Conspirația este teorie sau practică concretă?

                                     Preambul

Toţi am trecut prin adolescenţă. Toţi am avut, în diverse grade, aceeaşi dorinţă de a ieşi cumva în evidenţă, de a ne arăta diferiţi de ceilalţi, de a ne creiona o personalitate distinctă în cadrul grupurilor sociale din care am făcut parte. În acest sens, nici o restricţie, indiferent de posibilele consecinţe ale încălcării ei, nu ne-a stat în cale. Regulile au fost întotdeauna încălcate, sigur, în grade de gravitate ce au diferit de la om la om.

Evidenţiez că regulile nu sunt respectate doar pentru că ele există, ori pentru că înţelegem de ce sunt puse acolo. Ele sunt respectate pentru că, pe lângă ele, avem şi sancţiunea. Adică frica de a nu fi pedepsiţi pentru că le încălcăm. Spiritele superioare care se supun singure anumitor reguli, numai pentru că îşi dau seama de utilitatea lor sunt rare şi, la scară planetară, insignifiante din punctul de vedere al numărului. Pot fi extrem de influente, dar acesta e alt subiect.

                 Trec la subiectul „Teoria Conspiraţiei”

 Expresia ni se baga zilnic pe gât, cu conotaţia ridiculizării şi a lipsei de fundament a celor ce difuzează diverse fapte, evenimente, ştiri, categorisite ca atare. Observ numai, în treacăt, fără a aprofunda subiectul, că, pe de o parte, simplă categorisire a unui punct de vedere că inacceptabil ori lipsit de suport, fără a încerca aprofundarea şi înţelegerea lui, arata sărăcie intelectuală şi închistare, refuz de a raţiona, şi, pe de altă parte, că există, pe planeta două categorii de oameni, unii mulţumiţi cu situaţia actuală, alţii nemulţumiţi de aceeaşi situaţie. Coagularea şi acţiunea comună a ambelor categorii sunt naturale. Ca atare, de ce ar trebui să ne mirăm că nişte băieţi descoperă că au nişte interese comune şi acţionează în sensul realizării scopurilor lor? Închid şi această mică paranteză.

Să zicem că nişte oameni au nişte scopuri anume, şi încearcă să provoace frică unei întregi planete. În acest scop, scenariul pus la cale trebuie să fie cât mai coerent şi greu de contrazis, la nivel de mase. În principiu, nu poţi provoca frică decât arătând, evidenţiind un pericol. Bun. Ce fel de pericol să fie? Păi, unul pentru care sancţiunea e cât mai gravă posibil: moartea individului şi/sau a celor apropiaţi lui. În felul ăsta eşti sigur că instinctul de conservare al fiecăruia va acţiona şi îl va face să asculte ceea ce îi spui, fără să îşi pună întrebări suplimentare. Instinctul de conservare e unul primar… Să vedem, atunci, ce poate provoca astfel de efecte letale:

– O substanţă chimică… Nu prea merge la scară globală, din mai multe motive: Există suficiente laboratoare care să o detecteze, există remedii pentru mai toate, dacă ele nu depăşesc anumite concentraţii în mediu. Iar dacă aceste concentraţii sunt prea mari, genul acesta de substanţe sunt supuse controlului strict internaţional. Mai devreme sau mai târziu, se afla cine e cel ce s-a jucat nepermis cu ele. În plus, substanţa respectivă ajunge la locul faptei, produce efecte, şi se disipă în mediu. Gata. Un nou efect asemănător presupune un alt transport, în altă parte, etc… Prea multă logistică, prea mulţi oameni implicaţi, efecte îndoielnice şi pe termen scurt.

– Un război mondial… Iarăşi nu merge, în toate contractele de credit, forţă majoră exonerează de răspundere partea care nu executa obligaţia. Ca atare, orice ar putea fi categorisit ca act de război trebuie evitat, căci ar prăbuşi un întreg sistem financiar. Mă rog, aici am rezerve că acest demers a fost făcut în aşa fel încât să producă şi efecte. Pentru că o voce extrem de autorizată, laureatul Nobel Luc Montagnier a spus-o în direct şi la ora de vârf, pe un post de ştiri francez: „Virusul acesta e o operă migăloasă, o construcţie făcută de profesionişti.” Sigur, actul de război biologic a fost trecut sub tăcere, căci, probabil, nu se cunoaşte cu precizie atacatorul… Şi ar fi trebuit deschise nişte anchete care nu se ştie până unde ar fi ajuns…

– Deja, din primele două considerente, ajungi la concluzia că sperietoarea trebuie să fie una cu două caracteristici fundamentale:

1. Să se poată reproduce singură, iar aici e clar că discutăm de ceva viu, un agent biologic, şi

2. Să nu-i poată fi stabilită cu precizie provenienţă, cu alte cuvinte să poată fi manufacturat cu mijloacele curente puse la dispoziţie de tehnologia actuală şi distribuit cu riscuri minime.

Ce poate fi, atunci, decât un agent patogen, virus ori bacterie? Iar pentru că bacteriile sunt ceva mai complexe şi nu pot fi fabricate cu atâta uşurinţă, se poate rămâne la virusuri… Bacteriile pot fi manipulate genetic să facă ceea ce se doreşte să facă, dar, odată manipulate, sunt o altă tulpină…

Am ajuns la stabilirea agentului-sperietoare. Ce virus alegem? Pentru că efectele să fie maxime şi de întindere cât mai mare, e necesar că virusul să fie unul de cea mai largă răspândire. Virusul gripal ar fi o idee, toată lumea ce trăieşte în regiuni cu climă temperată, şi nu numai, fiind susceptibilă la acest virus. Nimeni nu e imun, iar asta se ştie deja, după decenii în care s-a încercat vaccinarea cu diverse tulpini. Iar în regiuni cu astfel de clima trăiesc cei mai mulţi din locuitorii planetei. Cam orice alt gen de virus al reduce numărul de oameni cărora sperietură le e adresată.

Nu poţi speria lumea cu Ebola ori febra galbenă, căci aşa ceva nu va fi niciodată epidemie în zone dens populate din emisfera nordică. Poate în India sau Indochina, dar, şi acolo, există deja tratamente rezonabile.

Mergem mai departe cu gândirea, şi ne dăm seama că nimeni nu se va speria de o gripă comună. Cam asta e riscul atunci când agentul patogen este comun.

Ce faci, atunci? Inventezi o altă tulpină, una agresivă, cu efecte letale. Şi pregăteşti povestea de acoperire, în cazul în care efectele nu sunt cele scontate, căci, chiar dacă ai verificat efectele virusului pe un număr limitat de subiecţi, nu ai de unde să ştii cum se va comporta atunci când este în mediul liber. Iar povestea de acoperire o difuzezi prin mass-media aflată sub controlul total al finanţatorilor, căci regulă de aur este „cine are aurul, face regulile”. Sigur, mai devreme sau mai târziu, se vor găsi nişte indivizi cu minţile mai scormonitoare decât majorităţile cuminţi şi bine dresate, care să pună diverse întrebări.

Cum faci să prelungeşti psihoza? Simplu, interzici, cu argumentul evitării răspândirii, principalul mijloc de a afla cum acţionează şi ce efecte are agentul patogen cu pricina. Adică interzici examenul anatomopatologic al celor decedaţi având drept cauză declarată acest agent patogen. Ca bonus, interdicţia acestor examene creează şi posibilitatea de a declara decese din alte cauze ca fiind cauzate de agentul tău patogen, fără ca cineva să poată demonstra contrariul. Faci în aşa fel încât nici măcar cadavrul să nu poată fi văzut, pentru că cineva, oricine, să nu recunoască simptomele unei alte cauze a decesului…

Tot ceea ce am scris e un exerciţiu intelectual, cinic, cu conotaţii criminale, genocidare, dar posibil, pentru cineva care are anumite intenţii. Descoperiţi prea multe coincidenţe cu situaţii întâlnite? Nu-s eu de vină, coincidentele sunt pur întâmplătoare… Sau?…

                                                                                                    Viorel DUMITRACHE