![Aseară, pe stadionul Dinamo, jucătorul Patrick Ekeng, intrat pe teren de cîteva minute, s-a prăbușit dintr-o dată și în […]](https://www.justitiarul.ro/wp-content/uploads/2016/05/ekeng_salvare-580x350.jpg "Fotbalul, factor de risc mortal?")
Aseară, pe stadionul Dinamo, jucătorul Patrick Ekeng, intrat pe teren de cîteva minute, s-a prăbușit dintr-o dată și în scurt timp a murit. Ceea ce în fotbalul românesc de dinainte de 1989 a constituit o unică excepție, acum a devenit ceva curent.
Sportul a plătit și el tributul său în vieți omenești, dar eram obișnuiți ca aceasta să se întîmple în special în ramurile moderne ca automobilismul, motociclismul, bărcile cu motor, aviația sportivă. Îmi amintesc de primul astfel de caz pe care l-am și văzut la televizor, în 1967, cînd Donald Campbell, încercînd să bată recordul mondial de viteză la bărci cu motor, a murit pur și simplu pulverizat.
În rest, dintre sporturile cu vechime, se mai întîmpla să moară din cauza loviturilor primite boxerii (am citit undeva că acum 2.700 de ani, la Jocurile Olimpice antice, boxul interzicea lovirea adversarului! pierdea meciul cel care, obosit de eschivele adversarului, abandona! – nu știu cît de adevărat este, dar se pare că violența în box este contribuția englezilor). Au murit în ring mulți boxeri, dar și mai mulți alții, rămași în viață, din cauza miilor de pumni primiți în cap în timpul carierei, au suferit grave consecințe pe planul sănătății, din multe puncte de vedere.
Fotbalul era ferit de așa ceva. Fotbaliștii, ca toți sportivii în general, sînt tineri, cu o sănătate și cu o rezistență de fier, cu o mare capacitate de refacere în caz de accidente.
În primele 8 decenii de fotbal organizat în România, adică pînă în 1989, a existat un singur deces pe teren, într-un meci pe care în primăvara anului 1963 l-am prins în direct la radio. Tabarcea, jucător al Petrolului Ploiești, a sărit să lovească mingea cu capul. Apoi, s-a prăbușit la pămînt și a murit.
Unul în 80 de ani, peste 10 în ultimii 25 de ani. Mișa Klein în 1993 (mort în sala de forță), Ștefan Vrăbioru în 1999, Cătălin Hîldan în 2000, Cristian Neamțu în 2002, Alin Paicu în 2005, Alexandru Iatan în 2009, Patrick Ekeng în 2016. Au fost și situații nefericite, ca de pildă în 1999 cînd Biro Ferenc a murit lovit în cap de bara transversală a porții care s-a prăbușit peste el, iar Gabriel Talpoș s-a lovit cu capul de un zid de beton care împrejmuia terenul. În 2000, Daniel Orbeanu a murit de septicemie, urmare a unei entorse obișnuite, suferite pe teren și diagnosticată greșit la 4 spitale (asta, apropos de sistemul medical românesc). În 2002, Ioan Alb (13 ani!) a murit în urma unei comoții cerebrale suferite la antrenament.
Dar aceste decese nu sînt specifice fotbalului românesc – în ultimii ani, pe terenurile de fotbal din întreaga lume au murit peste 100 de jucători. Ce se întîmplă oare? Acum, cînd medicina se spune că a progresat atît de mult, acum cînd s-a inființat și ramura medicinei sportive, acum cînd sportivii sînt atent examinați și monitorizați?
Este un mare semn de întrebare. Oare fotbalul profesionist, adică fotbalul transformat în afacere, constituie pentru jucători cauza unui stress care grăbește spre moarte? Oare anabolizantele și steroizii folosiți de sportivii profesioniști ruinează sănătatea? Oare efortul fizic într-o atmosferă mult mai poluată contribuie și ea? Oare hrana de azi, mai mult artificială și chimică, conduce la slăbirea organismului?
Nu știu – ceea ce știu, este că peste tot se înmulțesc decesele printre fotbaliști.
Înainte de război, singurul club profesionist de fotbal, era Venus București – toate celelalte, erau semiprofesioniste (de exemplu Rapidul, ai cărui jucători figurau încadrați pe diverse posturi în cadrul CFR-ului) sau sponsorizate. După război, toate cluburile erau semiprofesioniste – jucătorii, fără să calce pe la pretinsele locuri de muncă, erau plătiți ca angajați ai armatei, ai internelor (la un moment dat era plină țara în divizia A de echipe Dinamo – la București, Pitești, Bacău, Oradea, Orașul Stalin), la CFR, la marile uzine și întreprinderi. Existau și atunci interese (campionatul, cupa sau alte competiții), dar pe atunci era plăcerea sportului, nu stressul profitului pentru patroni. Sportivii români, nu cunosc să fii luat chimicale înainte de 1989 pentru a-și îmbunătăți performanțele. Iar mîncarea și aerul din România, înainte de 1989 erau în mod cert mult mai curate.
Și atunci, ce s-a întîmplat între timp?
Dan Cristian IONESCU
Breee, cum adica inainte de ’89 aerul din Romania era mai curat? Cu toata industria romaneasca cvasi-intensiva energofaga si poluanta (fara filtre ecologice obligatorii la cosurile de evacuare), cu toate chimicalele folosite zi si noapte in agricultura, matale spui ca aerul era mai curat? Inseamna ca n-ai trait in marile orase – sau ca n-ai varsta la care sa-ti aduci aminte cum era, ceea ce inseamna ca ar trebui sa te abtii de la comentarii pe marginea perioadei de atunci!
Am trait in “marile orase” si cred ca imi amintesc de aerul care exista pe vremea in care pe strazile din Bucuresti circulau de zece ori mai putine tevi de esapament.