Cap limpede

Trăim într-o Românie nici „mare”, nici „tare”, nici „verticală”

  Multe sau puține, nouă decenii de viață îmi dau tăria de a privi realitatea cu mai multă înțelegere, cu […]

 

Multe sau puține, nouă decenii de viață îmi dau tăria de a privi realitatea cu mai multă înțelegere, cu grijă pentru viitorul țării în care m-am născut, am trăit, am muncit, pământul în care se odihnesc toți strămoșii mei – țărani ardeleni și vâlceni. Istoricul are o viziune mai largă asupra prezentului, tocmai fiindcă știe trecutul. El adună piesele aparent disparate ale întâmplărilor și reușește să înțeleagă logica lucrurilor petrecute, să afle firul roșu al determinării unui fenomen care, la prima vedere, pare puțin important sau deloc important.

Astăzi, tot românul ar trebui să știe că România Mare de acum o sută de ani, construită cu răbdare, cu jertfe incalculabile, cu dibăcie, cu verticalitate și îndrăzneală, nu de o generație, ci de zeci sau sute de generații care au rezistat pe pământul ancestral fără a-l părăsi, indiferent de greutăți, fără a-l trăda, această Românie de care ne place să vorbim, nu mai este nici „mare”, nici „tare”, nici „verticală ”. Este, în primul rând, ciopârțită teritorial: nu mai are decât o parte din Bucovina istorică, mai puțin de jumătate din Moldova istorică, o parte din Dobrogea istorică. Veți spune: „rușii sunt de vină!”. Da, dar nu numai ei. O veche zicală românească ne spune că e bine să vezi mai întâi „bârna din ochii tăi” și apoi „paiul din ochii celuilalt”! Ni se aplică și nouă. Să le luăm pe rând, ca să putem înțelege mersul lucrurilor.

Domnul cărturar Dimitrie Cantemir Voievod a crezut orbește în Petru cel Mare al Rusiei, a pierdut împreună cu el la Stănilești, pe Prut, războiul cu turcii, s-a așezat apoi în liniște la umbra Împăratului tuturor Rușilor și a lăsat Moldova de izbeliște. Turcii i-au așezat pe fanarioți – ca buni funcționari ai Porții – să domnească peste românii din Principate. N-au mai fost, de atunci, nici un Ștefan cel Mare, nici un Țepeș, nici un Mihai. Când austriecii și rușii s-au învoit între ei să cumpere de la turci Nordul Moldovei, pentru că altminteri Austria n-avea „drum” către Galiția anexată, a fost acolo un Grigorie Ghica-Vodă care a luptat pentru țara lui împotriva tuturor. A fost ucis. A rămas o figură luminoasă a acelor vremi și un exemplu de curaj.

Îl preamărim pe Napoleon I; uităm însă de înțelegerea lui secretă cu țarul, ca Rusia să anexeze Principatele române și să-și așeze granița cu Turcia pe Dunăre. Ocupația asta s-a început la 1806, iar la 1812 turcii și rușii au sfărâmat a doua oară Principatul autonom Moldova, jumătate din pământul ce mai rămăsese după anexarea Nordului țării de Austria, ocupându-l rușii. Pentru că le surâdeau gurile Dunării, drumul către Balcani și Strâmtori.

Că așa-zisele tratate din 1776 și 1812 au fost nule și neavenite de la bun început și așa au rămas până în ziua de azi, pentru că Poarta suzerană a cedat un pământ care nu-i aparținea, știe toată lumea. Dar calvarul românilor din aceste teritorii ocupate de ruși, până la eliberarea lor în 1918, îl știu doar oamenii locului. Noi știm doar ce scrie în documente și în unele mărturii, dar realitatea este de neimaginat. „Pohod na Sibir” spune multe.

Mihai Viteazul a dorit să unească sub sceptrul său cele trei țări române. A fost o idee generoasă, măreață, dar depășea limitele de înțelegere ale epocii. A rămas un simbol peste veacuri. Dușmanii neamului nostru – străini și români vânduți – l-au împroșcat cu noroi: aventurier, conchistador, „imperialist” etc. Cui prodest? Țăranii îi preamăreau faptele și-i deplângeau sfârșitul demn de barbaria feudală, cei cu „știință de carte” îl puneau la index. Să ajungem la Războiul de Întregire Națională și la Hotărârile de unire cu Țara. Au fost atunci personaje emblematice. Cuza, Kogălniceanu, Brătienii, Marghiloman, Averescu și Prezan, Ferdinand și Maria împreună cu mulți alții, cu armata, cu țăranii și orășenii, cu toată națiunea română. Ei au dus la capătul dorit, lupta și visul strămoșilor: România întreagă, independentă și suverană. Ce am făcut cu ea? Am păstrat-o 22 de ani. Forțe ostile au trecut iar la ciopârțirea ei: rușii au luat mai mult de jumătate din Moldova, ungurii – cât au putut mai mult din Ardeal, bulgarii – sudul Dobrogei.

După ce s-a săvârșit această spoliere fără să se încerce măcar – chit că rezistența românească n-avea sorți de izbândă – acea luptă pe viață și pe moarte, pe care ne-o arătaseră cei de la Mărășești, regele a plecat pe alte meleaguri, țara rămânând de izbeliște, la cheremul oricui. Armata română a salvat situația. A reușit să reîntregească țara măcar la Est. Se critică alianța cu Germania lui Hitler. Întreb: ce altă opțiune era? Franța era istorie, Anglia dezinteresată. Rusia bolșevică? Ea, care stătea cu ochii înfipți în Carpați și la Dunăre? Ea, care-i mitralia la Fântâna Albă pe românii care fugeau din raiul bolșevic spre granița românească? Ea, care-i trimitea cu miile în Siberia înghețată? Realitatea faptelor istorice știute și dovedite a devenit politică! Ion Antonescu a fost împușcat ca mare „criminal de război”! Pentru că a îndrăznit să readucă acasă Basarabia și Bucovina. Dar Stalin ce era? El era „salvatorul”, „eliberatorul”! Cei pricepuți la aritmetică au numărat și au spus că numărul victimelor, adică al oamenilor omorâți de Stalin, întrece cu mult numărul oamenilor uciși de Hitler. De ce la Nürnberg, la „procesul criminalilor de război”, procurorul acuzator a fost omul lui Stalin? De ce Mihai I a primit cu deosebită satisfacție decorația supremă (Орден „Победa” – n.r.) de la Stalin care i-a omorât pe românii noștri în Bucovina și Basarabia, care cotropise din nou aceste pământuri străvechi românești, de la Stalin care falsificase documente, transformând ultimatum-ul din iunie 1940 în „Acord româno-sovietic?”.
Și câți alți „de ce?” își așteaptă răspunsul!

Au murit militari români degeaba fiind aliați cu rușii! A fost înfometat poporul român pentru că plătea de „n” ori despăgubirile de război către U.R.S.S. conform unui tratat de pace ai cărui făcători nu voiau să vadă adevărul. România, datoare Rusiei? În 1877 și 1878, Poarta Otomană plătea Rusiei despăgubiri de război, pe care „aliatul” român nu le-a văzut! Le-a cerut Kogălniceanu pentru țara lui la Congresul de pace de la Berlin, în 1878. Degeaba! Participarea ei la război devenise „o bagatelă”, cine își mai aducea aminte? Măcar dacă țarul ar fi putut ocupa România! Dar n-a putut! Românii n-au înțeles ce noroc dăduse peste ei și s-au opus.

În 1917, proclamând înaltele principii ale libertății popoarelor, Lenin și Stalin au confiscat Tezaurul României trimis spre păstrare la Moscova „cu acte în regulă”, în virtutea unor considerente pe care nici azi nu le cunoaștem exact. Ne-am oprit la niște explicații cât se poate de simpliste. Oare averile mari cum s-au păstrat de domnitorii români când năvăleau peste țară turcii, tătarii și muscalii? În tainițele mânăstirilor fortificate. Ni le-au lăsat întregi. Noi le-am dat rușilor de bună-voie să le „păstreze”! Nu le-au cerut ei. Cine nu știa că pentru ruși orice tratat sau convenție sau alt act, ștampilat și semnat, este o simplă foaie de hârtie? Nu știa tocmai Brătianu, nu știa tocmai Titulescu?

De ce Mareşalul Antonescu a salvat tezaurul țării sub nasul nemților, zidindu-l la Tismana, de nu l-au aflat nici măcar rușii eliberatori? L-au împușcat, că era „criminal!”. De ce am pierdut noi din nou insula Șerpilor, Bucovina și Basarabia? Ne-a silit cineva sau ne-ar fi putut sili cineva să semnăm un tratat „de bază” cu Ucraina ca să confirmăm ocupația acelor părți ale Moldovei anexate de U.R.S.S.  și care ne reveneau de drept după destrămarea colosului sovietic? Nu există justificare pentru așa ceva!  Mare grijă se afișează pentru românii din afara graniţelor ţării, aşa numita „diaspora”! Dar cei abandonați – a câta oară – în Bucovina lui Ștefan cel Mare, ei ce sunt? Îi dăm pradă cui?

Anul 2020 pune iar pe tapet Trianon-ul.
Nici un om întreg la cap, care știe un dram de istorie din clasele primare, n-ar putea să considere tratatul de pace semnat în iunie 1920 de toate Puterile Aliate și Asociate cu Ungaria, altceva decât confirmarea internațională a unui fapt consumat cu doi ani în urmă, adică implozia colosului poliglot austro-ungar și constituirea, prin autodeterminare, a statelor naționale, independente, suverane. Ungaria însăși a devenit și ea un stat național pe pământul locuit de unguri. De ce se face o „tragedie” din Trianon? Ungaria l-a semnat și l-a ratificat. Teritoriul Ungariei n-a fost ciopârțit, a rămas întreg. A pierdut doar teritoriile ocupate prin cucerire, care nu-i aparțineau și erau locuite de națiuni ne-maghiare. De ce destrămarea și dispariția imperiului dualist austro-ungar a fost „o eroare istorică”? Aș zice că lucrurile stau exact invers. Existența unui astfel de stat a fost „o eroare istorică”! Un stat în care minoritatea maghiară și minoritatea austriacă stăpâneau prin forță și teroare o majoritate absolută de români și slavi.

Această „eroare de stat” se afla într-o criză totală când, în disperare de cauză, a plecat la război contra Serbiei, împinsă de la spate de Ungaria care se legăna în visurile „regatului Sf. Ștefan”! De ce atunci atâta încrâncenare? De unde să mai vină un Attila, un Arpad, un Carol de Habsburg? La noi, postul de radio „România” transmite seara, la ora 9 fără zece, emisiunea „Povești de adormit copiii”. Numai că ele sunt cât se poate de pașnice.

De ce românii (?!?) au semnat în 1989 „nevinovata” „Declarație de la Budapesta”? Pentru cine și pentru ce? De ce guvernul român a cedat de bună voie Ungariei „Moștenirea Gojdu”, care nu-i aparținea? Acele valori lăsate de Gojdu pentru tineretul studios din Ardeal nu puteau fi înstrăinate prin decizia unilaterală a unui guvern, decizie luată fără înștiințarea B.O.R. care administra acea avere, fără aprobarea Parlamentului țării. Moștenirea Gojdu n-a fost luată cu forța de Ungaria. Ea a primit-o însă cu bunăvoință! N-are nici o vină, decât că a fost părtașă la încălcarea voinței testamentare a unui mare român mecenat. Tot Ungaria e de vină că poate cumpăra nestingherită pământul Ardealului, metru cu metru pătrat? A împiedicat-o cineva? Că doar Ardealul nu e „o bucățică de zahăr” pe care s-o înghită cineva! Nu o înghite, dar o bagă în buzunar.

Ar mai fi multe de spus, multe de întrebat. Amărăciunile unui om, ale unui istoric, trecut prin mai multe „sisteme” de dictatură, se adună zi de zi. Amărăciunea că faptele strămoșilor nu se cunosc de cei care au luat (Dumnezeu știe cum) cârma țării și acționează orbește, fără să-și arunce privirea înapoi, spre cei care au fost și au murit pentru țara asta; acționează la ordin pentru că sunt, pasă-mi-te, în „serviciu comandat”! Toate acestea nu pot crea nici optimism, nici încredere în viitor, nici măcar siguranța zilei de mâine.

Tot ce am spus mai sus m-a îndemnat să răsfoiesc, împreună cu cititorii, file ale istoriei românești ca să înțelegem împreună că românii au străbătut cu toții, secole de-a rândul, calvarul vitregiei timpurilor, dar au renăscut mereu. Pentru jertfa celor care nu mai sunt am scris această carte, pentru cinstirea lor m-am aplecat asupra documentelor, spre a pune sub privirea celor de azi care mai cred în viitorul neamului lor, adevăruri care trebuie să ne țină memoria trează și speranța nealterată. Dumnezeu să-i ajute pe Români să treacă și peste încercările ce-i așteaptă!

                                                                                          Prof. univ. dr. Viorica MOISUC

Sursa: Revista Art-Emis

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *