Cadran international

Varujan Vosganian explică războiul din Nagorno-Karabagh: Adversarul Armeniei în acest conflict este ideologia panturcismului

  În aceste zile, în Caucaz, a izbucnit un război în toată regula în enclava Nagorno-Karabagh. Știrile care ne parvin […]

 

În aceste zile, în Caucaz, a izbucnit un război în toată regula în enclava Nagorno-Karabagh. Știrile care ne parvin de la fața locului sunt, în general, legate de victimele pe care le face acest conflict și mai puțin despre context.

Ar trebui să ne pese, nouă, românilor despre ceea ce se întâmplă în Nagorno-Karabagh? Noi credem că da, pentru că în conflict este implicat poporul armean, națiune care a dat României personalități precum Spiru Haret, Gheorghe Asachi, muzicianul Harry Tavitian, antrenorul Florin Halagian sau matematicianul Varujan Pambuccian.

Pentru a înțelege mai bine ce se întâmplă în Nagorno-Karabagh, am stat de vorbă cu una dintre personalitățile de marcă ale comunității armeano-române de azi, scriitorul și omul politic Varujan Vosganian.

Iată dialogul care a urmat:

R3MediaDomnule Vosganian, explicați-ne, pe românește, despre ce este vorba în Nagorno-Karabagh.

Varujan Vosganian: În primul rând aș vrea să lămurim câteva lucruri. Aș vrea să dau o replică la ceea ce spun liderii din Azerbaidjan, cum că Nagorno Karabagh ar fi pământ azer: Karabah-ul a făcut parte din Armenia istorică și în 1922, când acest teritoriu a fost dat Azerbaidjanului, acolo locuiau 99% armeni.

Majoritatea armeană s-a păstrat până la descompunerea URSS, când în Nagorno Karabagh populația era în proporție de 80% de origine armeană. Firește, atunci când imperiul s-a destrămat și popoarele parte a fostei URSS și-au cerut dreptul la autodeterminare, majoritatea copleșitoare din Karabagh și-a dorit să iasă de sub administrarea azeră. Așa s-a întâmplat că a început primul conflict dintre Azerbaidjan și această enclavă, război care a durat până în 1994 și a făcut multe victime. Unele cifre spun că ar fi fost vorba de 30.000 de victime de ambele părți.

Atunci armenii au reușit să oprească atacurile armatei azere, un armistițiu care, cu unele incidente de frontieră, a durat până în prezent. Acolo s-a format Republica Arțakh, așa se spune în armeană, Nagorno Karabagh (Karabaghul de Munte) fiind o denumire care este folosită de terți, de lumea slavă, de Azerbaidjan.

Această Republică a avut propriile autorități, viața internă, din păcate însă , nu a fost recunoscută decât de Armenia și din acest motiv, toată reprezentarea diplomatică a Arțakhului a fost făcută prin intermediul diplomației armene.

Totuși, conflictul care s-a dus între populație și Azerbaidjan nu a fost un conflict care să fi opus, atunci, Armenia, Azerbaidjanului.

R3MCe este diferit acum față de conflictul încheiat în 1994? Ce s-a schimbat și cum a reînceput?

În clipa de față, din motive care țin de contextul intern al Azerbaidjanului, Aliev (Ilhan Aliev, aflat la putere din 2003 –n.r.) a spus că dorește întoarcerea Arțakhului în teritoriul său și a declanșat această ofensivă, declarând că nu se va opri până ce Karabagh-ul nu se va întoarce la Azerbaidjan.

Chestiunea este că în jurul acestei enclave a fost provocată o migrație masivă de populație: în Armenia locuiau destul de puțini azeri, în schimb în Azerbaidjan locuiau aproape jumătate de milion de armeni.

Baku a fost, alături de Tbilisi și de Constantinopol, unul dintre centrele tradiționale culturale ale armenilor, știut fiind faptul că armenii nu aveau stat propriu și atunci trăiau în toată zona Caucazului și Anatolia răsăriteană. Aproape de jumătate de milion de armeni au fost nevoiți să se refugieze din Azerbaidjan. Practic, în Azerbaidjan nu mai există armeni.
Din păcate au avut loc și câteva masacre, dintre care cel mai cunoscut este cel din Sungait, urmat de cel din Baku, acestea întâmplându-se între 1988 și 1989, în care zeci și zeci de armeni au fost masacrați de bandele azere.

Acum, conflictul a fost inițiat de Azerbaidjan. Vă imaginați că Republica Arțakh nu avea nici un motiv să se năpustească asupra Azerbaidjanului.

Lucrurile se complică pentru că dacă ar fi fost doar Azerbaidjan și Karabah, față în față, probabil că s-ar fi repetat una dintre experiențele anterioare și atacul ar fi fost rapid stopat. Din păcate, Azerbaidjanul este susținut pe față de Turcia, Erdogan a spus-o deschis. În Azerbaidjan există sute de experți militari turci și Turcia furnizează armament. Astăzi, Canada a anunțat că stopează comerțul de arme către Turcia, pentru că ei folosesc armamentul pentru o terță parte și anume Azerbaidjan. La asta se adaugă numeroși mercenari sirieni, fundamentaliști, care participă cu contracte în acest război. Este un război naționalist.

R3MEste și un război religios?

VV: Nu putem să-i spunem război religios, deși el opune de-a lungul frontierei, musulmani și creștini. Sigur că asta ar trebui să sensibilizeze lumea creștină, mai ales că Armenia este poporul creștin cel mai vechi: creștinismul a fost instituit ca religie de stat în 301, deci cu 12 ani de edictul de la Milan, care tolera creștinismul, nu-l făcea religie oficială.

Dar de partea cealaltă, adversarul nu este islamul, ci panturcismul. Panturcismul este o ideologie apărută după Primul Război Mondial, al cărei ideolog a fost Tekin Alt și care visa refacerea unirea tuturor popoarelor turcice, știind că azerii sunt un popor extrem de apropiat de cel turc. Și limba este practic, aceeași. Așadar, Karabahul sprijinit de Armenia…Premierul armean Nikol Pașinian a avut ieri un discurs tulburător, în care a asemuit ceea ce se întâmplă acum cu războiul dus de Republica Armeană în 1918 împotriva armatei turcești care dorea să distrugă tânăra republica. Atunci, pe 25 mai 1918, armenii au învins pe câmpia de la Sardarabad, trupele turcești, ceea ce a permis existența pentru doi ani a Republicii Armenia.

Nikol Pașinian a denumit acest război un nou Sardarabad, numindu-l un război de supraviețuire pentru armeni. Ceea ce ar trebui să atragă atenția lumii democratice, internaționale, occidentului, este că aici există condițiile periculoase pentru un nou genocid, așa cum a fost în 1915.

Pentru că în ipoteza în care Azerbaidjan ar intra în Karabagh – Azerbaidjan a atacat și unele ținte civile din Armenia – asta ar putea duce la o pericole majore.

Așadar, suntem într-o situație în care o armată mult mai numeroasă numeric, nu uitați că Azerbaidjanul are o populație de 10 milioane de locuitori, în timp ce enclava Arțakh are doar 200.000 de locuitori, iar Armenia are 2 milioane – 3 milioane de locuitori. Iar dacă la asta adăugăm susținerea Turciei, una dintre cele mai mari puteri militare din NATO și miile de mercenari fundamentaliști, vă imaginați dezechilibrul de forțe căruia, până acum, în mod eroic, armenii i-au făcut față.

Eu cred că opinia publică internațională trebuie să iasă din limita declarațiilor, pentru că nu e vorba doar de un conflict local, ci de un conflict care se poate extinde. Nu uitați că Armenia are un tratat cu Rusia, iar Rusia nu vede cu ochi buni extinderea Turciei în zona Caucazului, iar orice alăturare a altor puteri decât celor beligerante ar putea să aibă repercusiuni periculoase.

Republica Arțakh cere încetarea ostilităților, fiind pregătită să continue negocierile de pace, sub egida OSCE – așa numită Troikă de la Minsk, unde Franța, Rusia și Statele Unite sunt într-un fel interlocutorii, mediatorii dialogului dintre Armenia, Azerbaidjan și Karabah-ul de Munte.

R3MCredeți că este un război al Azerbaidjanului împotriva poporului armean sau pur și simplu zona Nagorno-Karabah are o miză foarte mare pentru Baku? Și dacă da, care ar fi aceea?

VV: Pentru dictatorul Aliev este un război care să-i ofere un prestigiu în fața naționalismului azer. E limpede. Aliev este un dictator, Azerbaidjanul nu este o țară democratică în sensul în care-l înțelegem.

Nu uitați, în perioada asta în Azerbaidjan există un adevărat blocaj informațional. Populația nu mai are acces la internet, la informații despre ceea ce se întâmplă pe front. De fapt, atitudinea lui Aliev – care este chiar mai excesivă decât cea a lui Erdogan în privința sufocării tentativelor de emancipare civică – își găsește acum un corespondent în ofensiva pe care a început-o. Ei afirmă că doresc reintegrarea teritoriului Republicii Arțakh în Azerbaidjan, însă probabil că nu se vor opri aici.

Dacă reușesc să cucerească această zonă, probabil că vor continua și mai departe, în Armenia. Așadar, vedem că pericolul apasă asupra armenilor din Karabah, cât și asupra armenilor din Armenia.

R3MDin câte am văzut, reacțiile autorităților de la București au fost timide, ca să nu zic inexistente.

VV: România, în mod tradițional, când e vorba despre Turcia se simte inhibată, de parcă Războiul pentru Independență n-ar fi avut loc. Există față de Turcia un complex. Partidele și autoritățile românești au un complex față de Turcia parcă moștenit în sute de ani de dominație otomană.

De pildă, în privința recunoașterii Genocidului Armean, recunoscut în aproape toată lumea democratică, această temă nu există pe agenda partidelor politice românești. Armenii sunt foarte respectați în România și aș putea să spun că nu există țară pe glob unde comunitatea armeană să se bucure de aceleași drepturi constituționale, bugetare, religioase de care se bucură în România. În același timp, când vine vorba despre chestiunea genocidului armean, se lasă o tăcere totală.

Există în același timp un parteneriat strategic cu Turcia și există un parteneriat în plan militar cu Azerbaidjanul. Trebuie spus că spre diferență de Ion Iliescu și Emil Constantinescu, care au avut o atitudine prietenoasă față de Armenia, Traian Băsescu a fost pe față de partea Azerbaidjanului în tot acest conflict.

R3M: Ce are România în comun cu Azerbaidjanul?

VV: Pe Traian Băsescu îl avem în comun cu Azerbaidjanul. Există anumite speculații, pe care nu vreau să le pomenesc aici și care sunt extrapolitice, dar poziția lui Traian Băsescu a fost în permanență de negare a dreptului armenilor de a-și crea un stat propriu, așa cum întreaga istorie de mii de ani o cere. Nu uitați că acest teritoriu era armean când Azerbaidjanul nici nu exista. Azerbaidjanul nu a existat ca stat decât după 1922.

R3MDin ce povestiți, îmi pare că istoria acestei regiuni seamănă cu unele teritorii românești „moștenite” de Ucraina de la URSS.

VV: Seamănă cu ce s-a întâmplat în Cahul, Ismail și Bolgrad, însă există o seamă de diferențe. Prima fiind aceea că în Sudul Basarabiei nu a existat o mișcare de emancipare așa cum a existat în Karabah. În plus, gândiți-vă la trecutul relativ recent, care este potrivnic unei acceptări de către armeni a acestei situații: Azerbaidjanul a fost complice cu Turcia în ceea ce privește genocidul armenilor. În anii aceia, autoritățile de la Baku – Azerbaidjanul nu exista – au organizat la rândul lor un pogrom, căruia i-au căzut victimă zeci de mii de armeni.

Turcia și Azerbaidjanul au fost complici în săvârșirea acestei crime odioase, care a fost genocidul armenilor. Așadar, trecutul nu ne ajută în concilierea dintre armeni și azeri, iar comportamentul azerilor de după 1988, seamănă foarte mult cu cel din anii aceia.

R3M: Cum credeți că se va termina acest conflict?

VV: Eu cred că Occidentul va fi mult mai ferm și trebuie să oblige Azerbaidjanul să înceteze ostilitățile. Cred, că la nivelul Consiliului de Securitate, trebuie să existe o poziție fermă în această privință. Nu uitați, Azerbaidjanul încalcă numeroase reglementări internaționale, ca și Turcia. Turcia, de exemplu, exportă arme, ceea ce este interzis. Azerbaidjanul, de pildă, folosește bombe cu dispersie, ceea ce este interzis.

Sunt folosiți mercenari islamiști, lucru care este de condamnat de către opinia publică internațională. Ca să nu mai vorbim că Azerbaidjanul a bombardat și orașe din spatele frontului, zeci de oameni căzând victimă acestui atac.

Poate de la războiul din Vietnam – și nu exagerez – este cel mai sângeros conflict. În orice caz, este războiul cu cel mai sofisticat armament folosit.

R3M: Nu cumva reacția timidă a comunității internaționale este legată și de parteneriatul pe care Armenia îl are cu Rusia, iar o intervenție în favoarea ei ar fi considerată de către unii, ca un ajutor dat Moscovei?

VV: Armenia, din motive lesne de înțeles, a ales să fie parte a Uniunii Euro-Asiatice, însă să nu uităm, că de curând, Armenia a făcut pași importanți în sensul apropierii de UE: există un tratat de vecinătate semnat și trebuie să vă spun că Parlamentul a fost printre primele care au ratificat acest tratat, deci nu se pune problema ca Armenia să nu fie parte a marii familii europene.

R3M: Vă mulțumesc.

                                                                                           Mihai ȘOMĂNESCU, R3Media

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *