Trădarea României în decembrie 1989 a condus la tragediile de la Sibiu

 

Iată că după ce în 1995, regretatul Constantin Vasile, fost redactor șef al revistei „Detectivul”, a publicat cartea „Noi am fost teroriștii?!”, abordând cu curaj, spirit de investigator și competență jurnalistică evenimentele din decembrie 1989 de la Sibiu, colonelul Neculae Tudosoiu publică prezenta carte, „Să nu uităm! Mărturii și mărturisiri despre evenimentele din decembrie 1989 de la Sibiu”, pentru a readuce în memoria colectivă aspecte importante din această pagină însângerată a istoriei acestui oraș.

Invitat să prefațez această lucrare, trebuie să fac niște mențiuni preliminare. Poate, cititorul se va întreba de ce scriu eu această prefață. Am locuit mulți ani în proximitatea Inspectoratului Județean Sibiu al MI, locuința mea fiind la 10 m distanță de gardul inspectoratului. I-am cunoscut pe majoritatea angajaților inspectoratului, dacă nu cumva pe toți. Și numai unul pe zi dacă aș fi întâlnit, tot aveam timp să-i cunosc pe toți. Te loveai „nas în nas”. Cu unii dintre ei am fost în relații bazate pe respect reciproc, în care am rămas până astăzi. Convulsiile din decembrie 1989 și din perioada zdruncinăturilor de tot felul care au urmat, nu au putut sparge aceste amiciții.

La ora desfășurării evenimentelor, am înțeles destul de puține lucruri din întregul ansamblu al celor petrecute, dar totuși am înțeles că evenimentele s-au desfășurat altfel decât ne spunea cu insistență puterea nou instalată și aparatul ei de propagandă, în frunte cu Televiziunea Română devenită brusc „Liberă”. La încheierea evenimentelor, am rămas cu mai multe întrebări decât cu răspunsuri. Ceea ce văzusem eu nu se potrivea cu ceea ce afirma noua putere „emanată” din valurile neprihănite ale „revoluției celor mai buni dintre români”.

Istoric fiind, am început cercetarea acestor evenimente de a doua zi după derularea lor, această cercetare continuând și astăzi. Nu m-am grăbit să scriu. Ca cercetător și profesor universitar încep toate lucrările mele prin a pune îndoiala în fața tuturor informațiilor și a tuturor dovezilor. Mă decid greu să fac o afirmație. Primul studiu despre decembrie 1989 l-am publicat după 15 ani de la evenimente, în ianuarie 2004. Apoi, în 2010, am publicat cartea „România în decembrie 1989. De la revolta populară la lovitura de stat”, prefață de Gheorghe Buzatu, Editura TechnoMedia, Sibiu, în anul 2015 am publicat cartea „Trădarea Securității în decembrie 1989-Secrete ale intervenției străine împotriva României”, Editura Elion, București, iar în anul 2018 am publicat cartea „Prăbușirea mitului Securității. Adevăruri ascunse despre generalul Iulian Vlad și istoria Securității regimului comunist din România”, împreună cu colegul meu, prof. univ. dr. gen. bg. SRI (r) Cristian Troncotă.

După evenimentele din decembrie 1989, am participat la o emisiune a TVR „Liberă”, seara, la o oră de maximă audiență, imediat după Telejurnalul de seară și am arătat că evenimentele nu s-au petrecut așa cum se afirma în presă și de către noua clasă politică aflată la putere. Fusese proiectat un ciclu de opt emisiuni despre „revoluție”, dar discursul meu de 16 minute, a condus la sistarea emisiunilor. Ulterior, am aflat că generalul Stănculescu a intervenit personal la președintele Televiziunii, profesorul Răzvan Teodorescu, nu pentru a cenzura, ci pentru a interzice total emisiunile. Doar intrasem în „democrație” și unii naivi chiar credeau în existența democrației și a libertății de exprimare, în schimbul cărora și-au predat cu zâmbetul pe buze drepturile colective pe care le câștigaseră în jumătate de secol de muncă grea… După mai mulți ani, un alt post tv a retransmis interviul meu, având părțile cu relatările cele mai importante tăiate de pe film.

Am fost martor în procesele a trei dintre cadrele aparatului de securitate de la Sibiu, care, în 22 decembrie, după orele 12, au deschis foc de intimidare pentru  preveni pătrunderea manifestanților în sediul acestei unități militare. Am fost martor în favoarea apărării acestor militari care, apărându-și unitatea de grupul de atacatori/infractori, în loc să li se mulțumească, s-au trezit la pușcărie, acuzați de crime pe care nu le-au comis (acolo n-a murit nimeni de la focul tras de acei trei ofițeri), acuzații de terorism și de toate grozăviile care se proferau pe atunci. S-au pronunțat pedepse de 19 ani de închisoare…

Rândurile de mai sus justifică faptul că am acceptat cu plăcere invitația colonelului Neculae Tudosoiu de a prefața cartea domniei sale, „Să nu uităm! Mărturii și mărturisiri despre evenimentele din decembrie 1989 de la Sibiu”, o carte  tristă și interesantă.

Colonelul Neculae Tudosoiu, fost șef al Serviciului Economic al Poliției Județului Sibiu este cunoscut de mulți locuitori ai orașului Sibiu ca urmare a responsabilităților pe care le-a deținut, iar credibilitatea domniei sale este încurajatoare pentru cititor. Eu nu pot decât să confirm, ca cercetător, corectitudinea contextului general prezentat în cadrul paginilor cărții.

În rândurile de mai jos, voi încerca să prezint pe scurt cadrul general în care s-a produs trădarea României care a facilitat revolta populară și lovitura de stat, context în care s-au produs toate evenimentele de la Sibiu pe care le relatează colonelul Neculae Tudosoiu. Voi relata foarte pe scurt, iar cititorul care va fi interesat să aprofundeze adevărurile crude ale istoriei reale a evenimentelor va fi invitat să citească lucrările menționate mai sus, lucrări în care sunt citate alte sute de cărți, documente și investigații privitoare la atacul străin împotriva României din decembrie 1989 și la evenimentele care s-au derulat cu acel prilej.

După invazia sovietică în Cehoslovacia, în august 1968, decidenții politici din România, în frunte cu Ceaușescu Nicolae, au hotărât să aibă o reacție fermă împotriva URSS. Acest fapt, mult mediatizat în întreaga lume, a adâncit o ruptură mai veche, datând din anii conducătorului Gheorghe Gheorghiu-Dej. Ca urmare, după renunțarea la proiectul de invadare a României , conducerea de la Kremlin a elaborat Planul „Dniestr” (1969), care prevedea înlocuirea lui Nicolae Ceaușescu cu un lider socialist devotat Moscovei. În acest sens, a fost activată rețeaua sovietică din Securitate , din Armată și din Partidul Comunist. Așa a început trădarea țării și opoziția surdă și ascunsă a politicii lui Ceaușescu. Duplicitatea însoțea întreaga activitate a acestor sabotori. Pe de o parte, mimau cel mai mare devotament față de conducătorul țării, pe de altă parte, în spate și în adâncuri, îl sabotau și îi proiectau înlăturarea și moartea.

Serviciile secrete sunt primele instituții din lume care au trecut la globalizare. Serviciile secrete au încetat să-și mai trimită agenți care să obțină informațiile prin acțiuni ilegale și periculoase. Agenții nu mai voiau să riște să sfârșească prin camerele de tortură ale rivalilor. Ei au ajuns să prefere să coopereze și să obțină informațiile prin cooperare, prin schimburi de informații. În fiecare din cele două sfere mondiale de influență, serviciile secrete și-au dat mâna și au cooperat între ele stabilindu-se ierarhii, cele mai importante servicii, adică cele ale SUA și URSS, fiind în frunte. Împotriva ordinelor exprese și repetate ale lui Nicolae Ceaușescu, Securitatea a intrat în colaborare globală, atât cu serviciile secrete occidentale, cât mai ales cu cele sovietice, încălcând ordinele și asigurându-și o anume protecție străină a comandanților, dar și a instituției ca întreg, în foarte ascuțitul război internațional de pe frontul secret. Ordinul lui Ceaușescu de necooperare pe linie informativă a fost permanent încălcat. De aici a început trădarea României de către Securitate.

În anul 1971, conducerea Securității, în frunte cu ministru Ion Stănescu (născut Szilágyi), cu șeful spionajului, gen. Nicolae Doicaru și cu șeful Serviciului de Transmisiuni Cifrate, col. Victor Dorobanțu, l-au asigurat pe generalul KGB Oleg Danilovich Kalugin de hotărârea definitivă a Securității de a-l înlătura pe „trădătorul” Nicolae Ceaușescu de la conducerea României.

Rotația permanentă a cadrelor, activitatea de supraveghere contrainformativă a Securității, controlul partidului asupra Securității, atâta cât a fost el posibil, presiunea pusă de Ceaușescu pe instituție, a făcut ca Planul „Dniestr” să se poată pune în aplicare doar după două decenii. În aceste două decenii, cu multă răbdare, cu perseverență și cu determinare, Ceaușescu a fost înconjurat de o pânză de agenți ai Moscovei, izolat tot mai mult, dezinformat și blocat într-o activitate de citit rapoarte lungi cărora le lipsea esențialul și în consultări cu multe persoane lipsite de devotament față de linia politică națională, românească, de îndepărtare față de Moscova, care era promovată. Ceaușescu Nicolae a făcut mari greșeli prin care a scăpat din vedere esențialul, făcând jocul celor care acționau împotriva lui, implicit împotriva României. Mă refer atât la trădătorii din Partidul Comunist, din Securitate și din Armată, cât și la serviciile secrete străine care au atacat România în decembrie 1989.

După 1969, trecând anii și Planul „Dniestr” neputându-se pune imediat în aplicare, s-au căutat alte soluții. S-a redirecționat ofensiva propagandistică. Posturile străine de radio, foarte populare în rândul românilor, au pus accentul mai mult pe distrugerea imaginii lui Nicolae Ceaușescu și mai puțin pe tarele regimului politic socialist de stat, în ansamblul său. Între 1965 și 1977, centrul de greutate al propagandei occidentale în România a fost unul îndreptat împotriva sistemului, existând și o perioadă în care Ceaușescu era lăudat. După 1977 s-au inversat datele problemei, Ceaușescu devenind ținta. Este anul în care Securitatea l-a scos din țară pe Paul Goma. La aeroport, dizidentul a fost condus personal, cu automobilul, de generalul Nicolae Pleșiță, pe atunci prim-adjunct al ministrului de Interne. Securitatea a trecut la ocrotirea și cultivarea grupurilor anticeaușiste din partid și din instituțiile de forță. Susținătorii internaționalismului comunist, adversari ai politicii lui Ceaușescu, erau monitorizați și, la ora potrivită, au fost „aduși la rampă”. Ion Iliescu (bunicul Ivanovici), Silviu Brucan (Saul Brukner), Alexandru Bârlădeanu (Sasha Goldenberg), Dan Marțian, Virgil Măgureanu (Imre Asztalosz), Constantin Doicaru, Ion Ioniță, Nicolae Militaru (Lepădat), Ștefan Kostyal etc, au fost ocrotiți în ascuns de Securitate, sub acoperirea că îi supraveghează pentru a-i neutraliza. Atâta i-a neutralizat Securitatea până i-a adus întâi la televiziune și apoi la sediul CC al PCR și la putere. De asemenea, Securitatea, cu înalte complicități occidentale, a intrat într-un proiect foarte secret de cooperare cu Radio „Europa Liberă”, infiltrând în colectivul de redactori mai multe persoane și furnizând postului numeroase informații compromițătoare despre Nicolae Ceaușescu.

În anul 1977, a fost adus la conducerea Securității, în calitate de adjunct al șefului DSS și secretar de stat în MI, generalul Iulian Vlad, ofițer specializat la Moscova, la KGB (1956). În timpul celor 12 ani cât gen. Vlad s-a aflat în fruntea Securității, în calitate de secretar de stat, au defectat un număr foarte mare de ofițeri, mulți dintre ei trecând la inamic cu servietele diplomatice conținând secrete ale statului român. Profesorul Cristian Troncotă a identificat prin cercetare de arhivă un număr de 32 de securiști dezertori. Gen. Aurel Rogojan și gen. Iulian Vlad vorbesc despre 60 de ofițeri de securitate care au trădat și au fugit din țară.  În 28 iulie 1978, s-a produs dezertarea generalului Mihai Pacepa, cel care avea să declanșeze o campanie mediatică extrem de agresivă împotriva președintelui Ceaușescu.

Rolul acestor securiști dezertori în răsturnarea regimului Ceaușist și în acapararea ulterioară a României a fost important. Privitor la acest aspect, generalul Pacepa a declarat că ei (adică dezertorii ajunși în Occident) și-au dat mâna cu colegii lor din țară și au înlăturat regimul Ceaușescu.

În primul deceniu după ce s-a ordonat aplicarea Planului „Dniestr”, proiectul de răsturnare a lui Ceaușescu a fost greu de pus în executare datorită condițiilor bune de viață din România anilor ’70 și a prestigiului dobândit de Ceaușescu prin modul în care a promovat relațiile internaționale ale României, prin independența pe care a dobândit-o și prin realizările dictaturii de dezvoltare. Susținerea României de către China, SUA, Israel, Germania și Marea Britanie a fost una importantă. De asemenea, în timpul prim-miniștrilor Ion Gheorghe-Maurer și Manea Mănescu, România s-a bucurat de o bună aprovizionare cu alimente, energie și bunuri de larg consum, ceea ce a mulțumit populația.

Acțiunea împotriva regimului Ceaușescu a fost una concertată, pornită atât din Occident, cât și din URSS. În anul 1979, guvernul sovietic a formulat României pretenția ca să achite în valută liber convertibilă cea mai mare parte a importurilor din URSS, ceea ce a însemnat o lovitură pentru profitul guvernului de la București. În anul 1981, Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială au dublat unilateral cuantumul dobânzilor pe care România trebuia să le achite pentru împrumuturile acordate pentru dezvoltarea economiei. Ca urmare, după consultări, Nicolae Ceaușescu a decis ca România să achite integral datoria externă și să continue dezvoltarea prin mijloace financiare proprii, rezultate din acumulările economiei românești.

În anul 1982, sfătuit de conducerea Securității, Ceaușescu a aprobat acestei instituții să desfășoare operațiuni de comerț exterior cu produse ale economiei românești. A fost o mare greșeală, care a permis Securității să acumuleze mari sume de valută, o mare parte prin subminarea economiei naționale, sume care nu au ajuns în bugetul de stat, au fost ținute în conturi tranzitorii, deschise pe numele unor ofițeri de securitate, care dețineau parolele și codurile de acces și au fost integral sustrase, după asasinarea lui Nicolae Ceaușescu. Fondurile acumulate până la sfârșitul epocii lui Ceaușescu au fost ascunse în conturi deschise pe numele celor peste 330 de directori de credit, cu toții ofițeri de securitate. Este vorba de peste 30 de miliarde de dolari. Raportat la valoarea mare a dolarului din anii ’80, suma era foarte importantă.

Pentru a distruge atașamentul populației față de conducătorul României, atașament care a fost mare și foarte mare în primii săi 15 ani de domnie, complotiștii din umbră au indus artificial o criză alimentară, energetică și de bunuri de larg consum, în scopul creării de mari nemulțumiri populare care să creeze cadrul potrivit pentru o schimbare a conducătorului rebel al regimului socialist din România. În ciuda exporturilor alimentare mari, România nu a vândut niciodată toate rezervele. Astfel, din documentele Ministerului Comerțului Interior, rezultă că, în timp ce magazinele erau goale și românii găseau greu de cumpărat alimente, depozitele frigorifice de carne, păsări, brânză, unt erau pline și arhipline. De asemenea, depozitele de carburanți erau pline, iar românilor li se dădeau pe cartelă cantități infime de benzină pentru autoturisme. De asemenea, erau pline depozitele instituției rezervelor de stat, iar „economiile” în numele cărora se întrerupea distribuția curentului electric erau făcute pentru a-i enerva pe români și produceau pierderi mari, nicidecum economii, cum ni se spunea. Mă întreb mereu, cum de l-or fi putut prosti în asemenea hal pe Ceaușescu? Cum de Ceaușescu n-a văzut drumul greșit și perdant în care era sfătuit să acționeze?

Pe de altă parte, în două memorii/rapoarte adresate lui Ion Iliescu, gen. Iulian Vlad a recunoscut explicit că în ultimii ani ai regimului Ceaușescu, inclusiv în timpul evenimentelor de la Timișoara, el nu l-a informat corect pe conducătorul statului.  Nici un conducător de stat nu poate lua deciziile corecte și benefice țării dacă nu este bine informat, astfel că prăbușirea României, cu întregul ei traseu ulterior, până la instalarea regimului colonial care i-a fost impus și pe care îl trăim în zilele scrierii acestor rânduri, a fost o urmare firească a trădării.

Cu alte cuvinte, trădarea lui Ceaușescu a însemnat trădarea României!! Fac această afirmație cu tărie, indiferent de vociferările gălăgioase ale securiștilor fundamentaliști din aripa trădătoare a Securității, care afirmă cu nonșalanță și ignoranță că ei l-au trădat pe Ceaușescu și nu România și poporul român.

Într-un interviu dat în 2018 revistei „Periscop” a cadrelor militare în rezervă și retragere din SIE, generalul Ioan Talpeș, pe care nu l-am suspectat niciodată de patriotism, fiind cunoscut ca directorul care a vândut ofițerii deplin conspirați serviciilor secrete occidentale, a declarat că: „Am înțeles că a existat o mafie a lumii informative care nu a mai judecat în interesul țării, ci a vrut ca țara să fie în interesul lor!” Cred că, de data aceasta, generalul Talpeș a spus adevărul…

În același timp, menționez din nou, a multa oară, că această susținere nu vizează numeroșii ofițeri corecți ai aparatului de securitate care și-au făcut datoria față de țară, fără să știe că, undeva sus, la vârful Securității, niște trădători și-au dat mâna cu serviciile secrete străine și cu alți trădători din Partidul Comunist și din Armată, cu scopul de a-l asasina pe conducător, a readuce România în sfera politico-militaro-informativă de influență a Uniunii Sovietice și în cea economică a Occidentului și, de asemenea, pentru a jefui uriașele sume de bani și baza materială a societății românești adunate în jumătate de secol de muncă intensă a unui întreg popor. Acestea sunt cauzele profunde ale evenimentelor din decembrie 1989, cu toate reverberațiile lor, inclusiv cu nenorocirile de la Sibiu, despre care ne relatează colonelul Nicolae Tudosoiu în prezenta carte.

Conducerea Inspectoratului General al Miliției, în frunte cu generalul Constantin Nuță și doi dintre adjuncții săi, gen. Velicu Mihalea și col. Petre Moraru, nu s-a raliat grupului de trădători. Comandanții Miliției Române, cu excepția ofițerului de securitate Romeo Câmpeanu, general și unul dintre cei trei adjuncți ai generalului Nuță, au înțeles că rolul militarului este să fie în slujba poporului respectând legile, regulamentele militare și ordinele ministrului și ale comandantului suprem. Acest lucru avea să-i coste viața, toți trei având parte de morțile năprasnice pe care li le-au rezervat trădătorii care i-au asasinat.

În numeroase lucrări publicate, s-a dovedit că revolta populară din România a fost provocată printr-o acțiune concertată la care au luat parte servicii secrete străine, Securitatea, trădătorii din MApN, trădătorii din PCR, posturile străine de radio. Lucrurile sunt clarificate. Nu mai există dubii asupra fondului istoriei evenimentelor, ci doar unele detalii lipsă. Bineînțeles, că mai există un dialog al surzilor, întreținut de trădătorii din MI, MApN și PCR, de profitorii evenimentelor, inclusiv de „revoluționari”, respectiv de cei care prin acțiunile inițiate în stradă de Securitate, au ajuns să obțină drepturi materiale importante. După evenimente, prin verificările făcute în câteva rânduri asupra dosarelor de „revoluționari”, s-a constatat că mii și mii dintre ei, au obținut calitatea de „luptător în revoluția română din decembrie 1989” prin fals și au fost excluși, fără însă a li se imputa sumele încasate prin fraudă. Armata de falși revoluționari, de agenți ai Securității care au activat ca provocatori în evenimente, ca și cei care li s-au alăturat inconștient, fără să cunoască nimic despre diversiunea care însoțea lovitura de stat, a devenit o mulțime de susținători ai complotiștilor profitori ai evenimentelor. Ei au fost încurajați și finanțați și, de câte ori „revoluția neprihănită” este contestată de istorici, jurnaliști sau participanți la evenimente, ei se transformă într-un cor gălăgios care contestă adevărul și menține cât poate de mult tezele false despre evenimentele din decembrie 1989. Susținătorii minciunilor oficiale, numite peiorativ de profesorul Cristian Troncotă „tezele din decembrie”, au creat o adevărată rețea bine organizată și susținută. Puciștii Securității și ai lui Ion Ilici Iliescu, în frunte cu Gelu Voican-Voiculescu, unul din asasinii lui Ceaușescu, conduc Institutul Revoluției Române, falsificând pe banii statului adevărul istoric și răspândesc minciuna în rândul românilor, care nu mai știu ce să creadă, din mulțimea de variante care au fost construite pentru a deruta opinia publică.

De altfel, majoritatea celor petrecute în decembrie 1989 au fost falsuri. O spun din nou cu tărie: până la lovitura de stat, mulțimea adunată și tolerată în stradă prin diversiunea controlată de Securitate, nu poate fi socotită nici eroică, nici revoluționară, nici patriotică, nici progresistă. Cei care au ieșit primii la Timișoara au fost provocatori străini, respectiv unguri, ruși (majoritatea basarabeni), iugoslavi și minoritari din România , majoritatea din agentura Securității. După înființarea CNSAS-ului, s-a dovedit că un mare număr de falși revoluționari erau informatori ai Securității, în ciuda „albirii” multor dosare, a multor distrugeri de dosare și a interesului SRI de a acoperi un mare număr de persoane implicate și folosite și după decembrie 1989, în mulțimea de operațiuni speciale care au urmat (acțiuni de stradă, mineriade, fenomenul Piața Universității, conflictele interetnice etc). Nu s-au putut șterge toate urmele. Mulțimea din stradă a fost scoasă intenționat. Mulțimea care a ieșit în stradă în număr mare a fost încurajată de faptul că autoritățile de ordine publică din România, în prima fază doar Securitatea, după asasinarea gen. Milea și Armata, NU ȘI-AU ÎNDEPLINIT MISIUNEA legală de apărare a ordinii publice și a frontierelor țării, prin acțiuni preventive și de reprimare în fașă a puținilor declanșatori ai revoltei populare. Câteva zeci de oameni pot fi neutralizați fără omucideri, fără arme de foc, iar frontierele puteau fi oricând securizate în fața invaziei agenților străini. Regimul politic a demonstrat că a putut securiza frontierele ca să țină în interior 23 de milioane de oameni. La fel de bine le putea securiza și în fața câtorva zeci de mii de agenți străini care au pătruns în țară nestingheriți și au fost ocrotiți de autorități, care, după 22 decembrie 1989, aveau să-i adăpostească în unități militare, MI și ale SRI, timp de luni de zile. Situația internațională din vecinătatea României, prăbușirea unor regimuri politice, făcută de servicii secrete străine, ar fi îndreptățit orice măsuri de protecție a frontierelor.

Într-o a doua imediat următoare etapă de după apariția primilor „revoltați” de la casa parohială a lui László Tökés, au acționat câteva sute de atentatori la siguranța națională. Și aceștia puteau fi reprimați ușor. Lucrurile au fost intenționat lăsate să evolueze până la strângerea în stradă a zeci de mii de oameni, pentru a se invoca imposibilitatea reprimării lor.

Cât timp a trăit generalul ministru Vasile Milea, acțiunile trădătoare din MApN s-au menținut „sub capac”. De aceea, la Sibiu, până la împușcarea lui Milea, în 22 decembrie la orele 8.32-8.35, comandantul Garnizoanei, Aurel Dragomir, a executat ordinele ministrului său.

Toate planurile de restabilire și de menținere a ordinii publice prevedeau cooperarea între Miliție, Trupele de Securitate-Miliție, forțele MApN, Gărzile Patriotice și Securitate, aceasta din urmă trebuind să alimenteze cu informații care să catalizeze acțiunile preventive. Planurile de atunci nu au prevăzut situația că una sau două dintre aceste componente defectează. Cum Securitatea și Trupele de Securitate au defectat, la ordinul generalului Vlad, transmis comandantului Trupelor de Securitate, generalul Grigorie Ghiță,  Miliția și Armata nu au putut finaliza în 21 decembrie operațiunile de restabilire a ordinii publice.

Mai trebuie remarcat un aspect. În vara anului 1988 s-a finalizat Ordinul 2600/1988, act normativ privitor la restabilirea și la menținerea ordinii publice. El fusese elaborat sub conducerea generalului Iulian Vlad și, pentru prima oară din 1948, ofițerii, subofițerii și maiștrii militari de securitate, cu excepția celor de la trupe, nu mai aveau atribuții pe această linie de muncă. Actul normativ la care ne referim prevedea forțele care erau implicate în aceste operațiuni: Miliția, Trupele de Securitate-Miliție, MApN, Pompierii. Miliția intervenea într-o primă etapă, când ordinea publică era conturbată de un număr redus persoane, iar dacă numărul acestora devenea mare, interveneau Trupele de Securitate-Miliție, care aveau pregătire foarte bună pe această linie de activitate și care erau instruite pentru gherilă urbană și tot felul de situații. Forțele MApN interveneau complementar, doar atunci când numărul celor care trebuiau reprimați era foarte mare și Trupele de Securitate-Miliție nu făceau față numeric.

Pentru a înțelege ce s-a întâmplat la Sibiu, ca și la Timișoara de altfel, trebuie să menționăm un aspect. În 17 decembrie 1989, când s-a introdus „Starea de necesitate”, cu indicativul „Radu cel Frumos”, care însemna agresiune făcută de forțe externe, inspectorul șef Iulian Rotariu a convocat șefii Securității, Miliției, Trupelor de Securitate, Pompierilor și adjuncții lor în ședință. Cu acest prilej, inspectorul șef a scos din fișet un plic sigilat și l-a arătat celor prezenți, accentuând faptul că este închis și sigilat și nu s-a umblat la el. L-a deschis și a dat citire Ordinului 2600/1988. Faptul că acest ordin se făcea cunoscut factorilor responsabili cu aplicarea lui abia după un an și jumătate de la elaborarea lui și după ce revolta populară izbucnise deja în România, este rezultat al trădării, al faptului că se dorea o revoltă populară care să nu poată fi reprimată. Spun aceasta cu atât mai mult și mai ales pentru cei neavizați, care nu cunosc faptul că orice ordin este pus în executare numai după ce cadrele sunt instruite metodologic. Militarului trebuie să i se spună ce și cum are de făcut și ar fi trebuit făcute exerciții comune ale forțelor care trebuiau să pună în aplicare Ordinul 2600/1988. Nu s-a făcut acest lucru. De asemenea, s-a încălcat legislația și ordinul comandantului suprem în sensul că militarilor din Trupele de Securitate-Miliție nu li s-a distribuit muniție, aceasta fiind păstrată în niște lăzi sigilate. Astfel, dacă acești militari ar fi vrut să-și facă datoria și să restabilească ordinea publică, nu aveau cu ce să o facă.

De asemenea, Securitatea nu a făcut munca preventivă pentru a bloca din fașă revolta populară. Pe baza informațiilor din stradă și din întreprinderi, primele grupuri de manifestanți trebuiau neutralizate în fașă, nu după ce se constituiau în coloane de sute și de mii de oameni.

În dimineața de 21 decembrie, la orele 8.30, un grup de aprox. 25 de persoane de la întreprinderea „Balanța” a ieșit în stradă să demonstreze. Pe drum li s-au adăugat alți oameni, angajați ai întreprinderii „Mecanica”, astfel că în Piața Mare au ajuns aproximativ 50 de demonstranți, la care se adăugau mereu alții, pe măsură ce timpul trecea și nimeni nu îi reprima. Acești „revoluționari” au spart vitrinele unor magazine și librării, astfel că erau motive temeinice de a se lua măsuri împotriva lor.

Pentru un număr mic de contravenienți la ordinea publică era constituită regulamentar  Formațiunea „Scutul”, a Miliției. În 21 decembrie la Sibiu, această formațiune a fost alarmată târziu și nu de către inspectorul șef, cel responsabil pe județ cu ordinea publică, nici de către șeful Miliției județului, ci de prim-secretarul PCR, Nicu Ceaușescu, care a venit personal la Miliție pentru a ordona el ceea ce nu făcuseră cei îndrituiți prin lege. Era deja foarte târziu. Momentul „cheie”, când restabilirea ordinii publice ar fi fost simplă, trecuse, fusese ratat. Securitatea nu informase nimic în legătură cu organizarea din fașă a revoltei, deși avea informatori peste tot în întreprinderea „Balanța”. De ce o fi încasat ofițerii Serviciului II Sibiu salariile, timp de patru decenii? La ora „H”, n-au făcut nimic. Astăzi, complicitatea Securității la provocarea revoltei populare este evidentă, „ca lumina zilei”, ca și neimplicarea comandanților locali, în primul rând a inspectorului șef, col. Iulian Rotariu.

În momentul în care formațiunea „Scutul” nu a putut face față agresiunilor provocatorilor din stradă, trebuiau să intervină Trupele de Securitate. Militarii de la Trupele de Securitate care au fost inițial trimiși în Piața Mare din Sibiu, unde se dezvoltase revolta manifestanților, au părăsit piața la ordinul colonelului de securitate Iulian Rotariu, șeful structurii județene de apărare a ordinii publice, care i-a trimis la sediul județean al PCR, unde nu erau manifestanți și nici nu se așteptau acolo marile nemulțumiri, în parte datorită respectului de care se bucura tânărul prim-secretar Nicu Ceaușescu. Acolo, militarii de la Trupele de Securitate au stat în curtea interioară a sediului, până când s-au reîntors în unitate, lăsând orașul Sibiu la cheremul demonstranților, conduși de provocatori și de agenți ai Securității, de exemplu, cum a fost personajul care a  vorbit mulțimii la sediul Inspectoratului Județean Sibiu al MI, N. Stanciu, fostul șef al Întreprinderii Cinematografice Sibiu, deconspirat după înființarea CNSAS. În puținul timp cât militari din Trupele de Securitate au staționat în Piața Mare, un ofițer de la această armă a vorbit cu o serie de ofițeri de miliție, recomandându-le să-i lase în pace pe manifestanți, să nu-i reprime, că sunt mulți, că n-are rost să-i reprime etc, descurajând acțiunea de restabilire a ordinii publice. Astfel, revolta nu a fost reprimată, iar după-amiază provocatorii au condus coloana la sediul Inspectoratului MI, presiunea fiind pusă pe Miliție și, mai târziu și pe Securitate. Să fi fost acesta și un preț al trădării?

În cartea pe care a scris-o, fostul inspector șef Iulian Rotariu afirmă că în conformitate cu planul întocmit de menținere a ordinii publice, de care a răspuns el personal, împreună cu șeful Miliției, maiorul Nicu Silvestru, în dimineața de 21 decembrie, ei l-au trimis pe șeful Miliției Municipale să vadă ce se întâmplă în oraș. Observă deja de aici că acțiunea Inspectoratului MI este cu fisuri. Ofițerii de obiectiv ai direcției a II-a ar fi trebuit să activeze rețeaua și șeful Securității să știe că la Întreprinderea „Balanța” se organizează ieșirea în oraș, care trebuia lichidată în fașă, acolo, cel mai târziu la poarta fabricii. Apoi, Rotariu nu ne spune de ce nu a implicat și Serviciul „F”, care să cutreiere străzile și să vadă dacă se strâng grupuri de oameni pe străzi. Securitatea avea experiența celor întâmplate la Timișoara, în 15 și 16 decembrie, când a fost declanșată revolta. Rotariu spune că după ce s-au constituit mari coloane de demonstranți și au afluit în Piața Republicii (Piața Mare), col. Vasile Popa s-a reîntors la sediul Inspectoratului și abia ulterior a fost trimisă Formațiunea „Scutul”, care reprezenta deja o forță insuficientă pentru mulțimea care se adunase.

În dimineața de 21 decembrie 1989, pe platoul UM 01512 de la localul 1 al unității, lt. col. Dragomir a strâns întregul efectiv și le-a ținut o cuvântare privitoare la nevoia de a fi uniți în jurul conducerii țării și a afirmat explicit că momentul istoric cere armatei să folosească gloanțele pentru a apăra țara. Când Nicu Ceaușescu a văzut că revolta este încurajată de inacțiunea forțelor de securitate, el i-a dat lui Aurel Dragomir acceptul de a interveni pentru restabilirea ordinii publice. Dar militarii MApN nu erau instruiți pentru acest gen de operații. Ei au luat poziție în formație în Piața Mare (pe atunci Piața Republicii) și au executat foc de avertisment, timp în care, din podurile caselor s-a executat foc de către trăgători profesioniști, nu în scop de reprimare, ci în scopul de a răni și omorî, pentru a incita populația, pentru a o revolta și mai tare și pentru a convinge oamenii că ei sunt puternici și nu pot fi reprimați, chiar dacă unul-doi-trei dintre ei sunt loviți de gloanțe. Reprimarea în sine, de către forțele abilitate de lege și instruite în acest sens, nu s-a făcut, deși era foarte ușor de făcut acest lucru, din punct de vedere militar.

Este de remarcat că după ce autoturismul „Aro” al Miliției a fost răsturnat și incendiat în Piața Mare, toate cadrele Inspectoratului Județean Sibiu al MI au fost retrase în cazărmi, în stradă rămânând doar forțe ale MApN. De ce oare? Aceasta este un act de trădare. Restabilirea ordinii publice se face în oraș, pe stradă, nu închiși în propriile unități.

Prezenta carte ne relatează evenimentele din după-amiaza de 21 decembrie 1989, noaptea de 21/22 decembrie și din dimineața și după-amiaza de 22 decembrie de la sediul Inspectoratului Județean Sibiu al MI. Aceste evenimente nu au nimic comun cu manifestațiile „nobile” împotriva regimului politic, nici cu demonstrațiile pentru obținerea de drepturi civice, nu au avut nimic nobil în ele, ci au fost efectiv niște atacuri de o mare violență ale unor huligani, incendiatori, inclusiv criminali, mulți în stare de ebrietate, țigani și copii împotriva unor instituții fundamentale ale statului român.

Au urmat alte momente pe care autorul cărții, col. Nicolae Tudosoiu și documentele prezentate în carte, le descriu cu exactitate. Un fapt este important. În noaptea de 21 spre 22 decembrie, mulțimea din fața Inspectoratului MI a fost alungată tot la ordinele comandantului Aurel Dragomir, după ce Armata a scos TAB-urile și a „vânturat” demonstranții de pe strada Armata Roșie (actuala stradă a Revoluției). Comandantul Dragomir, permanent în legătură cu șefii săi, a aflat că la București, ministrul Vasile Milea conduce represiunea și a restabilit ordinea publică în toată capitala. În dimineața de 22 decembrie, comandantul Dragomir l-a trimis pe maiorul Florian Balint cu o grupă de militari să apere sediul MI, pentru că cei 73 de militari de la Trupele de Securitate, conduși de locotenentul Moldovan, nu au apărat sediul MI, lăsându-l la cheremul mulțimii care l-a atacat, ei retrăgându-se, cu câini cu tot, în curtea interioară, iar în final, în interiorul garajelor Securității. Acesta a fost ordinul care li s-a dat militarilor de la Trupele de Securitate pe filiera gen. Iulian Vlad-gen. Grigorie Ghiță-lt. col. Laurențiu Cătană-lt. Moldovan.

În cursul nopții de 21/22 decembrie, inspectorul șef, col. Iulian Rotariu, șeful Securității, lt. col. Teodor Petrișor și șeful Miliției, maior Nicu Silvestru, au părăsit sediile Securității și Miliției retrăgându-se în interiorul UM 01512, ceea ce în situație de stare de necesitate/stare de război înseamnă dezertare și se pedepsea cu moartea. Ei au invocat dorința de a stabili un centru de comandă al operațiunilor, comun cu MApN, când o asemenea părăsire a unităților militare nu era prevăzută de nici o legislație, ci, din contră, legislația interzicea comandanților să părăsească unitățile militare în aceste situații. Părăsind unitatea, cei trei comandanți nu au lăsat împuterniciți la comandă, care să poată lua în deplină responsabilitate deciziile foarte grele care se impuneau. Cei rămași în sediul inspectoratului așteptau ordine de peste drum. Mai mult decât atâta, cei trei comandanți au cerut lui Aurel Dragomir adăpost și acceptul pentru instalarea unor legături telefonice cu rețeaua MI. „Turmele fără păstori”, lipsite de apărare, sunt victime sigure. La Sibiu, au trădat comandanții și militarii din Trupele de Securitate care trebuiau să păzească sediile și pe cadrele MI. Motivația lt. col. Petrișor și a maiorului Silvestru că ei au avut ordin de la inspectorul șef să-și părăsească unitățile și să se adăpostească la UM 01512 nu stă în picioare. Militarii, atunci și acum, nu sunt obligați să aplice ordine ilegale, or părăsirea unităților militare de către comandanți în situația de stare de necesitate nu era permisă.

După rănirea prin împușcare a generalului Milea, lovitura de stat din sediul CC al PCR a intrat în linie dreaptă. Acest lucru a influențat decisiv atitudinea comandantului Dragomir. Sub pretextul faptului că un elev-militar (Dan Mițiți) a fost rănit, lt. col. Aurel Dragomir s-a deplasat la Spitalul Militar Sibiu, unde se afla punctul al doilea de comandă al garnizoanei Sibiu, dotat cu legături telefonice operative cu ministrul Apărării, cu Comandamentul Militar Unic de la sediul CC al PCR și cu toată țara. Din acele convorbiri telefonice a aflat Dragomir cursul noilor evenimente de la București, din dimineața de 22 decembrie 1989 și a primit ordine noi. A purtat convorbiri cel puțin cu generalii Hortopan, Stănculescu și Vlad. De la București, a aflat că Securitatea și cu generalii din MApN care se aflau la comandă în sediul CC au întors cursul evenimentelor și că de partea legislației în vigoare și a fostului regim se mai află doar ministrul de Interne, Tudor Postelnicu și comandanții Miliției. Generalii Nuță și Mihalea se aflau la Timișoara, iar colonelul Moraru, la București. La revenirea în unitate, comandantul Dragomir a spus explicit tuturor cadrelor cu care a intrat în contact: „Luptăm cu Miliția!!” și „Distrugeți Miliția!”

Rezultă cu claritate că la ora când Dragomir ordona „Luptăm cu Miliția!”, Securitatea nu era încă în dizgrația puciștilor și conspiratorilor. Dacă ar fi fost deja în tabăra adversă, Dragomir ar fi spus că luptă cu Miliția și cu Securitatea și ordona să le distrugă pe amândouă.

Un alt lucru semnificativ este că după declanșarea focului de arme împotriva sediului Miliției, o serie de cadre ale MI au luat legătura telefonic cu col. Dragomir și cu ofițerul de securitate CI-st al UM 01512, lt. col. Mircea Lomnășan, cerându-le protecție și oprirea focului nimicitor. Lt. col. Mircea Lomnășan i-a îndemnat să vină să se adăpostească la UM 01512. Imediat după aceasta, în această unitate s-a aflat că vin cadrele de miliție de peste drum, dar s-a aflat că vin să atace, nu să se refugieze! Care a fost misiunea colonelului Lomnășan? Ce le-a spus el comandantului Dragomir și adjuncților acestuia, Milan Irimescu și Eugen Moșneanu? Nici unul nu a declarat nimic, dar între ofițerii de la UM 01512 se spune că Lomnășan i-a atenționat că vin milițienii să atace unitatea! Nici în acest caz „cheie”, procurorii nu au clarificat nimic.

Nimeni n-a vrut să vorbească despre acest detaliu atât de important, iar unii nu vor să spună nici astăzi, pentru că le este frică. Temuta Securitate trezește și astăzi fiori, ceea ce este foarte trist pentru români. Frica de adevăr este una din cauzele prăbușirii României post-comuniste. Pentru ce atâta frică? Această frică, la care se adaugă duplicitatea aparatului de stat, lipsa de înțelegere a nevoilor reale ale României, dincolo de o mai bună nevoie de aprovizionare cu alimente, benzină, jucării, hârtie igienică etc, ca și preocuparea de-a dreptul obsesivă de a ne pune în slujba străinilor, mă face să îmi pun întrebarea dacă noi, românii, am fost demni de România, dacă am meritat s-o avem liberă, sau dacă nu cumva am meritat să o pierdem, ceea ce s-a și întâmplat?!

După ce conducerea Securității a predat Televiziunea Română pe mâinile conspiratorilor pe care îi ocrotea de ani de zile și după începerea emiterii de mesaje „revoluționare”, redactorul evreu Teodor Brateș a afirmat în direct că: „…anumite elemente ceaușiste din fosta Miliție încearcă să organizeze o contralovitură…”  Observăm deci că lt. col. Dragomir era racordat la evenimentele de la București și acționa în consecință… Acest lucru a contribuit la similitudinea evoluțiilor evenimentelor din Timișoara, București și Sibiu.

Stabilindu-se „inamicul” de către generalii din sediul CC al PCR, respectiv Miliția și fiind acest „inamic” recepționat ca atare de comandantul Dragomir, presiunea și focul cu toate categoriile de armament s-au îndreptat împotriva Miliției și sporadic împotriva Securității. Atacul împotriva Miliției a fost conceput de șefii puciștilor din București ca un atac preventiv, pentru situația că generalul Nuță nu ar fi fost capturat și asasinat și ar fi ajuns cu bine în București și ar fi luat comanda Ministerului de Interne, al cărui secretar de stat era. Ar fi fost deranj mare pentru puciști!

Comandantul Dragomir nu a ținut cont de faptul că ofițerii de miliție nu acționau împotriva nimănui, respectiv nici împotriva populației, nici împotriva forțelor MApN. Comandantul lor, maiorul Nicu Silvestru, se găsea în sediul UM 01512, deci în mâna Armatei, iar la începutul după-amiezii, după o bătaie bună, adevărată „corecție”, care i s-a aplicat, a fost reținut împreună cu celelalte sute de cadre ale MI și băgat în sala de sport și apoi în bazin.

Abia după ora 14.20, când Ion Iliescu a apărut la televizor și a vorbit despre Securitate ca despre o „clică pusă în slujba dictatorului”, s-a declanșat un tir susținut și împotriva sediului Securității. De altfel, în prima fază a canonadei împotriva sediului Miliției, o serie de cadre de miliție s-au adăpostit în sediul Securității, mai ales pe coridoare, unde erau mai ocrotiți de tirul de peste drum.

În după-amiaza de 22 decembrie, generalul Iulian Vlad a rămas unicul și deplinul stăpân al Ministerului de Interne, inclusiv al Miliției, datorită următoarelor:

1)   În 22 decembrie, imediat după ora 8.32, comandantul Comandamentului Militar Unic al României, gen. Vasile Milea a fost rănit prin împușcare și, ulterior, la ora 14.00, strangulat cu un șnur. Garda de corp a gen. Milea, cpt. de securitate Ioan Vătămănescu, l-a abandonat pe mâna asasinilor săi, în frunte cu col. Corneliu Pârcălăbescu, ulterior general cu patru stele și pus la adăpost ca ambasador la Londra .

2)   În dimineața de 22 decembrie 1989, la orele 10.30, la București, la sediul Inspectoratului General al Miliției, a avut loc un puci, în urma căruia a fost arestat de către ofițeri de miliție și de securitate colonelul Petre Moraru, adjunct al comandantului Miliției Române, care acționa conform legislației în vigoare și ordinelor comandantului său direct, gen. Nuță. Comanda Miliției a fost preluată de generalul de securitate Romeo Câmpeanu, loial gen. Iulian Vlad . Puțin înainte de ora 10, înainte de a părăsi sediul Inspectoratului Județean Timiș al MI, pentru a se salva din mâinile ofițerilor de securitate care îl vânau, generalul Nuță i-a ordonat col. Petre Moraru să transmită către toate unitățile de miliție din țară ordinul de a-și apăra sediile, inclusiv cu folosirea armamentului de foc. Ordinul era perfect legal, fiind în concordanță cu legislația în vigoare, respectiv cu prevederile Decretului 367/1971.

Punerea în aplicare a acestui ordin al gen. Nuță însemna practic imposibilitatea ocupării de către „revoluționari”+forțele MApN a sediilor de miliție din întreaga țară, lucru care s-a întâmplat în cea mai mare măsură în după-amiaza de 22 decembrie. Ordinul a fost recepționat și la Sibiu, de maiorul, pe atunci, viitorul colonel Adrian Stanciu. Transmiterea acestui ordin a convins pe puciști că echipa generalului Nuță continuă să respecte legea și să nu se racordeze la lovitura de stat. Imediat, ca la comandă, în fața intrării principale de la sediul IGM a apărut o coloană de manifestanți, conduși de un inginer pe nume Marian Gostin, ulterior identificat ca agent al Securității, care a cerut să se deblocheze ușile și manifestanții să fie lăsați să intre în sediu. Lt. col. Ion Suceavă (fost șef al Inspectoratului Miliției pentru Transporturi) a ieșit la balconul de deasupra intrării și a intrat în dialog cu ing. Marian Gostin, cerându-i să formeze o delegație de 8-10 „revoluționari” care să intre în sediu, să constate că nu sunt arestați dintre ei și să-și spună revendicările. Acest lucru însemna, practic, încălcarea ordinului dat de inspectorul general Nuță, de apărare a sediilor și de a se evita pătrunderea în sedii a persoanelor străine. Col. Petre Moraru nu era de acord cu această soluție a puciștilor. Ca urmare, colonelul Petre Moraru a fost arestat din ordinul primit de gen. Romeo Câmpeanu de la gen. Vlad. Grupul puciștilor de la sediul central al Miliției a fost format din gen. de securitate Romeo Câmpeanu, col. de miliție Gheorghe Rădulescu, col. de miliție Ion Pitulescu, col. de miliție Mihai Stoleriu, lt. col. de miliție Alexandru Ruși și cpt. de securitate Viorel Roșu (șef de serviciu la UM 0762-București). Lt. col. Ion Suceavă l-a scos pe col. Petre Moraru încătușat și cu pistolul la tâmplă din sediul IGM, printre manifestanți, strigând lumii să facă loc că are de arestat un terorist criminal.

Col. Petre Moraru a fost încarcerat în București și apoi transferat la Penitenciarul „Popa Șapcă” din Timișoara, unde a fost asasinat în ziua de 31 ianuarie 1990, în celulă. A fost dus la Timișoara pentru că acolo de judeca „lotul Timișoara”, inclusiv problematica arderii la crematoriul Cimitirului Belu a cadavrelor agenților străini omorâți la Timișoara. Petre Moraru, bărbat puternic, tânăr, era un om decis să spună adevărul. Autoritățile au aflat, pentru că el a fost încarcerat alături de ofițerii de securitate Radu Tinu și Gabriel Atudoroaie, foști adjuncți ai șefului Securității Timiș. Or, noile autorități ascundeau implicarea străinilor în evenimente. Securiștii declarau cu toții că nu au fost străini, că n-au văzut pe nimeni etc. După două decenii, aceiași securiști aveau să declare că „revoluția” a fost făcută de serviciile secrete străine. Oficial s-a spus că Petre Moraru s-ar fi sinucis prin spânzurătoare. Un om puternic ca Petre Moraru, însurat, cu trei copii, cu viața înainte, nu se sinucide așa ușor. Era format la școala bărbăției, cum se formau cadrele de miliție în acele timpuri. Erau aleși, inclusiv pe criterii psihologice. Miliția nu lucra cu oameni slabi „de înger”, cu sinucigași, iar pentru funcții de comandă foarte importante, erau aleși cu foarte mare grijă.

Am cercetat acest caz important al evenimentelor. Pot să vă spun doar următoarele. Maiorul Radu Tinu și lt. col. Gabriel Atudoroaie au fost arestați/puși la adăpost în după-amiaza de 22 decembrie 1989. A doua zi, lt. col. Gabriel Atudoroaie a fost scos din arest și folosit în diverse misiuni până în data de 17 ianuarie, când a fost readus în aceeași celulă. Ulterior în celula lor a fost adus Petre Moraru. În 31 ianuarie el anunță gardienii că l-a găsit împreună cu Radu Tinu pe col. Moraru spânzurat, dar ei erau acolo… Imediat după aceea, lt. col. Atudoroaie a fost eliberat, a fost reîncadrat în noul SRI, deși fusese acuzat de complicitate la genocid, a fost avansat în grad, a fost promovat în funcții, a fost făcut general și a fost numit șef al Diviziunii „E” din SRI. Oare pentru ce merite? Oricum s-ar privi lucrurile, moartea col. Petre Moraru va fi contabilizată în istorie ca o crimă pusă în seama puterii post-decembriste, alături de o lungă listă de persoane asasinate după 22 decembrie 1989, care fac ca acel regim politic, care-l avea în frunte pe Ion Ilici Iliescu, să nu fie numai unul antinațional, ci și unul criminal.

3)   În cursul dimineții de 22 decembrie, la sediul Inspectoratului Județean Timiș al MI, imediat după ora 10.00, gen. Emil Macri i-a ordonat col. Filip Teodorescu să-i aducă de la ofițerul de serviciu un pistol mitralieră pentru a-l împușca pe gen. Nuță. A început o adevărată vânătoare a gen. Nuță, care  fost scos din sediu de cpt. de miliție Viorel Bucur, șeful Serviciului Economic al Miliției Timiș și după o serie de planuri schimbate de a scăpa de complotiști, cu ajutorul unui ofițer USLA, a ajuns la Arad și a petrecut noaptea sub nume fals la hotelul „Parc”, vânat de cadre de securitate. A doua zi (23 decembrie 1989) s-a îndreptat către București, fiind arestat împreună cu adjunctul său, gen. Velicu Mihalea, de către cadre ale Securității și Miliției în trenul rapid Pannonia (Curtici-București), legat, dus la sediul Inspectoratului Județean Hunedoara al MI, deposedat de documente, casete și o întreagă arhivă a evenimentelor de la Timișoara, predați unei unități militare, suiți într-un elicopter, legați fedeleș de scaunele aparatului de zbor și doborâți la ordin de militari de la Alba Iulia, comandați de ofițerul Viorel Bârloiu, ulterior avansat în grad până la general cu patru stele și numit secretar al CSAT, funcție pe care a îndeplinit-o până în anul 2005. A fost o regulă ca asasinii să fie promovați de complotiști până în fruntea țării .

4)   La ora 12.10, Nicolae Ceaușescu a fost scos din sediul puterii de către luptătorii de la Direcția a V-a, împotriva voinței sale și dus cu elicopterul și cu o mașină a Securității Județului Dâmbovița în sediul unei unități militare, conduse de un comandant și un șef de stat major, ambii unguri. În acest fel, prin arestarea șefului statului, a fost desăvârșită lovitura de stat .

5)   În după-amiaza de 22 decembrie 1989, din ordinul gen. Vlad, a fost arestat ministrul de Interne, Tudor Postelnicu. El a fost adus în încăperea din sediul CC al PCR de unde conducea, practic, întreaga țară, generalul Vlad. Postelnicu i-a fost „aruncat la picioare” ca un sac de cartofi și lăsat acolo mai multe ore, legat, în timp ce Vlad dădea telefoane. Când a fost adus în încăpere, ministrul l-a salutat pe Vlad, dar acesta nu i-a răspuns…

În acest fel, în după-amiaza de 22 decembrie, gen. Vlad a preluat comanda întregului Minister de Interne. În același timp, câteva ore, până la numirea gen. Militaru ca ministru al Apărării, prin gen. Stănculescu și gen. Gușă, gen. Vlad exercita o influență importantă asupra șefilor Armatei .

În rândurile de față, am prezentat câteva aspecte ale evenimentelor petrecute la nivel național, care să completeze imaginea textelor colonelului Nicolae Tudosoiu.

Revenind asupra evenimentelor petrecute la Sibiu, menționez că atacatorii Inspectoratului MI, atât în seara și în noaptea de 21 decembrie, cât și de a doua zi au fost în majoritate provocatori și persoane de la periferia societății. Erau numeroși oameni în stare de ebrietate, țigani și copii. Ce revoluție să aibă ei în cap? Nici o revoluție! Aveau în cap să-i atace, să-i bată, să-i ucidă, să-i incendieze pe cei de care le-a fost frică toată viața, pentru că au trăit la marginea legii. Or fi fost și excepții de la cadrul general, dar excepțiile care poate au fost nu fac decât să întărească regula.

Nu ai ce respect să ai pentru cei care dau foc la sediile instituțiilor statului și omoară polițiști sau securiști. Eram la etajul al treilea, cu fereastra deschisă și îi priveam de sus. Atacatorii sediului Inspectoratului MI erau bine dirijați de provocatori informați, care știau ce vor. Au intrat pe poartă, au ocolit garajele Miliției, au venit prin spatele clădirii Pașapoarte și au intrat în curtea din spatele clădirii Securității. Erau la 10-15 metri distanță de mine. Auzeam aproape tot ce se vorbea. Din fruntea coloanei pătrunsă în curte se strigau încurajări către cei care veneau temători mai în urmă și li se spunea că militarii de la trupe nu au voie să tragă și au gloanțe oarbe. De unde știau adevărul, când legea și normalitatea erau altele? Luptătorii de la Trupele de Securitate, în număr de 73, care ar fi trebuit să apere sediul nu au făcut-o și au lăsat sediul și cadrele MI neapărate. 25 de morți, sute de răniți, copii orfani, acumulări uriașe de ură în societate, dezbinarea pe termen lung a instituțiilor de apărare, siguranță națională și ordine publică, arhivă furată și distrusă, pagube materiale uriașe, societatea românească bulversată etc. Toate acestea s-au făcut în numele unei false lupte pentru libertate, chiar dacă, câteva ore mai târziu, în stradă au fost mulți care doreau realmente libertate și nu făceau parte din nici un complot.

De fapt, totul s-a pregătit și s-a înfăptuit pentru acapararea României, a economiei țării, a resurselor ei naturale și umane.  Este vorba, de asemenea, de dorința sovietică de a impune României o conducere loială și supusă Moscovei și a dorinței Occidentului de a-i acapara țării economia și numeroasele resurse naturale și umane. Acestea sunt cauzele profunde ale evenimentelor, iar transpunerea lor în practică s-a făcut cu ajutorul trădătorilor din Securitate, Armată și Partidul Comunist. Cei care au luat România cu asalt în decembrie 1989, au avut trădători care i-au susținut, în toate aceste instituții.

La comanda Miliției nu au fost trădători. Singurul comandant important din Miliție care i-a sprijinit pe trădători a fost generalul Romeo Câmpeanu, ofițer de securitate infiltrat de generalul Vlad în poziția de unul dintre cei trei adjuncți ai șefului IGM. De aceea, presiunea s-a pus pe Miliție, de aceea au fost asasinați șefii Miliției pe țară, iar la Sibiu zecile de cadre ale instituției.

În toată această perioadă a zilei de 22 decembrie, când, după cum am arătat, gen. Iulian Vlad a fost stăpânul absolut al Ministerului de Interne, el nu a luat nici o măsură de salvare a cadrelor MI de la Sibiu, deși cunoștea situația de acolo și avea autoritate asupra comandantului Aurel Dragomir, fost ofițer de securitate la Direcția a V-a și, mai ales, asupra gen. Victor Athanasie Stănculescu.

În primăvara anului 1995, gen. Vlad m-a rugat să-l însoțesc pentru că dorește să pună o floare la monumentul cadrelor MI asasinate în decembrie 1989. L-am condus cu mașina mea, am cumpărat o coroană de la cimitir și am mers la sediul Inspectoratului de Poliție, unde am pus coroana. Astăzi sunt convins de legătura directă între trădarea gen. Vlad și moartea acelor militari.

Când cadrele de miliție omorâte la Sibiu erau îngropate doar de câteva zile, când peste 500 de oameni erau închiși în bazinul UM 01512, când alte sute de răniți se chinuiau prin spitale sau locuințe din Sibiu, în 26 decembrie, generalul Iulian Vlad a purtat o convorbire cu lt. col. Aurel Dragomir, din care vă prezentăm un extras:

„Domnule Dragomir, vă mulțumesc pentru tot ce ați făcut la Sibiu. Vă îmbrățișez cu căldură. Vă rog să aveți grijă, că vorbesc în numele domnului ministru Militaru. Securitatea trebuie să lucreze în continuare. Sunt probleme grele. Ungurii vor Ardealul. Sunt și alte probleme.”

După ce evenimentele s-au mai liniștit și lumea a început să-și dea seama cam ce s-a întâmplat, după ce au început anchetele și s-au făcut plângerile penale pentru crime, răniri prin împușcare, vătămări etc, un mare număr de cadre ale MI au realizat că principalul vinovat a fost lt. col. Dragomir. Toată supărarea și ura firească, produsă de năprasnicele evenimente, s-a prăvălit asupra lui Aurel Dragomir. Autorul acestor rânduri prefațatoare nu dorește să apere nici un criminal, nici un trădător, nici un vinovat. Totuși, doresc să arăt că prea puțini oameni au conștientizat faptul că Aurel Dragomir a fost ultima verigă a unui lanț de comandă, care, după asasinarea gen. Vasile Milea, i-a avut în frunte pe gen. Stănculescu, Militaru, Gușă, în rândul al doilea de comandă militară pe gen. Hortopan și gen. Eftimescu, iar în spatele tuturor, manevrând cu multă abilitate, pe generalul Iulian Vlad, cel care îl felicita pe lt. col. Aurel Dragomir și-l îmbrățișa cu căldură. Asupra gen. Vlad, în mod stupid, s-au prăvălit laudele și felicitările de „erou salvator”, iar asupra lui Dragomir, acuzațiile de criminal sângeros. Este rodul manipulării colosale din perioada post-decembristă. În armată, principalii vinovați nu sunt ultimele verigi ale lanțului de comandă…

Pe de altă parte, consider că indiferent de ordinele pe care le-a primit de a trage în Miliție și în cadrele sale, col. Dragomir nu avea voie să facă acest lucru pentru că ordinul acesta a fost unul complet ilegal. Or, ordinele ilegale nu trebuie executate. O instituție militară a statului nu are voie să atace armat o altă instituție a statului. În nici o împrejurare, cu atât mai mult cu cât s-a dovedit fără putință de tăgadă că Miliția nu a atacat Armata, iar Securitatea nici atâta, pentru că în 22 decembrie între orele 8.30 și 13.30, orele astrale ale evenimentelor, când s-au petrecut cele mai importante momente ale loviturii de stat, conducerea Securității a conlucrat perfect cu conducerea Armatei, în consens cu acțiunea serviciilor secrete care au atacat România în acel decembrie însângerat, numit de Alex Mihai Stoenescu „O tragedie românească”.

După ce au dat împreună lovitura de stat și l-au dat pe Ceaușescu pe mâna asasinilor, atât Armata, cât și Securitatea, s-au învinovățit reciproc, fiecare jucând rolul de victimă a celuilalt. De fapt, cea care a fost victima amândurora a fost Miliția, ai căror comandanți, cu excepția generalului trădător Romeo Câmpeanu, au înțeles să-și facă datoria și să nu se pună în slujba serviciilor secrete străine care ne atacau. Este cert că generalul Constantin Nuță și adjuncții săi aveau cunoștință deplină de faptul că zeci de mii de agenți străini, prin înalte complicități, au fost lăsați să pătrundă în România nestingherit și să acționeze împotriva României independente de atunci.

Această carte nu are menirea de a semăna ură față de cei care i-au ucis pe cei 25 de angajați ai MI, 23 cadre de miliție și 2 cadre de securitate, au rănit alte sute de oameni și au închis peste 500 de oameni în bazinul UM 01512. Nu, categoric nu. Militarii MApN au avut și ei motivația lor: au primit ordine în acest sens, au fost manipulați, li s-a inoculat ură și chiar au crezut că ceea ce li se spune este adevărat. Da, sunt vinovați, dar și această vinovăție are justificările ei. Astăzi, putem să judecăm la rece și să stabilim aceste vinovății fără ură și fără părtinire. O facem noi, istoricii, pentru că „Justiția” Militară, cea care ar fi trebuit să stabilească de cu trei decenii în urmă firul evenimentelor și vinovățiile, nu numai că nu a făcut nimic, dar a contribuit la proliferarea minciunii, la ascunderea adevărului, la distrugerea de probe, la bulversarea societății românești și la acapararea României, cu toate resursele ei economice, naturale și umane. Pentru ca anomalia să fie completă, acești oameni din „Justiția” Militară au cele mai mari salarii și cele mai mari pensii din România capitalist-colonială.

În încheiere, doresc să salut inițiativa colonelului Nicolae Tudosoiu de a mai pune o stavilă în calea uitării suferințelor cadrelor de miliție, mai ales a familiilor lor rămase în viață, a celor 44 de copii rămași orfani în urma evenimentelor. A făcut-o cu succes scriind această interesantă carte, în memoria camarazilor lui, foștii noștri prieteni.

                                                                                                              Prof. univ. dr. Corvin Lupu