainte de a-l fi vãzut mãcar, l-am urmat. Fãrã nicio ezitare, fãrã nicio rezervã… Astãzi, când astern pe hârtie aceste amintiri -la aproape patru decenii dela data întrãrii mele in Legiune- pot mãrturisi in mod deschis si din tot sufletul cã sunt fericit de a-l fi gãsit si de a-l fi urmat.

Voiu incerca, în cele ce urmeazã, sã redau, cel putin în parte, adicã în mãsura 4n care mã ajutã memoria, acea primã conversatie pe care am avut-o cu Seful Legiunii.

Dupã ce i-am predat raportul scris ce-1 adusesem dela Sibiu, Cãpitanul m’a întrebat câte zile aveam de gând sã stau la Bucuresti. I-am rãspuns cã venisem pentru a-mi da examenele. Timp de o clipã, privirea i s’a fixat asupra unui punct invizibil mie, situat undeva in depãrtare; apoi a spus, ca pentru sine, un «da», casicând si-ar fi confirmat un gând nerostit. Cine stie unde il purtaserã gândurile in acele cateva clipe. Privindu-mã din nou, m’a întrebat: «Ce face Corneliu, Corneliu Georgescu? E tot la Miercurea…?» I-am rãspuns cã l-am întãlnit cu vreo sãptãmânã înainte si cã deocamdatã îi merge bine. «Cea mai mare parte din timp si-o petrece in Miercurea, dar, din când in când, vine la Sibiu, pentru a desbate câte-un proces la Tribunal».

Corneliu Georgescu se stabilise cu vreo doi-trei ani înainte, ca avocat, in Miercurea-Sibiului, orãsel situat in apropierea comunei lui natale, Poiana-Sibiului. Dupã o foarte scurtã perioadã de viata oarecum mai linistitã, intrase din nou in luptã, cu ocazia alegerilor generale din 1932, figurând pe lista candidatilor Gãrzii de Fier la Sibiu…

Cãpitanul m’a întrebat apoi de Bidian si despre cum o duc pãrintii lui Ionel Banea. Avocatul Dr. Augustin Bidian intrase in Legiune scurt înainte de alegerile din 1932, figurând apoi si dânsul pe lista candidatilor nostri la Sibiu. In ce-i priveste pe pãrintii comandantului legionar Ion Banea (si ai lui Mitu Banea), iar, mai târziu, deasemeni socri comandantului legionar Nicolae Petrascu, tãrani fruntasi ai comunei Vurpãr, desi la o vârstã la care ar fi avut tot dreptul de a se bucura de zile mai senine si tihnite, avuseserã de îndurat încã in acea epocã nenumãrate neplãceri si suferinte, descinderi in miez de noapte, perchezitii, etc. Dar toate acestea n’au reusit sã-i frângã, ci i-a otelit, pregãtindu-i pentru acea grea loviturã sufleteascã ce aveau s’o îndure, câtiva ani mai târziu, prin pierderea fiului lor iubit, Ionel… Din conversatia ce-a urmat, am observat numaidecât cã despre toate câte se petrecuserã la noi, in orasul si judetul Sibiu, Cãpitanul era mult mai la curent decat putusem bãnui. Deasemeni am inteles cã dacã îmi retinuse atât de bine numele, desi nu ma vãzuse încã, pânã astãzi, faptul se datora, mai cu seamã a trei momente sau amãnunte din scurta-mi activitate legionarã de pânã atunci, si anume: înfiintarea primului cuib la Sibiu; manifestul meu din 1932, adresat tineretuiui din Sibiu (pe care, dupãcum se vede, Cãpitanul îl gãsise bun, cãci autorizase reeditarea si rãspândirea lui in câteva judete din Moldova si Muntenia), si marsul «Echipa Mortii», pe care îl scrisesem la începutul lui Mai 1932 si care, întretimp, se cânta în întreaga tarã.

Abia cãtre sfârsitul conversatiei, care, de fapt, n’a durat decât vreo douãzeci de minute, Cãpitanul a revenit brusc la examenele mele.

-Asa, vasãzicã, ai venit la examene…! Vezi, dusmanii Legiunii spun despre noi cã am fi niste neisprãviti. E o insultã si totodatã un mare neadevãr. Dacã acesti domni cari ne batjocoresc la orice ocazie ar fi trebuit sã-si facã studiile cum ni le-am fãcut noi, mereu loviti si tinuti in închisori, desigur cã ar fi rãmas niste neisprãviti. Noi nu. Noi am rãsbit prin toate greutãtile ce ni s’au pus in cale… Elevii si studentii nostri nu e voie sã-si neglijeze invãtatura. Dar nu numai ei; la fel meseriasul trebue sã invete sã ajungã un foarte bun mester in meseria lui. Ca in toate celelalte, legionarul sã fie si la învãtãturã intotdeauna intre cei dintâi… Apoi m’a întrebat:

-Esti pregãtit pentru examene?

Eram hotãrît sã nu-i ascund nimic. I-am spus cum stau lucrurile, cã la unul din cele trei examene nu eram îndeajuns de pregãtit. M’a ascultat atent, apoi, uitandu-se drept in ochii mei, mi-a spus:

-Va fi mai bine dacã vei da trei in loc de numai douã examene. Nu crezi? Noi nu stim niciodatã ce ne aduce ziua de mâine… Fã un efort, legionarul e doar nãzdrãvan…!

In timp ce imi intindea mâna pentru despãrtire, m’a privit din nou in adâncul ochilor si, sacadând cuvintele, mi-a zis:

-Va sã zicã iti iei toate trei examenele…?

Tonul in care a pronuntat aceste cuvinte era in acelasi timp întrebãtor si oarecum poruncitor. Eu am interpretat cuvintele Cãpitanului ca, fiind o intrebare, la care, bine inteles, eram dator sã dau un rãspuns. Timp de douã-trei secunde am privit în pãmânt, gândind intens ce sã raspund. Apoi, ridicându-mi privirea, am rãspuns cu glas hotãrît:

-Da, Cãpitane !

Aceasta a fost -si asa a decurs- prima mea întâlnire cu Cãpitanul.

                                                            *  *  *

Nu-mi mai amintesc cum am ajuns din nou in stradã, cum am luat tramvaiul si cum am ajuns acasã. Ceeace stiu, este ca in dupã amiaza aceleiasi zile incã am început sã citesc intens din cursul sapirografat de Drept Comercial. O sãptãmâna întreagã am citit mereu, pânã noaptea târziu, de mi s’au înrosit si au început sã mã usture ochii. Când uneori ma apuca lehamitea si simteam ispita de a ma lãsa pãgubas, auziam parcã, de departe, propriu-mi glas, rostind hotãrît «Da, Cãpitane !» Si aceste douã cuvinte magice, cari aveau valoarea unei promisiuni fãcute însusi Cãpitanului, îmi dã deau de fiecare data noi puteri…

Insfârsit, sosind momentul, m’am prezentat la examen, la toate trei… Si am reusit la toate trei ! Mai mult încã: tocmai Dreptul Comercial, la care nu ma încumetasem la început sã mã prezint, din cauza sanselor foarte reduse de a reusi sã-l trec, l-am luat cu «bila albã».

Multumind lui Dumnezeu, gândul mi-a sburat la Cãpitan si am retrãit infiorat acele momente, când, la despãrtire, privindu-mã în adâncul ochilor, îmi spusese: «Fã un efort, legionarul e doar nãzdrãvan!»

Pãcat ca tocmai El, care m’a ajutat sã câstig aceastã «bãtãlie», n’a mai avut când sã afle de biruinta pe care o repurtasem. Nori negri si amenintatori incepuserã sã întunece din nou orizonturile Legiunii, prevestind sosirea unei furtuni… O nouã fãrãdelege se punea la cale împotriva miscãrii legionare.

                                                                                                                Nicu IANCU

Sursa: http://www.miscarea.net/nicu-iancu-sub-steagul-lui-codreanu-amintiri.htm

Primele părți ale articolului:

„Sub steagul lui Codreanu” de Nicu Iancu: Momente din trecutul legionar (I)

„Sub steagul lui Codreanu” de Nicu Iancu: Momente din trecutul legionar (II)

„Sub steagul lui Codreanu” de Nicu Iancu: Momente din trecutul legionar (III)

Citiți și:

DESPRE LEGIONARI SE MINTE CUM SE RESPIRĂ! ŞI NU DE IERI-DE AZI, CI DE 80 DE ANI!

Mișcarea Legionară – o pagină mereu ascunsă și interzisă a istoriei României (I)

Mișcarea legionară – o pagină mereu ascunsă și interzisă din istoria României (II)

Mișcarea Legionară – o pagină mereu ascunsă și interzisă a istoriei României (III)

Mișcarea Legionară – o pagină mereu ascunsă și interzisă a istoriei României (IV)

Mișcarea Legionară – o pagină mereu ascunsă și interzisă a istoriei României (V)

Mișcarea Legionară – o pagină mereu ascunsă și interzisă a istoriei României (VI)

Academia Română: Mișcarea Legionară nu a fost fascistă

Asasinate atribuite în mod mincinos legionarilor

Mondializarea modelului legionar?

Legionarii acuzați, deși erau pe front sau în pușcării

Petre Ţuţea: „Legionarii nu au ucis niciun evreu!”

Demontarea unei minciuni: Evenimentele din 21-23 ianuarie 1941, legionarii și „evreii atârnați în cârlige la abator” (I)

Demontarea unei minciuni: Evenimentele din 21-23 ianuarie 1941, legionarii și „evreii atârnați în cârlige la abator” (II)

Legionarii și rezistența antisovietică

Întrebări și răspunsuri cu privire la „crimele” legionarilor

Așa-zisa lege antilegionară a lui Crin Antonescu, un afront adus culturii și istoriei românilor!

Câteva observații asupra legii anti-legionare

Nu Mişcarea Legionară a fost declarată „fascistă” la Nürnberg, ci Grupul Etnic German, succedat oficial de FDGR-ul condus de Klaus Iohannis

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *